Colosseum-ul si eroii lui

TIPĂREȘTE

Multe lucruri si locuri frumoase am vazut si mi-au placut la Roma, dar unul din ele, cu totul special, Colosseumul, m-a marcat profund. Spuneam ca in una din seri cand am vrut sa vad ruinele la lumina felinarelor, deasupra Colosseum-ului zburau pescarusi. In lumina noptii erau argintii si tipetele lor ma infiorau neplacut; era ceva macabru in zborul si in tipatul lor...

Ceva parca imi apasa sufletul, o mila nedeslusita ma cuprindea cand priveam arena si o ciudata uimire imi dadea tarcoale cand priveam locurile de pe care in urma cu doua mii de ani spectatorii isi strigau entuziasmul la vederea macelului.

Am fost acolo... am vazut ruina si i-am acultat si m-a intristat povestea ei. Nu este o poveste romantica cu hapy end; nu este o poveste de dragoste; este povesta catorva generatii de oameni care au avut nenorocul sa fie sclavii celui mai „civilizat" popor al Europei antice. In timp ce unii cetateni inventau lucruri utile si frumoase, altii isi puneau imaginatia la lucru pentru a realiza cele mai sngeroase, crude si bizare forme de divertisment – luptele cu gladiatori.

M-am minunat de imensitatea amfiteatrului ce a fost sute de ani la rand cea mai mare constructie din vremea Imperiului Roman. Am fost in egala masura fascinata de constructia in sine, cat si de povestile legate de cei care i-au dat viata.

Asadar povestea incepe la patru ani de la moartea Imparatului Nero, care socase Roma cu extravagantele sale. Urmasul sau, Imparatul Vespasian a hotarat sa il stearga din amintirea poporului si a decids construirea celei mai marei arene destinata distractiei nu doar celor cu stare ci si oamenilor de rand. Asa s-a nascut cel mai mare proiect in matereie de constructie al Imperiului Roman, Amfiteatrul Flavian, dupa numele familiei imparatului.

Constructia inceputa in anul 72 e. n. si a durat 10 ani. Ma uitam la ea si incercam sa imi imaginez stupoarea oamenilor de acum 2000 de ani, la vederea sa, cand si acum, dupa standardele noastre, tot grandios este.

Despre proiectarea care mie imi este greu sa inteleg cum s-a facut, avand in vedere tehnica rudimentara de atunci, am numai cuvinte de lauda. Un motiv in plus de grija si de calcule exacte a fost din cauza locului ales pentru constructie: fostul lac artificial al resedintei Imparatului Nero.

Ca au secat lacul si groapa au acoperit-o cu pamant este de la sine inteles. Dar asta a fost floare la ureche, pe langa ce a urmat: caci era o treaba riscanta, ca pe un teren moale, sa ridici o imensa arena de mii si mii de tone greutate, care sa nu se lase, sa nu se fisureze si care in plus sa suporte si greutatea a cca. 50.000 de oameni. Subsolul amfiteatrului are si doua nivele in adancime, ceea ce a necesitat o structura de mare rezistenta. Arena eliptica are o lungime de 188m., o latime de 156m. si este inalta cat un bloc cu 9 etaje de pe la noi.

In jurul arenei, randul de jos cu locurile cele mai bune, era rezervat imparatului cu familia sa si vestalelor (personaje foarte importante si respectate in imperiu). In jurul lor stateau, senatorii pe scaune aduse de acasa. Randul urmator cunoscut sub numele de primum maenianum, era ocupat de nobili. Un pic mai sus, urmau plebei – oamenii simpli care erau la randul lor de doua categorii: cetatenii bogati care stateau in immum şi clasa medie care statea in summum. Existau si alte zone cu acces limitat doar pentru soldatii aflati in permisie sau pentru scribii. Cu exceptia vestalelor si a femeilor din familia imparatulului, celelalte femei aveau voie in amfiteatru doar pe ultimul rand (care a fost adaugat ceva mai tarziu, din lemn - unde vizibilitatea era cea mai proasta) alaturii de cei mai saraci cetateni.

Pentru cca. 12 generatii de spectatori insetati de sange si pentru care violenta era ridicata la rang de spectacol au muncit zece ani mii de sclavi, primii eroi ai acestui maret amfiteatru.

Stateam si ma uitam la blocurile imense de piatara si ma intrebam cu ce efort herculian au fost ridicate. Cine i-a hranit pe acei amarati timp de zece ani? ... cine le-a adus apa in zilele toride de vara? ... unde dormeau? Toate aceste masinarii vii erau sclavi adusi din razboaiele de cucerire si aveau obligatia de a muncii bine, repede si cu costuri de existenta cat mai mici.

Nimanui nu-i pasa daca le este foame sau frig, daca ii doare ceva sau daca a doua zi vor mai trai sau nu. Atata timp cat dadeau tot ce puteau pana la ultima suflare era suficient. Cand se prabuseau, erau inlocuiti la fel cum astazi inlocuim o piesa stricata la o masina. Fara mila si fara regrete.

Se stie ca la inaugurarea amfiteatrului „ painea si circul „ date oamenilor, s-au intins pe parcursul a 100 de zile, in care pe langa cele 9ooo de animale alte sute de gladiatori si-au dat viata pentru placerea si fericirea romanilor. Va dati seama ce inseamna mai mult de trei luni in care neincetat oamenii au umplut amfiteatrul? S-au infruntat atunci (si nu doar atunci) lei, tigri si ursi cu oameni: elefanti cu tauri si tauri cu rinoceri si multe alte animale. Scene de o cruzime de neimaginat noua, au facut deliciul publicului. Se „jucau" pe viu scene din cele mai macabre.

Pe arena din lemn acoperita cu nisip (harena inseamna nisip in latina) se ajungea din hipogeu prin unul din cele 24 de puturi dotate cu lifturi actionate cu scripeti si sfori tarse desigur de scalvi. Hipopgeul este subsolul pe doua niveluri, unde stateau in incaperi extrem de mici din piatra, atat animalele cat si gladiatorii. Tot din hipogeu se putea ajunge prin cateva tuneluri pe sub amfiteatru, la cazarmile gladiatorilor sau la grajdurile animalelor, aflate in apropiere.

Acum hipogeul nu mai are nimic in comun cu tenebrele de acum doua milenii. Zidurile faramitate si lipsa podelei din lemn care acoperea arena, face aerul respirabil. Lumina Soarelui era de nevazut pentru nefericitii care zile intregi isi traiau viata ca in niste morminte. Cu siguranta mirosuri greu de suportat faceau parte din meniul zilnic: animalele cu hrana si excrementelele lor, alturi de cele ale oamenilor, cu mirosul de trupuri transpirate si fumul tortelor care luminau locul.

De acolo plecau gladiatorii in arena sa lupte si acolo se intorceau de cele mai multe ori, fara vlaga. Uneori mai puteau fi tratati, alteori isi dadeau ultima suflare. Privind Colosseum-ul aveam senzatia ca privesc un imens cavou deschis, din care fantomele gladiatorilor urmau sa iasa din clipa in clipa. Parca auzeam respiratii obosite de lupta si ultimile gemete ale muribunzilor. Cine erau acesti eroi ai vremurilor demult apuse?

Gladiatorii: acesti prizonieri de razboi ajunsi sclavi au fost timp de cinci secole eroii Amfiteatrului Flavian. Eroi fara drepturi, fara liberatate, fara viitor, fara prea mari sperante. In jurul lor, o adevarata industrie (a divertismentului am spune noi astazi) s-a dezvoltat. Existau in jurul amfiteatrului cinci scoli de gladiatori (ludus). Patronii lor (lanista) erau nelipsiti de la pietele in care sclavii erau vanduti ca marfa pretioasa. Isi alegeau barbatii cei mai robusti pe care ulterior ii antrenau in scolile lor. Acolo pe langa antrenamentele istovitoare li se baga bine in cap un lucru: mandria de a muri ca niste eroi, in arena, spre incantarea publicului. Mentalitatea le era atat de schimbata, incat singurul lor scop in viata era onoarea de a muri ”pentru imparat si pentru publicul spectator„. Una din lozincile gasite pe peretii unei scoli de gladiatori spune „Imbratiseaza moartea. Fii tot una cu ea. Invinge-o, cucereste-o si multimea te va iubi. Adu onoare scolii tale si imparatului. Mori demn, nu implora mila, nu te vaita, lupta pana la moarte.” (citat de pe un pliant).

Daca in primii ani, gladiatorii erau priviti ca simple masini de lupta, cu timpul valoarea lor a crescut: devenisera masini de lupta de lux. Pentru a capata forta necesara, pentru a fi capabili sa ofere un spectacol prelungit si pentru a atrage in repetate randuri multimea la amfiteatru, stapanii lor au inceput sa investeasca in ei. Erau bine hraniti, asistati de medici care le tratau ranile, iar luptele au devenit mai extravagante. Stapanii lor, au inceput sa isi doresca sa ii tina cat mai mult in viata, in forma maxima, caci era greu si costisitor sa obtii o masinarie-umana perfecta, toata numai muschi si forta.

Lupte intre gladiatori au existat cu mult timp inainte de ridicarea Amfiteatrului Flavian.

Acest popor care a stapanit aproape toata Europa de astazi (si nu numai) avea niste gusturi si placeri neinchipuit de dure, de sangeroase si de violente, pentru mentalitatea noastra. De la an la an, spectatorii vroiau ceva si mai grandios si mai violent si mai periculos iar imparatii lor si organizatorii spectacolelor s-au ridicat la nivelul cererii. Un istoric al vremii consemna „Ii dispretuim pe gladiatorii care fac orice pentru a ramane in viata; ii apreciem dacă ne dovedesc ca o sfideaza”.

Am incercat sa imi inchipui cateva scene, asa cum banuiesc (ajutata cel mai mult de filme) ca se intamplau cu doua mii de ani in urma. Putine lucruri pot fi comparate cu trupul frumos, atletic, al unui gladiator, care aparea in mijlocul arenei cu muschii la vedere. Dar la fel de bine, nimic nu poate fi comparat cu macelarirea acelui trup: luni de zile, poate si ani de munca, de pregatire fizica, de antrenamente istovitoare, se duceau pe apa sambetei in cateva minute de lupta pe viata si pe moarte. Pacat.

Biciuiti de lanturile adversarilor, taiati peste tot cu sabii sau cutite sau intepati cu sulite in timpul luptelor, acesti barbati erau pentru multe femei idealul masculin: si pentru multi barbati... model de vitejie.

Gladiatorii au fost impartiti pe categorii in functie de abilitatile si de pregatirea fiecaruia. De exemplu, murmilo erau cetateni romani, care din dorinta de celebritate si pentru a castiga multi bani, renuntau la statutul de cetatean liber si deveneau gladiatori. Semnau un contract de cativa ani si daca reuseau sa scape cu viata, pana la final strangeau si ceva bani. Reprezentau luptatorii gali care se infruntau cu tracii. Aveau cel mai simplu echipament de lupta: un coif ascutit, un scut mare ca al legionarilor, o sabie scurta si aparatori metalice pentru maini si picoare iar in lupta se bazau doar pe forta si indemanarea lor.

Adversarii lor, traches (tracii), aveau si ei un coif impodobit cu un grifon, un scut mic rotund si un cutit incovoiat. Lupta era clar inegala dar asta nu impresiona multimea. Totul era ca cei doi sa se taie cat mai mult, sa se tavaleasca in lupta, sa se acopere cu sange si nisip. In final cand doar unul se mai tinea pe picioare, venea verdictul final dat de multimea spectatoare si pecetuit de imparat prin gestul facut cu palma in sus (lasarea in viata a adversarului) sau cu palma in jos (moartea respectivului).

Alti gladiatori erau retiarius, cei care simbolizau pescarii in lupta lor cu zeul marilor si se foloseau de un trident metalic si de o plasa cu care isi doborau la pamant adversarul. Se spune despre ei ca erau cei mai feroce gladiatori. Ei nu se luptau cu adversari similari ci cu secutoris: echipati cu un coif care le acoperea si fata (cu exceptia unei mici fante prin care vedeau) si cu aparatori la maini si picioare (ca niste bratari foarte late). Doar sa poata intoarce capul pentru a vedea din ce parte era atacat, era pentru un gladiator secutoris, o provocare. Prin mica crapatura a coifului, abia daca putea vedea bine in fata.

O alta categorie erau gladiatorii Laquear, care simbolizau vechii vanatori, iar echipamentul lor de lupta era un fel de lasou cu care isi prindeau si doborau adversarul, pe care apoi il omorau cu o sulita. Aceste doua categorii de gladiatori erau considerati inferiori, iar luptele lor ereau de umplutura ca sa zic asa, intre alte lupte mai spectaculoase.

Reconstituirea acestor chipamente a putut fi realizata dupa imaginile cu gladiatori care impanzeau peretii culoarelor din amfiteatru, a scolilor de gladiatori sau de pe multe mozaicuri gasite in vilele pretoriene.

Alti gladiatori erau demachareus, cei care aveau doar o aparatoare pentru una din maini se luptau cu doua sabii, cate una in fiecare mana.

Cel mai greu trebuie sa le fi fost gladiatorilor andabatae care luptau calare cu fata acoperita in totalitate de un coif. Nu vedeau nimic iar sansa lor la viata era data de celelalte simturi ascutite la maxim, cu care isi auzeau si simteau adversarul.

Acesti gladiatori aveau totusi sansa unui antrenament in care sa isi cunoasca adversarul, ceea ce se putea numi noroc. Un noroc, groaznic de amar, de umilitor si nedorit de nimeni.

Maximul ferocitatii in arena era dat de bestiarii, gladiatorii care se luptau pe viata si pe moarte cu animale salbatice. Din multe puncte de vedere ei erau cei mai apreciati: toate simturile si abilitatile lor erau la cote maxime si lupta cu un adversar atat de imprevizibil era cel mai greu de castigat. Ma gandeam oare cum era sa vezi un om contra unui elefant. Cand animalul de cateva tone era ranit... cred ca se dezlantuia iadul pe pamant. Primii care s-au luptat in arena cu animalele au fost nu gladiatori profesionisti, ci condamnatii la moarte. Acestia erau aruncati pur si simplu in arena, neinarmati si neprotejati cu echipament. Scenele in care fiarele salbatice sfasiau acei nefericiti trebuie sa fi fost de o cruzime fara margini (pentru noi) dar totusi foarte apreciate de spectatori din moment ce, au creat o categorie aparte de gladiatori. Pentru prelungirea „spectacolului” acestia erau inarmati cu sulite si aveau scuturi.

O zi de lupte in amfiteatru se desfasura dupa un program bine stabilit si intr-o anumita ordine a intrarilor in scena. La inceput, toti gladiatorii care urmau sa lupte in acea zi, defilau in arena, infasurati in mantii, dupa care se duceau in fata lojei imperiale si salutau imparatul cu ”Ave Caesar morituri te salutant!“ (“Salut, Cezar, cei care vor muri te salutã“) apoi salutau oaspetii de onare si la sfarsit publicul.

Prima parte a spectacolului se numea venatino, adica luptele bestiarilor cu animalele, dupa care urmau in arena gladiatorii murena. Luptele erau acompaniate de muzica fanfarelor, care marcau cu sunet de tobe si instrumente de suflat, momentele dramatice. Mie, totul mi se pare dramatic.

Din toata aceasta nebunie, cine avea de castigat? Imparatul castiga simpatia poporului si isi asigura din partea lui, linistea pe tron, caci nici un imparat roman nu a fost inlaturat din vointa poporului... altii il sapau... pana il ingropau. Cu aceste lupte, li se distragea atentia cetatenilor de la viata lor de multe ori nefericita. In al doilea rand, castigau sume enorme de bani proprietarii scolilor, caci pentru fiecare gladiator ucis in lupta primeau si de o suta de ori valoarea lui.

Sa lupte pana la moarte nu era pentru toti mandria suprema. Unii isi propuneau si reuseau sa fie invingatori de un numar suficient de mare de ori (dupa unii istorici de 5 ori, dupa altii de 10 ori) incat sa fie eliberati din aceasta sclavie. Deveneau cetateni liberi, dar erau saraci. Unii, au ramas ca instructori in scolile de galadiatori. Nu erau prea bine platiti, dar macar nu mai riscau sa moara pentru incantarea publicului.

Altii, cei mai de neinteles, pentru mine, deveneau rudiari: cei care desi isi castigasera libertatea, renuntau la ea si ramaneau gladiatori.

Gladiatorii carora nu li se mai acorda nici o sansa de insanatosire in urma luptei, erau crutati de la chinuri lungi intr-o incapere speciala a hipogeului. Acolo, un barbat ce-l intruchipa pe Zeul Pluto – zeul infernului, le curma suferinata in singurul mod ”uman” accepat de romani: printr-o lovitura puternica in tampla data cu un ciocan.

Abia la inceputul sec. V, luptele intre gladiatori au fost interzise, de Imparatul Honorius. Poate pentru ca barbarii cucerisera tot mai mult din imperiu, pana au ajuns la portile Romei si nimanui nu ii mai ardea de distractie... sau pentru ca religia oficiala era deja crestinismul, care nu ingaduia astfel de manifestari brutale.

Cred ca nu am vizitat nici un loc in lume, unde pe un perimetru atat de reststrans sa se fi intamplat atatea grozavii, atatea crime de "amuzament", atatea morti in numele si onoarea imparatilor. Nicaieri altundeva nu am simtit o tristete (poate la Amfiteatrul din El Jem - dar de o intensitate mai mica) si o mila inexplicabila, pentru niste bieti oameni care si-au dat duhul cu doua mii de ani in urma, oameni simpli, fara drepturi, dar care pentru multi, erau eroii Colosseum-ului; gladiatorii.

---

VIZUALIZĂRI: 4822 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI