Auschwitz-Birkenau – pentru că avem datoria să știm!

TIPĂREȘTE

Intru rar pe AFA în ultima vreme, din ce în ce mai rar. Și asta nu din lipsă de timp... Așa cum se întâmplă de obicei atunci când viața ți se schimbă, ți se schimbă și prioritățile. Ceea ce la un moment dat era pentru mine în top, a căzut multe poziții, și cade pe zi ce trece. Totuși, ca tribut a ceea ce AFA a însemnat pentru mine, ca semn de mulțumire pentru tot ce a reprezentat acest site, mă simt datoare cu un review “educativ”, aș spune...

Deși pasiunea pentru călătorii nu mi s-a diminuat, ba dimpotrivă, deși am fost prin multe locuri vara aceasta practicând pe alocuri un turism diferit față de cel practicat până acum, nu am scris și probabil că nici nu voi scrie. De ce? E mai puțin important. Prietenii știu...

Și totuși... Review-ul cu numărul 60 este despre un loc în care nu am crezut că voi ajunge prea curând. Dar am ajuns. Ceea ce dovedește încă o dată că în viață “dacă vrei, poți”... aproape orice, aș adăuga eu.

Există locuri pe lumea asta care au o încărcătură fantastică. Există locuri care îți pot schimba definitiv viața, percepția... în bine, sau în rău. Locuri reale... locuri virtuale.

Auschwitz – Birkenau este un loc real... înfiorător de real. Nu ajungi însă să-i percepi pe de-a-ntregul existența decât în momentul în care îi treci poarta. Și, indiferent de aglomerație și de căldură, simți... Ce? Nu știu exact. Fiori, revoltă, chiar teamă uneori... Am văzut cu toții filme, am citit cărți. Nu, nimic nu te pregătește pentru ce te așteaptă dincolo de inscripția Arbeit Macht Frei... Și timp de aproape 4 ore ești bombardat atât vizual cât și auditiv cu frânturi din ceea ce a fost poate cel mai cumplit genocid de care rasa umană a putut fi în stare. Eu una așa consider...

S-a scris pe AFA despre acest loc. Am citit recenzii pline de informații. Sunt încă actuale, aș spune. Nu am să scriu doar tehnic, acest loc pur și simplu nu-l pot prezenta astfel. Din păcate însă nu cred că voi reuși nici să transmit senzațiile trăite acolo. AmFostAcolo... Voi încerca să vă spun ce ați putea trăi dincolo de porțile acelea. Rămâne la latitudinea fiecăruia dacă se simte sau nu în stare de o asemenea vizită.

“Eu nu intru în lagăr. Stau la mașină și adun pietricele două ore cât vedeți voi ce aveți de văzut... ”, a decretat unul din colegii de excursie. Și am ajuns în parcare. Era ora 15.00 într-o zi călduroasă de sfârșit de august. Nu erau pietricele, așa că am intrat toți patru...

Parcarea la Auschwitz se plătește. 13 zloți ne-a costat pentru tot restul zilei, ceea ce înseamnă vreo 13-14 lei.

Eram hotărâți, pentru a nu pierde informații, să ne alăturăm unui grup cu ghid. Și bine am făcut. Biletele se găsesc în partea dreaptă cum te uiți la celebra inscripție de deasupra porții, la ceea ce pare a fi un chioșc de Informații. În realitate, de aici se cumpără biletele de intrare pentru grupurile ghidate. 45 de zloți de persoană ne-a costat, dar merita cu mult mai mult. Deși în general sunt adepta tururilor individuale, aici nu aș recomanda așa ceva. Ghizii de la Auschwitz sunt cu adevărat profesioniști și merită cu siguranță cei aproape 10 euro cât costă turul.

Odată biletele cumpărate, pe ele este inscripționată ora de intrare și limba în care de va desfășura ghidajul. “English – 15.30” scria pe ale noastre. La 15.15 ne-am prezentat la control bagaje. Exact ca la aeroport, ești verificat de metale și ești rugat să deschizi geanta pentru control. Apoi ți se dau căști și un receptor. La 15.30, eram strânși mai mulți în curte și vedem apropiindu-se de noi un nene mic de statură, îndesat, cu o șapcă albă și cu un zâmbet în colțul gurii: “English group for 15.30!”, am auzit. “Aoleu, ce față are! Hait să vezi că habar n-are!”, am gândit privindu-l cu îndoială.

După ce ne-a îndrumat cum să setăm receptorul ca să-i putem auzi explicațiile, a început cu date tehnice, cu cifre, cu statistici. Pe măsură ce vorbea, vocea caldă, pe alocuri ironică atunci când venea vorba de “necunoscute”, ne-au captat în întregime atenția. Nu, nu am să repet cifre, statistici arhi-cunoscute. Am să spun doar: aproximativ 2 milioane. Acesta este numărul cel mai probabil de oameni uciși la Auschwitz. Dintre aceștia 90% au fost evrei. Pe parcursul review-ului am să dau cifre numai acolo unde șocul a fost mare.

Auschwitz I este un complex de blocuri din cărămidă, denumite “barăci”. În sine, construcțiile nu mi s-au părut chiar barăci, ci mai degrabă blocuri mici. Barăci pot fi denumite cele de la Birkenau, dar aici, la Auschwitz I, totul are o față mult mai “umană”.

Prima oprire a fost la Block 4. Aici este o expoziție permanentă cu fotografii făcute de ofițerii SS, fotografii care nu au apucat să fie distruse. Sunt arhi-cunoscute cele care prezintă debarcarea deținuților, procesul de selecție, condițiile inumane de locuit precum și cele în care este surprinsă arderea cadavrelor în câmp deschis. Harta cu ghetourile de unde erau trimiși deținuții la Auschwitz este prezentă și ea tot aici.

Pentru cei care nu erau considerați apți de muncă, drumul era unul scurt. De pe platforma de tren unde avea loc selecția, erau asigurați că merg să se spele și erau astfel duși direct în camerele de gazare. În camerele de gazare erau instalate în tavan capete de duș false. Acolo, erau înghesuiți cam 2000 de oameni într-o încăpere de aproximativ 200 de metri pătrați. Ușa se încuia în urma lor și gazul Ziklon-B era aruncat înăuntru. Cadavrele erau apoi “golite” de proteze, de dinți de aur și le era tăiat părul. Apoi erau duse la crematoriu și arse. Actele le erau apoi distruse.

Tot aici erau hărți din satelit ale celor două lagăre. În fiecare din cele două locuri exista câte o zonă denumită “Canada”. Acolo se efectua sortarea bunurilor prizonierilor. Cine ajungea să lucreze acolo era privilegiat, deoarece avea acces la fel de fel de obiecte care puteau fi cu ușurință ascunse și sustrase. La Auschwitz aproape orice era de vânzare. Cu ajutorul obiectelor se putea cumpăra un loc mai bun în baracă, o mâncare mai altfel, ore de odihnă, etc. E lesne de înțeles de ce astfel de locuri purtau denumirea de “Canada”. Reprezentau tărâmul mult-visat...

După vizita în Block 4, au urmat alte câteva asemenea block-uri... 11,24, etc. Celule în care dormeau deținuții pe jos, în condiții greu de imaginat. Am văzut însă și celulele deținuților “privilegiați”. Printre aceștia se numărau și cei care lucrau în crematorii. Periodic, privilegiații erau schimbați, iar cei “ieșiți din tură” erau omorâți.

O încăpere în care nu am avut voie să facem fotografii a fost cea care adăpostea un munte de păr uman luat de la cadavrele care urmau a fi incinerate. “Din respect pentru cei decedați... ”, ne-a rugat ghidul. Și nu am văzut pe nimeni să “fure” vreo poză. Tot el ne spunea că există o controversă în ceea ce privește aceste rămășițe. Sunt mulți cei care susțin că nu trebuie expuse, ci că ar trebui îngropate. Pe de altă parte, sunt alții care susțin că trebuie să rămână ca mărturie a atrocităților comise. Deocamdată... au câștig de cauză cei din cea de-a doua tabără.

În drumul dintre două barăci, ghidul ne oprea pentru a ne mai povesti câte ceva. Era cald, aglomerație, eram ultimul grup din ziua respectivă, și cu toate acestea atenția lui la detalii era la cote maxime. Într-o astfel de pauză ne-a povestit că toți ofițerii SS erau oameni obișnuiți în viața de zi cu zi... medici, ingineri, meseriași, etc. Nimic din activitățile zilnice nu trăda atrocitățile de care aceștia erau în stare. De asemenea, ei aveau “libertatea de a alege”. Puteau oricând să plece din lagăr... dar... singura opțiune a lor era frontul. E lesne de înțeles că practic nu aveau nicio “libertate”. Cu toate astea, nu există nicio scuză, nicio explicație pentru crimele comise.

Impresionant este și coridorul cu fotografiile deținuților. La început se ținea evidență strictă a celor intrați în lagăr. Toți aveau dosare și erau fotografiați. Ulterior însă s-a renunțat la fotografiere, deoarece aceasta a devenit mult prea costisitoare atunci când numărul celor intrați în lagăr a început să crească pe zi ce trecea. Expresiile din fotografiile rămase sunt însă bulversante. Bărbați, femei, copii... toți având principala “vină” de a nu aparține rasei “pure”. Toți și-au găsit sfârșitul în interiorul lagărului... Trei date erau prezente pe fiecare fotografie: data nașterii, data intrării în lagăr și data morții. Media supraviețuirii era undeva la 5-6 luni.

La Auschwitz I se mai poate vedea Zidul Execuțiilor. Acesta nu este însă cel original, ci este refăcut ulterior, originalul a fost distrus cu câteva zile înainte de eliberare. Un alt loc în care ne-am oprit pentru a-l vizita, și care este impresionant, a fost clădirea unde erau ținuți prizonierii înainte de executarea sentinței.

Tot la Auschwitz I, în cadrul expozițiilor permanente, există obiecte care au aparținut celor deportați, canistrele de Ziklon-B... etc.

Încăperile-toalete și cele de dușuri, iarăși pot fi vizitate. Pe drumul dintre barăci există și locul unde aveau loc execuțiile publice prin spânzurare, execuții ale prizonierilor recalcitranți. E înfiorător să vezi la tot pasul atâtea mărturii ale cruzimii de care omenirea poate da dovadă.

Vizita la Auschwitz I se termină cu crematoriul. Camera de gazare se continuă cu cea de incinerare. În cea de gazare se văd urme de unghii pe pereți, iar deasupra capetelor lumina soarelui intră prin găurile pe unde, acum nu foarte mult timp, intrau recipientele de Ziklon-B. Camera de incinerare, cu cuptoare mari era de multe ori insuficientă. Numărul cadavrelor depășea uneori capacitatea maximă a acesteia. Deși nici crematoriul nu este cel original, el a fost refăcut cu toate materialele recuperate. Apăsarea pe care o simți este de nedescris. Când te gândești la cei care au fost capabili de asemenea crime, spui “monștri”. Apoi îți dai seama că nu, nu este suficient. Nu există cuvânt care să poată cuprinde ceva atât de îngrozitor.

“Pauză 15 minute!”, ne anunță ghidul, după o oră și jumătate de tur. “Ne vedem în parcare la 17.15 pentru a merge la Birkenau!”. Am lăsat căștile și receptoarele și am ieșit. După o țigară necesară, ne-am urcat în autobuzul pe care scria “Birkenau”. În nici 10 minute eram la poarta celui de-al doilea lagăr. Aici urma să simțim cu adevărat ceea ce Holocaustul a însemnat...

Dacă la Auschwitz I, indiferent ce se întâmpla în spatele porților și ușilor, totul arată cât de cât “normal”, la Birkenau lucrurile se schimbă. Acolo, întregul câmp plin de barăci (în adevăratul sens al cuvântului) parcă geme, parcă plânge...

Un soare arzător și o căldură copleșitoare ne-au întâmpinat. Nimic să țină umbră. Prin praful de pe caldarâm ghidul ne conduce spre spatele lagărului. Nu mai avem căști și receptoare, așa că trebuie să ținem aproape de el. Se oprește însă din loc în loc, ne așteaptă și apoi începe explicațiile.

Prima oprire a fost pe platforma de debarcare, acolo unde se făcea selecția preliminară. Un vagon de tren încă este acolo. Pozele expuse la Auschwitz I arătau exact acest loc. Aici, ofițerul SS decidea cine trăiește și cine moare cu un simplu gest al mâinii.

Ajunși aici, ghidul ne-a povestit cum se desfășurau lucrurile la venirea transportului de prizonieri. Aceștia erau coborâți din tren și ce vedeau în primă fază era un peisaj normal al unui lagăr de muncă. Ba mai mult, exista o orchestră care cânta în timp ce deținuții munceau. Nimic nu trăda ceea ce se întâmpla cu adevărat câteva sute de metri mai încolo.

Tot ghidul spunea că toată această organizare era regizată de ofițeri SS care lucrau în turism, oameni care știau “cum se vinde”, cum se păcălește omul. Pentru că nu știau ce-i așteaptă, pentru că totul arăta uman, deținuții nu opuneau rezistență. În felul acesta, și prin desele mutări între Auschwitz I și Birkenau, reușeau 300 de oameni să țină sub control sute de mii de alte ființe umane.

În spatele lagărului, aproape de pădure, se află Memorialul construit pe locul unde se afla odată unul din cele trei crematorii. Ruinele celorlalte două pot fi văzute în stânga și în dreapta acestuia. Și aici există o controversă. Sunt unii care susțin că ar trebui reconstruite, alții care spun că trebuie lăsate așa, în forma lor originală. Deocamdată sunt lăsate așa cum au fost ele distruse la eliberare. Se observă însă cu ușurință camera de pregătire. E ca un culoar lung și destul de lat. Apoi urmează camera de gazare și apoi cea de incinerare... la fel ca și la Auschwitz I, doar că la o scară mai mare. Aici, la Birkenau, deseori cuptoarele erau pline, așa că multe cadavre erau arse afară, în aer liber. Asta nu era o problemă pentru SS.

Problema majoră o constituia cenușa care rămânea. Și aici am să vin cu cifre... De la 1000 de cadavre rezultau aproximativ 3 tone de cenușă. Pentru a scăpa de ea, aceasta era împrăștiată pe câmpul din jurul lagărului. Auzind acestea te cutremuri cu adevărat. Pe atunci toată zona era pustie, acum însă au apărut case și oamenii locuiesc acolo. De fapt, întreaga zonă este plină de cenușa victimelor. Din această cauză probabil dă și senzația că plânge. Câtă suferință și câtă energie negativă a adunat acel loc, nimeni nu poate cuantifica. “Toți cei care vin aici calcă pe rămășițe umane, într-un fel sau altul... ”, ne-a spus ghidul spre final. Și da, dacă stai bine să te gândești, așa este.

La finalul vizitei ne-am oprit pentru a vizita o baracă. Aici, la Birkenau, există o problemă. Nu totul este în formă atât de bună, nu totul este păstrat la fel de bine ca la Auschwitz I. Birkenau este construit pe un teren mlăștinos, iar solul de dedesubt începe să se scufunde. Din această cauză multe barăci se prăbușesc sub propria greutate. Există lucrări de consolidare, de întreținere, dar și dispute politice despre cum ar fi mai bine să se procedeze: să se lase așa, sau să se reconstruiască... Să revenim însă la vizită...

Dacă la Auschwitz I condițiile de locuit mi s-au părut îngrozitoare, aici au depășit cu mult răul de dincolo. Nici măcar animalele nu pot fi ținute în astfel de locuri. Pozele vorbesc de la sine aici. Este de neimaginat că oamenii pot face asta altor oameni. De fapt, ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz-Birkenau te face să îți fie rușine că ești om, pentru că omul a fost capabil de așa ceva...

La Birkenau sunt două tipuri de barăci: unele din cărămidă și unele din lemn. Cele din lemn arată ca niște grajduri. “Au fost proiectate inițial ca grajduri și au fost aduse și montate aici pentru a adăposti oameni. Ele la origine au fost însă construite pentru a adăposti cai.”... Hmmm... Cristi știeeee!!!

Paradoxal, în grajduri erau condiții de locuit superioare celor din barăcile de cărămidă. Aici stăteau prizonierii privilegiați de la Birkenau. Și aceștia erau schimbați periodic, exact ca și cei de la Auschwitz I.

Inițial lagărul s-a numit Auschwitz II, dar denumirea i-a fost schimbată în “Birkenau” de nemți și i se trage de la copacii prezenți acolo: mesteceni. Denumirea acestui arbore în poloneză este brzozowy, iar în germană birke. De aici Birkenau – un fel de... La mesteceni.

Nu am să vă mai povestesc de gardul de sârmă prin care trecea curent electric pe atunci și în care și-au găsit sfârșitul sute de deținuți. Nu o să vă spun nici despre siluetele sinistre ale turnurilor de pază.

Soarele începuse să coboare bine de tot la sfârșitul vizitei. Ghidul și-a încheiat turul în aplauzele noastre și ne-a invitat să mai petrecem câtva timp pe cont propriu în interiorul porților de la Birkenau.

Am mai zăbovit puțin pentru a vizita barăcile de lemn și pentru a cerceta gardul de sârmă. Între timp locul a devenit aproape pustiu. Era aproape ora 20.00 și soarele își arunca ultimele raze deasupra lagărului. În lumina amurgului șinele de tren au început să strălucească și întregul loc arăta ca dintr-o altă dimensiune. Din păcate însă nu despre altă dimensiune vorbim, ci despre a noastră. Din păcate totul s-a întâmplat aici.

La final nu știu încă dacă să recomand sau nu această destinație. Dacă eu m-aș întoarce? “Nu, nu m-aș întoarce!” aș fi tentată să răspund. Am văzut ce era de văzut. Apoi, la o privire mai profundă, cred că m-aș întoarce... doar la Birkenau... doar pe înserat... și doar atunci când mi se pare că viața mea e grea și urâtă. Acel loc are, după părerea mea, puterea de a te face să conștientizezi ce contează cu adevărat în viață. Are puterea de a-ți arăta că, indiferent cât îți este de greu, nu ai dreptul să te plângi. Există și au existat pe lume oameni cu adevărat nenorociți.

Acestea fiind spuse, vă recomand vizitarea Memorialului Auschwitz-Birkenau! Măcar ca tribut celor care și-au găsit sfârșitul în interiorul porților lui, măcar pentru conștientizare, măcar pentru faptul că suntem oameni și avem datoria să știm!

---

VIZUALIZĂRI: 5400 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI