Un loc fascinant in inima pamantului...

TIPĂREȘTE

Am avut sansa, placerea si incantarea maxima sa vizitez acest colt de lume subterana, de doua ori, in vara lui 2006 si 2008. De fiecare data m-a fascinat magia acestei pesteri. Stiu ca este cea mai renumita pestera din Europa avand vreo 20 km lungime. Partea dedicata incantarii turistilor are doar 5 km lungime.

Cand ajungi la Pestera Postojna, esti cuprins imediat de o stare de nerabdare, impletita cu o curiozitate imensa, ce te fac sa doresti cat mai repede sa-ti iei biletul de intrare, care costa 17 euro (atat cel putin a fost in 2008) si sa te urci in trenuletul ce te va conduce o parte (aprox. 2km) prin cotloanele nestiute, nebanuite de nimeni, care te surprind si uimesc la fiecare pas; incepe explorarea pesterii Postojna. Trenuletul are un drum de exceptie, intortocheat si coboara alene in adancurile intunecate, dar luminate electric destul de bine de reflectoare ce pun in evidenta un spectaculos traseu si tot ce te inconjoara. Trenuletul te duce pe niste “carari” subterane foarte inguste si joase, ghidul chiar te atentioneaza sa nu te ridici de pe scaun sau pt. cine este mai inalt, este indrumat sa bage capul intre umeri sau, cum se spune, “la cutie”. De ce? ! Pentru ca tavanul acelor culoare largi cat sa cuprinda sinele si trenul, este in multe locuri foarte jos, cu micute dar foarte ascutite stalactite, existand chiar pericolul de a te zgaria la teasta (in cel mai fericit caz…). Chiar si mie (si numai) mi-a venit de mai multe ori sa las capul mai jos pe unele portiuni ce ai impresia ca te “decapiteaza” pe loc…

Peisajul de o parte si de alta a trenului este de-a dreptul spectaculos; incep sa apara comorile ascunse din pamantul sloven, formatiuni de piatra cu forme si marimi care mai de care mai ciudate sau mai frumoase, de diferite culori, mai albicioase sau mai maronii, galbene sau chiar verzui, mate sau stralucitoare, majoritatea fiind catalogate (de mine, bineinteles) drept opere unice de arta a Naturii ascunse in maruntaiele lumii, o lume pe cat de rece ca temperatura ambientala, pe atat de fierbinte la dorinta de a se expune si de a fi vazute. Mandre si tantose forme… Ochii nu mai contenesc sa priveasca incercand sa cuprinda fiecare perete, fiecare forma de turturi, de stalactite si stalagmite, bijuterii, minunatii care practic te coplesesc in frumusetea si unicitatea lor. Cred ca nicio forma nu este la fel cu alta, toate sunt unicate intr-un alt loc unic de pe Pamant. Si atunci pornesc intr-un joc de lumini dar si de sunet, prin exclamatiile de uimire ale turistilor, blitz-urile aparatelor foto ce nu mai contenesc sa-si faca datoria, practic se “incing” in mainile iscusite ale celor ce sunt acolo, incercand sa nu uite niciun coltisor nepozat. Extazul poate sa inceapa…dar si frigul incepe sa ne patrunda usor-usor printre hainele ceva mai groase pe care ar trebui negresit sa le avem pe noi… Deci, atentie! imbracati-va corespunzator pt ca este frig acolo jos, intr-acel loc subteran fascinant.

Dar drumul cu trenuletul se termina si luam pestera la picior. Mare grija pentru ca sunt multe portiuni alunecoase, datorita micilor scurgeri de ape ce patrund sau sunt deja la ele acasa. Deci, beware!!! Drumul pe jos incepe dintr-o sala imensa, plina cu sculpturi din piatra de forme atat de speciale ca sa si incerci sa cauti o alta la fel, nu vei reusi… De aici se formeaza grupurile cu ghizii lor, in diferite limbi, fie engleza, franceza sau chiar italiana. Grupul nostru s-a “lipit” de ghidul englez care si-a inceput explicatiile in periplul ce avea sa faca de fapt, toti banii, toata distractia. La un moment dat, se trec niste podete ce despart mai multe dintre salile mari, galeriile pesterii ce poarta denumiri luate dupa felul “constructiilor” de piatra aparute; apare o stalagmita mare, foarte frumoasa, care datorita stralucirii sale poarta numele de "Diamantul pesterii". Sunt multi astfel de “strajeri” pietrificati, de altfel suntem incercutiti de acesti “soldati” mai piperniciti sau mai zvelti, mai indesati sau mai subtiratici, de nuante de la galben pana la rosu, atat cu capul in sus, cat si cu el in jos, stalactite si stalagmite ce stau deopotriva de milenii si pazesc acest tinut tainic si misterios. De-a lungul peretilor s-au format “onduleuri” din piatra, de cum s-a scurs apa iar calcarul s-a asternut linistit, fara nicio graba, formand un invelis ca o patura in falduri de culori si forme ca intr-un palat de clestar. Stiti, nu, cum este un palat de clestar? ! Doar ati citit in povesti…Ei, dar nu ati vazut “pe viu”. Atunci o vizita la pestera Postojna va va potoli curiozitatea…

La un moment dat, lumea se aduna intr-un loc cam in centrul unei sali din pestera. Ce sa fie oare acolo?? Dupa cateva coate usoare si opinteli, reusim sa vedem: un fel de acvariu maricel, cu nisip pe fundul sau si la prima vedere zici ca-i gol. Dar daca ai putina rabdare, vei vedea ceva ce nicaieri nu vei mai vedea: o fiinta ciudata cum n-ai mai vazut niciodata. Un animalut din vremuri preistorice, un fel de salamandra, cu o piele cam transparenta si de culoarea pielii umane si se numeste Proteus Anguinus. Acesta traieste in apa, are un fel de branhii si nu vede, avand ochii atrofiati. S-ar zice ca este singura vietuitoare ce traieste acolo, in adancurile pamantului si poate ajunge si la varsta de peste 100 de ani. Bravo lui, fericitul…sa traiesti singurel in acel intuneric gros ce se lasa dupa plecarea ultimului val de turisti. Saracutul de el…ce viata “oarba”!...

O alta sala deosebit de frumoasa si spectaculoasa este si sala spaghetelor, niste stalactite lungi si foarte subtiri, delicate, de zici ca acum stau sa se franga sub povara plafonului greoi al pietrelor de stanca. Dar nu este asa, acele firicele pietrificate sunt rezistente, ele parcurg vieti terestre nenumarate si in drumul existentelor lor indelungate, adauga altele si altele, astfel ca noi, cei de azi sa le vedem si sa ne uimeasca prin multitudinea, finetea si maiestria lor.

Dar treptat, treptat, minunatiile pesterii expuse pentru dezvaluirea in fata turistilor, se cam termina, dar nu inainte de a ajunge intr-o sala imensa, larga, cu tavanul foarte sus, ca o sala mare de bal cu multe bolte. Si chiar este asa; este sala de opera, cu o acustica de exceptie, unde chiar se tin concerte. Ma gandeam si atunci si parca deja se scurgeau din urechi si pana in strafundul sufletului meu, acele acorduri de muzica dumnezeieasca, cu acele ecouri care se intrepatrund si fac un spectacol de un farmec si unicitate absolute. Chiar am uitat sa mentionez ca pestera are locuri in care ecoul se aude si de 6 ori. Va dati seama? ! Si eu, printre altii, am facut o proba, dar mi-a fost jena sa tip din toti plamanii sa ma aud de 6 ori; m-am multumit doar cu ecoul de 3 ori. Restul poate alta data…

In exteriorul pesterii, la intrare este un parc foarte verde, plin de vegetatie bogata, un adevarat umbrar natural, datator de aer curat, de oxigen aproape pur, binefacator. Cand am fost noi, in 2008, erau sculptate din tufe verzi, diferite modele de animale care mai de care mai frumoase si reusite. Este si un podet ce traverseaza raul Plivka, ce patrunde de milenii si in subteran, scormonind intunericul pamantului si daruind lumii acest loc unic si spectaculos de frumos, numit Pestera Postojna.

Tot in afara pesterii, este si un restaurant unde se poate servi o masa calda sau sandwisuri, se poate bea o cafea sau alte bauturi, sucuri, etc; este si un magazin cu suveniruri, unele chiar de exceptie, facute chiar din piatra din pestera; mai sunt si tricouri, unele haioase, cu acel animal, Proteus, acesta fiind o emblema cu care se mandresc slovenii; mai gasiti si carti, DVD-uri si alte reviste sau magneti cu pestera.

Va recomand cu toata caldura si chiar va rog sa mergeti la Postojna pentru o vizita la pestera. Nu veti avea niciun moment de plictiseala, va garantez. Si v-am scris toate acestea, pentru ca si eu, precum multi altii, AmFostAcolo!!!

---

VIZUALIZĂRI: 4348 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI