Am intalnit cei mai fericiti oameni...

TIPĂREȘTE

Amintirile frumoase sunt, poate, una din cele mai de pret averi ale unui om... Nu ti le poate lua nimeni si te poti intoarce oricand la ele...

Plecarea a fost in 9 ianuarie 2006, din Budapesta, asa ca a trebuit sa plecam cu o zi inainte si am ramas o noapte in Budapesta.

Am zburat 12 ore, cu o ora de escala in Tenerife, unde era frig si ploua.

Marea majoritate din avion erau cetateni maghiari (sau nu, dar oricum vorbeau limba maghiara), iar la hotel am constatat ca dintr-un grup de 64 de persoane eram... 2 romani, adica eu si sotul.

Putem spune ca am avut ghid personal, pentru ca agentia avea acolo doi oameni (doi tineri, sot si sotie, de care imi amintesc mereu cu placere) vorbitori si de romana si de maghiara. Va dati seama ca unul trebuia sa stea in excursii cu noi, fiindca nici unul nu stim o boaba maghiara.

Hotelul, de fapt un complex, era situat pe malul oceanului, in Praia das Fontes, la aproximativ 80 Km de Fortaleza. Era alcatuit dintr-un fel de bungalouri, un fel de casute cu un living, baie, un dormitor si o terasa cu hamac si masa cu scaune. Foarte spatioase, nu prea finisate, pentru ca nu pun mare pret pe asta. Noua ne-a placut, fiindca stiam si ca vom fi cazati in acest tip de bungalouri si modul de a privi lucrurile al brazilienilor.

Zborul a fost obositor, am ajuns la hotel tarziu in noapte, turmentati de oboseala si de diferenta de fus orar. gazdele ne-au asteptat cu sampanie, sucuri naturale, aperitive, plus ca pregateau fripturi. Asta pentru cine a mai rezistat, ca eu n-am nimerit camera si am dormit cred ca vreo 10 ore.

Teritoriul complexului era vast, cu deschidere directa la ocean, cu piscine, baruri, restaurante. Noi am luat biletul cu demipensiune, fiindca am fost numai noi doi si ne-am propus sa ne plimbam mult, ceea ce am si facut.

Pentru cine vrea sa mearga, trebuie sa stie ca te intalnesti mai tot timpul pe alei cu soparle mici, in timpul zilei (vreo doua zile m-am speriat eu de ele si ele de mine, dupa care m-am obisnuit si nu m-au mai deranjat), iar in timpul noptii cu niste broaste mari (seamana cu niste broaste de jucarie, pentru copii mici). Sunt inofensive, pe cuvantul meu care nu sunt deloc prietena cu reptilele si amfibienii.

Pe malul Atlanticului am trait unele din cele mai relaxante momente din viata mea: am mancat peste proaspat la gratar (pe care intai ti-l alegeai), la o masa de plastic cu scaune asemenea, cu picioarele goale pe nisipul plajei si cu muzica asigurata de ocean. Excelent, tare as mai repeta experienta...

Oameni care au trait si au lucrat in Brazilia spun ca trebuie sa te nasti acolo ca sa poti trai ca ei... In mod sigur sunt cei mai fericiti oameni pe care i-am intalnit. Sunt oameni saraci, casele lor sunt nefinisate si fara etaj (discutam de marea majoritate, evident sunt si oameni foarte bogati), dar nu le lipseste sistemul audio video si hamacul. Au o liniste in ochi, o bucurie de a trai pe care nu am vazut-o la nici un alt popor. Totul este atat de simplu pentru ei, atat de firesc...

-----adaugat ulterior si "lipit" aici de webmaster------

Cred ca le lipseste gena egoismului si a invidiei... Nu-si ascud saracia si nu se rusineaza de ea. Au probleme mari, ca tara, din cauza ratei infractionalitatii care este foarte ridicata si asta este unul din motivele pentru care nu au cati turisti ar merita. Se straduie, se straduie din rasputeri sa te simti bine si sa fii in siguranta.

Cum v-am spus noi nu am stat intr-un oras mare ci intr-o zona rurala, mai curand un sat de pescari. In asemenea zone nu te expui acelorasi riscuri ca in zonele aglomerate, dar tot nu-i indicat (iar ghizii si personalul hotelului iti spun asta in fiecare zi) sa pleci de capul tau, pentru ca nu stii zonele periculoase, mai ales dupa lasarea noptii.

Isi recunosc problemele, dar daca reusesti sa sa vezi dincolo de ele vei avea sansa sa cunosti putin, din pacate, un popor cald si primitor, care iti arata ce inseamna sa te bucuri de tot ce inseamna viata adevarata, viata pur si simplu.

Intr-una dintre excursii am strabatut cu masinutele o zona destul de vasta cu zone nepopulate, plaje, dar si un sat. la un moment dat ne-am oprit pentru ca era foarte cald si conducatorul grupului a hotarat sa luam o pauza. Oamenii din sat au venit cu tot felul de fructe (ei au tot anul, in privinta mancarii nu au de ce sa-si faca probleme) si cu apa. Erau binevenite si am vrut sa le platim, cum ni se parea normal ca europeni ce suntem. Ne-au refuzat politicos... Ne-au spus ca nu le trebuie bani, n-au ce sa faca cu ei, dar si-ar dori sa mai venim si sa le spunem si celor de acasa ce frumoasa este tara lor. Si erau oameni simpli, chiar foarte saraci... M-am intrebat daca noi si ei nu traim cumva in lumi paralele. In mod sigur, insa, sunt mult mai fericiti ei!

Am vazut arbori de cafea si am aflat ca planteaza bananieri, care traiesc doar un an, ca sa protejeze arborii de cafea de soarele arzator.

Una din experientele, hai sa le spunem, mai dure a fost vizita la un muzeu deschis intr-un fost palat al unui proprietar de plantatie. Au pastrat si au renovat tot ce s-a putut: camerele stapanilor, documente de vanzare-cumparare de sclavi, desenele facute de sclavi, lanturile in care erau tinuti si torturati daca suparau cumva... Cumplit, dar adevarat. Plantatia producea si acum (era mult mai mica decat pe vremea sclaviei, din motive economice) si aveau o masinarie uriasa, englezeasca, pentru prelucrare veche de aproape 200 de ani, care inca functiona.

Sunt multe de povestit...

Intr-o seara am fost, un grup destul de mic, dar cu ghid bineinteles la un restaurat mai altfel in Fortaleza: contra unei sume fixe de bani mancai si beai (in afara de tarii si cocteiluri) cat puteai. Aveau un "bufet suedez" atat de mare si diversificat ca te saturai numai uitandu-te. Ne explicase ghida ca acelea sunt numai aperitivele si urmeaza "spectacolul"... Pe masa, in dreptul fiecaruia exista un disc, fixat pe un suport si care se rotea, cu doua parti: una verde pe care scria "Si, obligado!", iar cealata rosie pe care scria "No, obligado!". Prin sala treceau ospatari cu niste frigarui uriase din tot felul de carnuri... Daca discul era cu partea rosie in sus nu veneau la tine, daca era cu partea verde veneau si-ti spuneau ce fel de carne au pe frigaruie si iti taiau cat voiai. Am ras in hohote, pentru ca erau foarte atenti si daca atingeai discul si se intorcea pe partea verde veneau aproape imediat, iar noi simteam ca plesnim...

Nu puteam sa ratam un spectacol de muzica si dans specific brazilian. Colorat, antrenant si foarte bine realizat. Spre sfarsit a fost o trupa de dansatoare care au luat barbati din public cu ele pe scena sa danseze, iar fetele aveau in dotare niste umbrelute. Va dati seama cum aratau baietii, adica sotul meu si vecinul din cabana de alaturi, unul de aproape 1,90 m, iar celalalt de peste 2 m?! Dar s-au straduit...

In tara era ianuarie, era iarna si un ger de crapau pietrele, iar acolo erau peste 40 grade. Ghizii rugau pe toata lumea (oamenii iti spun, dar nu te pot obliga) sa foloseasca lotiuni cu factor de protectie mare, peste 30 si sa-si protejeze capul. Briza era puternica si nelipsita, nu-ti dadeai seama cat de tare arde soarele... Au fost cativa, din tot hotelul nu numai din grupul nostru, care au facut insolatie de-au plecat bolnavi acasa.

La plecarea din hotel ghidul ne-a spus ca are o veste buna: Ca la Budapesta nu sunt -25 de grade, cate sunt la Bucuresti... sunt -24 grade! Toata lumea s-a amuzat si s-a destins un pic atmosfera in autocar... Nimeni nu voia sa plece, nici macar cei care nu se simteau prea bine.

Oricum, fara nici o indoiala noi am retrai oricand experienta braziliana...

---

VIZUALIZĂRI: 2839 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI