Ce si unde mancam in Volterra – Povestea celor trei purcelusi

TIPĂREȘTE

De fiecare data cand sunt intrebata cum a fost in Volterra, primul raspuns care imi vine in minte este “bun”, in Volterra a fost... bun! :) Cu riscul de a parea oprita in dezvoltare la nivelul de jos al piramidei lui Maslow, acela al trebuintelor primare, marturisesc putin rusinata ca cel mai mult si mai mult mi-a placut mancarea, apoi orasul, atmosfera si toate celelalte. Din pacate si sotului i-a placut bucataria toscana, atat de mult incat acum, intorsi acasa, de cate ori ii pun ceva de mancare pe masa, de atatea ori aud un oftat prelung insotit de un murmur abia perceptibil: “Off, Toscana”... Inteleg reprosul mascat si-mi promit in sinea mea sa-l tin numai pe pizza pana cand, la vederea unei mese calde, o sa spuna ca ce gatesc eu este mult mai bun decat toata bucataria italiana la un loc. :)

Nu va imaginati ca am mancat cine stie ce preparate sofisticate ale caror denumiri iti incurca limba in gura. Bucataria toscana traditionala este destul de simpla, este bucataria taranului obisnuit care traia din roadele muncii sale. Dar felul in care sunt imbinate ingredientele, ierburile si condimentele folosite, precum si calitatea produselor transforma un fel de mancare aparent simplu, intr-un adevarat festin culinar.

Prima noastra zi in Volterra a inceput cu un mic dejun consistent luat la hotel apoi, satui si plini de energie am plecat sa exploram orasul. Nici n-am intrat bine pe stradutele inguste ale Volterrei ca am simtit cum ni se face iarasi... foame. Mirosea atat de imbietor cand am trecut pe langa o mica brutarie care vindea focaccia abia scoasa din cuptor incat n-am putut rezista si ne-am cumparat cate o bucata. Doua strazi mai sus, alta ispita: o ditamai porchetta expusa in vitrina unui magazin cu produse traditionale. Cum sa rezisti? Am intrat cu gandul sa luam un singur sandvis, asa, de pofta si am iesit cu sarsanalele pline de tot soiul de branzeturi, prosciutto crudo, lardo (un fel de slanina), pancetta si, evident, 3 portii de porchetta :). Eiii, gata zic, ajunge, pana diseara nu mai bagam nimic in gura ca de atata mancat o sa ajungem inapoi la hotel taras pe coate, cu burtile atarnand pana la pamant. Si ne-am tinut de promisiune... vreo ora pana am ajuns in fata unui restaurant care ne-a aspirat practic inauntru. Nu stiu cum ne-am pomenit la masa cu meniurile deschise larg in fata, cred ca am fost victimele unui gen de voodoo aplicat de bucatar asupra turistilor. Sa se mentioneze pentru posteritate ca noi n-am vrut, am fost atrasi miseleste, cu practici oculte, in acest loc al pierzaniei! Aproape instantaneu la masa noastra s-a prezentat o domnisoara extrem de amabila care, vazandu-ne nehotarati, a inceput sa ne povesteasca despre restaurant si meniu. Am aflat ca nimerisem intr-unul din cele mai bine cotate trattoria din Volterra, renumit pentru supele traditionale toscane. Dealtfel, chiar numele restaurantului “La Carabaccia” provine de la o supa celebra in Toscana. – “carabaccia”. Istoria acestui fel de mancare este foarte veche, prima reteta dateaza din perioada renasterii si s-a mentinut neschimbata pana in zilele noastre. Se spune ca era mancarea preferata a lui Leonardo da Vinci. Eh, daca a fost preferata maestrului, atunci musai sa o gustam, asa ca am cerut, fara sa mai stam pe ganduri, cate o portie de fiecare. In scurt timp aveam sa constatam ca ne comandasem o minunata supa de... ceapa. Gustul a fost interesant, dulce-acrisor si un pic spicy, aroma cepei fiind mult estompata de ierburile si condimentele adaugate din belsug. A fost o experienta culinara interesanta, mult diferita de ceea ce mancasem pana atunci in Italia. Acuma, deh, daca tot eram la masa am evaluat repede situatia si am ajuns la concluzia ca ar mai fi loc si de... cina, sa facem economie de timp, nu de alta - doua mese intr-una singura :) Pentru ca tineam sa mancam doar feluri traditionale si pentru ca ma incurcam intre atatea denumiri din meniu, am apelat la domnisoara draguta care ne servise. Amabila, ne-a recomandat fara sa stea pe ganduri “Pici”. Cred ca facusem o fata de vitel la poarta noua cand am auzit denumirea asa ca am primit imediat si cateva explicatii. Pici nu sunt altceva decat un fel de paste rulate manual dintr-un aluat de faina si apa, specifice provinciei Siena, inima Toscanei. Sunt ceva mai groase decat spaghetele obisnuite, au gaura in mijloc si o forma neregulata. Se servesc cu diferite sosuri sau/si cu carne de vanat. In Volterra, foarte multe preparate au la baza carnea de vanat - mistret, rata salbatica sau iepure. Sotul si-a luat Pici al cinghiale (porc mistret), eu am incercat rata salbatica iar copilul, prea putin dispus la experimente culinare, a comandat “clasicul” sos Ragu. Trebuie sa recunosc ca pastele copilului au fost cele mai bune. Si ca sa o facem lata de tot, am incheiat masa cu un pahar de Chianti, minunatul vin rosu toscan. Interesant a fost ca, in momentul in care am vrut sa fotografiez felurile de mancare, ospatarita s-a apropiat si m-a rugat insistent sa nu o fac. Nu am prea inteles de ce, singura explicatie primita fiind “politica localului” si atat. Banuiesc ca este ceva legat de secretul retetelor, nu stiu... Cert este ca am ramas cu mancarea nepozata, mare si grea pierdere pentru noi! :)

Ghiftuiti si abia miscandu-ne, ne-am continuat vizita in Volterra. Dupa nici 3 ore de la ultima masa, cei trei purcelusi (eu, sotul si copilul) s-au lasat iarasi prada ispitei. De data asta ajunsesem in fata unui restaurant micut, foarte aglomerat. Ceea ce ne-a atras atentia a fost coada mare, pana in strada, formata din turistii care asteptau sa intre. Ei dracie, zice sotul, te pomenesti ca astia dau mancare gratis de este atata puhoi de oameni. Curiosi, ne-am apropiat si am vazut ca in geam erau afisate multe premii castigate de local de-a lungul timpului. Am inteles ulterior ca toata mancarea este facuta dupa retete vechi, mostenite din mosi stramosi. Ocupata cu studierea afiselor, n-am observat ca purcelusul numarul unu, recte sotul meu, se si asezase la coada. “Iar mancam? , zic – Uite, hai sa facem un compromis. Pentru ca am tinut-o langa toata ziua dintr-un restaurant intr-altul si pentru ca nu tin neaparat sa-mi petrec noaptea in spital, hai sa luam de data asta la pachet”. “Buna idee”, zice sotul si ne asezam la coada.

Restaurantul se numeste “La Vecchia Lira” si este situat pe strada Via Matteotti 19, aproape de Piazza dei Priori. Foarte interesant este ca pana la ora 19, jumatate din local functioneaza ca un “self service”, adica un “impinge tava”, cealalta jumatate fiind ocupata de mese. Dupa aceasta ora tejghelele pentru linia de autoservire se strang, ramanand doar restaurantul cu servire la masa.

Cand am ajuns in fata m-am cam blocat, n-am stiut ce sa cer asa ca am apelat la una din fetele care serveau sa ma ajute. Initial mi-a recomandat ceva cu fructe de mare dar am zis pas. Nu stiu daca imi plac sau nu, dar stiu ca nu am putut niciodata sa inghit chestiile alea mici din farfurie – am senzatia ca sunt inca vii si se uita la mine cu ochi tematori “tanti, tanti, nu ma manca! ”.

Pentru ca nu ma puteam hotari, sotul meu a rezolvat problema rapid cerand cate o portie din fiecare fel de mancare traditional, mai putin din cele cu fructe de mare. Si uite asa ne-am trezit cu vreo 3 portii la pachet si vreo doua la farfurie. Friptura Florentina avea mult sos si ne-am temut sa nu ni se verse prin sacosa, asa ca am optat pentru “farfurie” si ne-am asezat la masa. Nu pot sa va descriu cat de buna a fost! Sotul si copilul s-au batut pe ea, de cate ori unul baga furculita in farfurie, celalalt maraia nemultumit, aratandu-si coltisorii. Am mai fi cumparat o portie dar ne era prea lene sa luam iar coada de la inceput. La final, purcelusul numarul unu si purcelusul numarul 3 au declarat la unison ca a fost cea mai buna friptura de vita mancata vreodata (poate cu exceptia celei din Geneva, Elvetia, dar asta este alta poveste...). Ca orice mama, cand am vazut cat de mult ii place copilului, am renuntat la vita (doar am gustat) si ca sa nu stau degeaba la masa, m-am “ocupat" de celelalte feluri care ar fi trebuit sa fie “pentru acasa” (vezi caserolele din fotografii). Si uite asa, din gustat in gustat, cu ajutorul sotului, am “rezolvat” si problema caratului de pachete – am mancat tot! :) Pe locul doi, dupa friptura Florentina, s-a clasat un fel al carui nume l-am uitat. Seamana cu lasagna (vezi foto), dar fara paste, straturile fiind din mozzarela, rosii si vinete, totul asezonat cu ierburi aromate si copt in cuptor.

Daca ajungeti in Volterra, nu ratati restaurantul “La Vecchia Lira”, nu o spun doar eu, este recomandarea tuturor turistilor care i-au trecut pragul si care au acordat punctaj maxim pe Trip Advisor.

Sa va mai spun ca ziua in Volterra s-a incheiat cu o vizita la Pasticeria Miglorini unde am mancat cannolo, un desert foarte apreciat in Italia? Nu va mai spun ca ma fac de ras.

Si uite asa, cei trei purcelusi lacomi, sufland si sufland si sufland...... din ce in ce mai greu de la atatea bunatati, s-au indreptat catre hotel dupa ce au mancat aproape toata Volterra.

The End :)

---

VIZUALIZĂRI: 2036 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI