Un traseu magnific, Canionul Sucha Bela

TIPĂREȘTE

Pentru că “m-a mâncat limba” şi am postat un ecou la excelentele impresii de călătorie postate de @alinaro ( vezi impresii), mă văd obligat acum să descriu mai devreme un traseu acvatic asemănător, pe care l-am făcut în vară cu ocazia sejurului de la poalele munţilor Tatra din Slovacia.

De obicei, eu scriu review-urile în ordinea efectuării sejururilor, dar de data aceasta am stârnit curiozitatea unor prieteni de pe site-ul AFA, mi-au cerut “vrem review” şi ca atare m-am conformat.

Ştiam de acest obiectiv turistic încă de anul trecut, am vrut să-l vizitez la întoarcerea din sejurul efectuat în Polonia, pentru că nu m-am documentat suficient, am luat-o greşit din Poprad spre Stratena în loc de Spisska Nova Ves. Anul acesta am decis să revin în nord-estul Slovaciei şi am inclus în lista obiectivelor de vizitat şi acest traseu deosebit de spectaculos.

Traseul, albia unui pârâu ce curge printr-un defileu îngust şi stâncos, se află la nord de Národný park Slovenský Raj (Parcul Naţional Paradis Slovac) şi este cunoscut sub denumirea de Canionul Sucha Bela. Are o lungime de peste 4 km, o diferenţă de nivel de 300 de metri şi “garnisit”cu o mulţime de cascade din care cea mai mare are vreo 30 de metri.

În locurile greu accesibile sunt montate scări, podeţe, grilaje sau platforme din metal, însă cea mai mare parte a traseului se face prin apă călcând din aproape în aproape pe pietre şi buşteni. Traseul nu este greu de făcut, am întâlnit pe scările înalte din metal turişti de toate categoriile, de la copii de 1 an până la oameni vârstnici în jur de 70 de ani.

Accesul în canion se face din campingul Podlesok, la nord de Hrabusice, un sat aflat la 15 km de Poprad, 20 de km de Spisska Nova Ves şi 100 de Kosice, principalele mari oraşe din nord-estul Slovaciei.

Din Podlesok sunt posibile foarte multe drumeţii în parcul slovac, se poate campa aici cu cca 12 euro pe zi de persoană, incluzâdu-se aici cortul, maşina şi şi utilităţile. Noi ne-am cazat la o frumoasă pensiune în Hrabusice, iar în Podlesok ne-am dus cu maşina, deşi puteam parcurge şi pe jos distanţa de cca 2 km.

La intrarea în camping am plătit parcarea, 2 euro, apoi la punctul de informare turistică am mai plătit 1,5 euro, taxa de intrare în canion. Încă de la intrarea în camping ne-a impresionat modul cum ştiu alţii să prezinte un obiectiv turistic. Un panou imens, situat înainte de intrarea în parc, ne prezintă traseele turistice din zonă, timpii de parcurs, gradul de dificultate şi alte amănunte necesare pentru orice turist care vrea să facă drumeţii în Parcul Naţional Paradis.

Pe un stâlp pancarte din lemn, ca nişte săgeţi, ne prezintă direcţiile de mers pentru diferite drumeţii, iar în stânga şi dreapta drumului forestier ,ce duce la canion, alte două pancarte indică, cu ajutorul unei săgeţi inscripţionate, direcţia spre Sucha Bela.

Urcăm vreo 200 de metri pe drumul forestier şi într-o mică gheretă un pădurar ne controlează biletele de acces în canion. Pentru mai multă siguranţă îl întrebăm dacă este vreo problemă cu echipamentul nostru, compus din adidaşi şi trening, în acţiunea de traversare a cheilor. Ne asigură că nu, chiar dacă ne vom mai uda din când în când ţurloaiele la trecerea prin albia râului.

La început, ca în orice canion, traseul începe uşor, urmează primele pasarele de lemn amenajate, începem să jucăm un fel de şotron sărind din piatră în piatră prin albia pârâului şi după vreo jumătate de oră de promenadă şi relaxare începe proba de foc a excursiei noastre.

Dacă până aici te mai puteai întoarce din drum, odată ce urci prima scară metalică, înaltă şi aproape verticală, traseul are un singur sens:înainte. Şi nu pentru că ar fi imposibil din cauza traseului, ci din cauza afluenţei de turişti care în acest punct încetinesc ascensiunea sau se opresc să facă poze cu prima cascadă de la Sucha Bela.

După ce am aşteptat la rând şi între timp am făcut ceva poze, am început căţărarea cu oarecare teamă. Nu ştiam cum o să reacţioneze soţia, pentru că chiar dacă mai urcasem o astfel de scară la Canionul 7 Scări de la Timişul de Jos, aceasta era mult mai fioroasă, iar în continuarea ei urma o alta mai mică.

Teama mi-a fost spulberată când am ajuns sus şi am observat că partenera mea radia de bucurie pentru reuşita căţărării şi pentru frumuseţile ce ni se reliefau de la această înălţime.

Celelalte scări metalice mai mari sau mai mici (am numărat vreo 8), intercalate cu altele din lemn, le-am abordat cu mai mult curaj şi dezinvoltură. În continuare spaţiul de trecere a devenit mai mic, mai stâncos, au apărut diverse găuri, ascunzişuri şi stânci în care erau montate lanţuri şi cabluri de susţinere.

Întrăm iar în albia pârâului, efortul depus începe să-şi spună cuvântul, nu prea mai avem stabilitate pe pietrele şi buştenii ce alcătuiesc “poteca" noastră, luăm apă “la galoşi”, ne depăşesc câteva grupuri de tineri, dar şi noi depăşim câteva familii cu copii. Ultima familie depăşită de noi nu mai înainta deloc, avea un băieţel de vreo 12-13 ani care rămăsese în urmă, plângea şi nu mai voia să continue mai departe.

După ce am mai urcat câteva pasarele de lemn, mai mici şi aproape orizontale, ne-am zis: “gata s-a cam terminat cu urcuşul”. Aveam să ne înşelăm, pentru că a urmat o altă scară metalică şi implicit o cascadă, apoi alte locuri strâmte şi stâncoase. După trecerea celei mai lungi pasarele din lemn şi a unor platforme metalice, “intrăm iar la apă”. La un moment dat am ajuns la o bifurcaţie a pârâului unde un fir de apă venea din stânga, iar celălalt venea din dreapta.

Noi am luat-o prin dreapta, acum deja debitul de apă era mai scăzut, şi după încă vreo trei sute de metri zărim un luminiş. Ne dăm seama că suntem aproape de finiş, urmează un urcuş prin pădure, destul de greu, şi după câteva opriri pentru a ne mai trage sufletul ajungem în vârful muntelui. Ne uităm la ceas şi vedem că ascensiunea nostră printre cheile şi canioanele de la Sucha Bela a durat două ore şi jumătate.

Aici, pe un platou, ne-am întâlnit cu toate grupurile care ne-au depăşi pe traseu, dar şi cu grupurile ce atacase canionul înaintea noastră care se odihneau pe iarbă sau la umbra copacilor. De pe acest platou sunt două posibilităţi de întoarcere în Podlesok: prin stânga pe un drum forestier sau prin dreapta pe un drum asfaltat.

După o scurtă odihnă noi am luat-o pe drumul forestier, pentru că trecea prin pădure şi am bănuit că va fi mai frumos. Pe drumul asfaltat aveam posibilitatea să închiriem biciclete şi să coborâm mai repede în Podlesok, însă noi am preferat drumul forestier printre copaci umbroşi şi multă, multă verdeaţă. După încă o oră şi jumătate de mers pe jos am ajuns la locul de parcare şi de aici la Hrabusice, locul unde am fost cazaţi.

Pentru iubitorii de drumeţii recomand acest loc şi nu vă speriaţi de poze! Chiar dacă la prima vedere traseul pare greu accesibil (în special scările), nu este doar pentru cei curajoşi şi poate fi parcurs de toate categoriile de turişti.

---

VIZUALIZĂRI: 4283 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI