Potsdam - splendoare aristocratică în decor pastoral

TIPĂREȘTE

În ultimul meu review dedicat capitalei Germaniei vezi impresii v-am povestit despre croaziera făcută într-o zi cu soare, amintind și că ulterior am luat masa la restaurantul Berliner Republik vezi impresii. Ce nu v-am mărturisit decât în trecere, însă mă revanșez acum, este că cele două plăcute activități sus-menționate s-au desfășurat după o alta la fel de agreabilă, dacă nu și mai și: vizita la Potsdam.

Pentru mine, Potsdam însemna două lucruri: Sanssouci și Conferința de la Potsdam. Văzusem filme despre Sanssouci și citisem despre conferință, dar nefiind sigură că vremea avea să ne permită deplasarea, nu m-am documentat aprofundat asupra orașului.

Și într-un fel a fost mai bine, fiindcă am descoperit o urbe absolut încântătoare și cu mult mai multe locuri de mare interes turistic decât mă așteptasem.

Post-factum am aflat totuși câte ceva despre istoria sa. Se crede că o mică așezare a fost întemeiată pe acest loc de pe malurile râului Havel în secolele VII-VIII de unul dintre triburilor slave de vest. A fost menționată documentar pentru întâia oară în anul 993 sub numele de Poztupimi ca parte a terenului donat de Împăratul Otto III unei abații. La finele secolului al XVI-lea era încă un târg cu 2.000 de locuitori.

În 1425 a intrat în posesia familiei Hohenzollern (și așa a rămas până în 1918), dar adevărata sa dezvoltare a început în 1660, când Friedrich Wilhelm I, „regele sodat” , a ales Potsdam drept reședință sa de vânătoare și adăpost pentru cazarmele prusace. Fiul său, Friedrich cel Mare, a transformat avanpostul militar într-unul dintre cele mai opulente orașe regale ale Europei iar succesorii săi i-au continuat opera, făcând succesiv din Potsdam un centru al Iluminismului și al barocului, al stilului arhitectonic ce îi poartă numele - Potsdam rococo -, și în final un exemplu grăitor de arhitectură neoclasică.

Până în 1918, când monarhia a fost abolită prin proclamarea Republicii de la Weimar, regii prusaci și kaiserii germani au investit masiv în Potsdam, fiecare potrivit modei vremurilor și înclinațiilor personale. Însemnătatea istorică și culturală a orașului, ca și frumusețea peisajelor atrag astăzi mulțimi de vizitatori.

Capitală a landului Brandenburg, nou creat după reunificarea Germaniei, Potsdam, cu cei cca. 180.000 de locuitori ai săi, are într-adevăr cu ce se mândri: în 1990, palatele și parcurile Sanssouci, Neuer Garten, Babelsberg, Glienicke precum și Pfaueninsel (Insula Păunului) au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO, alte obiective fiind adăugate în 1992 și 1999, așa încât astăzi nu mai puțin de 150 de clădiri datând din 1743-1917 și peste 2.000 de hectare de parcuri și grădini se află sub protecția prestigioasei organizații internaționale.

Potsdam se află la cca. 35 km sud-vest de Berlin, distanța putând fi parcursă fie cu S-Bahn (linia 7), fie, ceva mai rapid, cu trenul. Cum aveam Berlin Welcome Card ABC, valabil pentru întregul Berlin, plus Potsdam și Brandenburg (aeroportul), noi am luat S-Bahn din stația Zoologischer Garten și am coborât după 40 de minute la gara terminus, Potsdam Hauptbahnhoft.

Calea ferată Berlin-Potsdam a fost prima inaugurată în Germania, în 1838, la fel și gara din Potsdam, însă clădirea actuală e nouă, foarte mare și bine organizată.

Chiar vizavi, pe Babelsberger Straße, se află stația Hop-on hop-off, www.potsdam-city-tour. de, și după o scurtă așteptare, ne-am urcat în bus și am pornit în plimbare.

Biletul costă 20 euro, dar cu Welcome Card Berlin am avut discount și am achitat doar 15 euro. Copiii până în 6 ani au gratuitate iar cei de 6-12 ani plătesc 8,50 euro. Plecările sunt din 30 în 30 de minute, între orele 10 și 17, de la 1 aprilie până în 31 octombrie. Turul are 12 opriri și durează aproape două ore iar comentariile (în 8 limbi) au fost nu numai pline de informații, dar și foarte amuzante. Mi-a plăcut și că la stația 1 - Luisenplatz - unde am staționat un sfert de oră, șoferul ne-a întrebat dacă poate rabata acoperișul, lucru cu care toți călătorii au fost de acord, vremea fiind frumoasă.

Cocoțați la etaj, am avut parte de o plimbare pe cinste, în care am văzut cele mai importante obiective din oraș, am primit explicații amănunțite și bonus! ne-am bucurat de soare. Dacă aveți însă timp și vă țin picioarele, nu ratați plimbările pe jos și vizitarea palatelor în interior. Țineți însă cont de dimensiunile uriașe ale parcurilor și de distanțele mari dintre clădiri și nu încercați să le bifați pe toate într-o zi. Credeți-mă, e imposibil! Pentru cei care se încumetă la un asemenea tour de force, iată un link util: https://www.spsg. de/en/home/.

Gara din Potsdam e amplasată în apropierea unui cartier de blocuri noi, pe care l-am părăsit pentru a traversa râul Havel pe Lange Brücke, cel mai vechi din oraș (1317). În 1662, Marele Elector a dispus construirea unui pod nou, parte a expansiunii orașului, demolat în 1825-1825 pentru a face loc unuia din fier, pe care am observat că trec tramvaie.

Intrăm acum în cartierul Babelsberg, cel mai întins din Potsdam, care cuprinde centrul vechi, parcurile și palatele familiei Hohenzollern, dar și Babelsberg Studio, cel dintâi de mare amploare din lume și cel mai întins din Europa. Casa de Filme UFA a fost renumită în perioada interbelică, când Germania era o mare forță în industria cinematografică, iar una din hale poartă azi numele celebrei Marlene Dietrich.

Trecem prin fața Filmmuseum, amenajat în grajdurile Potsdamer Stadtschloss, palatul baroc construit între 1662-1669 din porunca Marelui Elector, a doua reședință oficială (cea de iarnă) a familiei domnitoare Hohenzollern. Ne aflăm în Alter Markt, piața veche, practic locul de naștere a Potsdamului, dominat de cupola albastră distinctă, de 77 m înălțime, a bisericii luterane în stil clasic Nikolaikirche, ridicată între 1830-1837.

De aici ne îndreptăm spre un alt loc emblematic - Luisenplatz, un scuar uriaș, creat în anii 1730 ca parte a celei de-a doua extinderi a orașului. Poartă numele prințesei Luise de Macklenburg-Strelitz (1776-1810), întâmpinată aici în 1793 de către viitorul ei soț și rege, Friedrich Wilhelm III. Luise a fost pasionată de istorie și literatură și a devenit foarte iubită de popor mai ales în urma întâlnirii din 1806 cu Napoleon Bonaparte, căruia i-a cerut (fără succes) condiții mai blânde după înfrângerea Prusiei în război.

Fântâna adăugată în 1854 a fost înlocuită cu una arteziană în cursul remodelării din anii 1999-2000, când a fost construită și o parcare subterană și au fost pantați șiruri de tei. Câteva cafenele înveselesc atmosfera (iarna, aici se organizează un târg de Crăciun și se amenajează un patinoar artificial), dar privirea este atrasă de Brandenburger Tor, ridicat pe locul unei porți din 1733, înlocuit din ordinul lui Friedrich cel Mare în 1770-1771 după Războiul de 7 ani cu structura pe care o vedem azi, un simbol al victoriei prusace. De aceea poarta seamănă cu un Arc de Triumf antic, sursa sa de inspirație fiind Arcul lui Constantin din Roma. Numele porții se datorează faptului că reprezenta calea de acces pe drumul către orașul Brandenburg.

Ne continuăm plimbarea cu hop-on hop-off parcurgând Brandenburg Straße, mărginită de clădiri cu 1-2 etaje cu mici prăvălii simpatice la parter, și ajungem la Platz der Einheit (Piața Unirii), un important nod de transport înconjurat de spații verzi și pietonale. Peluze bine îngrijite, tei și cedri japonezi din spatele cărora se ițește campanila în stil italian de 60 m înălțime a St Peter und Paul Kirche. Această biserică catolică (cacofonie permisă!) din cărămizi roșcate a fost construită în 1870 și marchează capătul estic al străzii Brandenburg.

Și totodată intrarea în Holländisches Viertel (Cartierul olandez), un punct de atracție major. Cuprinde patru cvartale pe care stau înșiruite 134 de clădiri din cărămidă roșie netencuită, cu un etaj și mansardă, ornamente albe în jurul ferestrelor, cornișe, acoperișuri țuguiate și în unele cazuri frontoane curbate, care alcătuiesc cea mai mare colecție de case în stil olandez din afara Țărilor de Jos.

Surprinzătoare și inedită apariție, trebuie să recunosc, dar perfect explicabilă: ea se înscrie în cadrul unui proiect urbanistic mai amplu, menit a transforma Potsdamul, care la 1648 nu deținea decât 79 de case, într-un „Versailles prusac” . În acest scop, Friedrich Wilhelm I a încurajat imigranți olandezi să se stabilească în orașul său regal și să-și folosească priceperea dobândită în patria-mamă pentru asanarea terenului mlăștinos din zonă și amenajarea de canale. Pentru aceștia s-a construit între 1732-1742 cartierul.

În aceeași idee, arhitecții prusaci au conceput și un cartier francez, un altul pentru artizani din Boemia sau colonia rusească Alexandrovka, despre care voi face vorbire mai încolo în review. Olandezii, francezii hughenoți, cehii, rușii și belgienii care au format acest amalgam multietnic au influențat stilul palatelor și parcurilor din Potsdam.

Ieșim din Cartierul olandez și imediat zărim în față Nauener Tor (Poarta Nouă), una din cele trei intrări în zidurile ce împrejmuiau orașul. A fost construită în 1755 după o schiță a lui Friedrich II cel Mare, fiind legată prin ziduri cu celelalte două, și era utilizată de militari, negustori, artizani și funcționarii adminstrației prusace. Am găsit-o în renovare, dar tot am reușit să „fur” o poză.

Străbatem lunga Berliner Straße. Artera, care făcea legătura dintre Potsdam și Berlin, a fost extinsă în 1789 din ordinul lui Friedrich Wilhelm II și transformată într-un bulevard lat, mărginit de vile ale aristocrației și de clădiri ale armatei (cazarme, popotă).

Ne îndreptăm spre Tiefer See, un lac pe marginile căruia se zăresc piste de alergat, terenuri de tenis, o mică plajă cu restaurant și cafenea și un port cu vase de agrement. Golașe malurile acum, la început de octombrie, dar îmi pot imagina cu ușurință cât de animate sunt pe timpul verii.

Vom traversa faimosul Glienicke Brücke peste Havel, al treilea construit pe acest loc în 1907, după cel din 1660, destinat a asigura accesul pe terenurile de vânătoare, înlocuit cu unul din lemn și cărămidă în 1834, la rândul său demolat pentru a face loc celui actual, din oțel. După divizarea Berlinului, podul a constituit o parte din granița dintre Est și Vest și a fost folosit pentru schimburile de prizonieri în cursul Războiului Rece. Figurează în mai multe cărți și filme, printre care Podul spionilor din 2015, cu Tom Hanks în rolul principal.

Fiindcă aici este o stație a hop-on hop-offului, am timp să fotografiez structura de oțel, galeria cu arcade din piatră și o statuie din capătul îndepărtat, dar mai ales Glienicke Schloss și parcul său, situate pe celălalt mal al lacului Tiefer. Palatul a fost construit în anii 1750 în stil clasic italian și a servit drept reședință de vară pentrul prințul Carl von Preußen, al treilea fiu al regelui Friedrich Wilhelm III. Astăzi este muzeu și priveliștea de pe pod, cu clădirea înecată în verdeață și o arteziană ce țâșnește din lac, mă încântă.

De la Glienicke Brücke facem cale întoarsă și ne înscriem pe Behiert Straße și Am Neuen Garten, rulând pe malul unui alt lac, Heiliger See. Curând vom intra pe tărâmul mirific al grădinilor și palatelor familiei Hohenzollern.

Neuer Garten a fost amenajată la porunca lui Friedrich Wilhelm II începând cu 1787, la un an după urcarea sa pe tron, într-un stil diferit de cel al mai vechiului parc Sanssouci. Considerând barocul ornamental al acestuia demodat, noul rege a dorit să fie în ton cu vremurile și a optat pentru o grădină englezească discret decorată, punctată de elemente arhitectonice de mai mici dimensiuni. Copacii și arbuștii nu au fost toaletați, ci lăsați să crească natural, iar vacilor li s-a permis... să pască, laptele fiind prelucrat într-o clădire situată tot pe domeniu, în scopul de a recrea cât mai realist atmosfera vieții rurale.

Același Friedrich Wilhelm II a dat ordinul de construire pe acest teren pentru Marmorpalais (Palatul de marmură), singurul în stil neoclasic timpuriu comandat de regii prusaci, pe care l-a folosit ca refugiu personal. Francmason și adept al rosicrucianismului, el a ales soluții destul de extravagante pentru clădirile anexe, menite să-i reflecte înclinațiile esoterice și să pună totodată în valoare tradițiile francmasone. Astfel, bucătăria a fost proiectată sub formă de templu parțial îngropat, ghețăria în formă de piramidă, iar pentru biblioteca ce adăpostea lucrări ale învățaților germani a optat pentru stilul gotic.

La peste un secol distanță, între 1914-1917, din ordinul împăratului Wilhelm II, în capătul nordic al Grădinii Noi a fost ridicat ultimul palat al familiei Hohenzollern: Schloss Cecilienhof. Construit în stil Tudor englezesc, acesta a fost reședința prințului moștenitor Wilhelm și al soției sale Cecilie până în 1945, și - fapt mai important - locul de desfășurare a Conferinței de la Potsdam din 17 iulie-2 august 1945.

În cadrul acestei întâlniri dintre Stalin, Truman și Churchill (înlocuit de Clement Attlee după pierderea alegerilor de către Partidul Conservator) au fost luate decizii majore pentru viitorul Germaniei și, în fapt, al lumii, precum demilitarizarea Germaniei și separarea sa de Austria, stabilirea liniei de frontieră a Poloniei, judecarea criminalilor de război, termenii capitulării Japoniei.

Conferința a fost organizată în mare măsură de către sovietici. Nu de alta, dar cunoșteau foarte bine zona. Cum așa? Pentru că aici se afla așa-numita Colonie rusă Alexandrovka.

A fost creată între 1826-1827 la cererea lui Friedrich Wilhelm III pentru a comemora decesul prietenului său, țarul Alexandru I. Legenda spune că regele prusac ar fi ascultat un cântec interpretat de niște soldați ruși luați prizonieri în cursul Războaielor Napoleonice și i-ar fi plăcut atât de mult, încât l-ar fi rugat pe țar să lase câțiva cântăreți la Potsdam după terminarea războiului. Iar Alexandru I i-a îndeplinit dorința; ba mai mult, a trimis un întreg detașament ca să servească drept gardă la curtea prusacă.

Pentru acești soldați, Friedrich Wilhelm III a schițat proiectul unei colonii formată din ferme cu livezi și alte terenuri agricole, și cu grajduri și case din lemn astfel așezate, încât să imite o izbă rusească. În 1829 a fost construită și o capelă iar sovieticii au ridicat în perioada de ocupație a RGD o cazarmă militară.

De la agricultură trecem rapid la o zonă de cu totul alt soi: aleile care se răsfiră din Neuer Garten spre vest și nord sunt mărginite de vile superbe ale aristocraților prusaci care au vrut să-și aibă locuințele cât mai aproape de centrul puterii.

Ne îndreptăm către Grădinile Sanssouci. 290 de hectare de parc și multe clădiri construite pe parcursul a aproape 200 de ani în diverse stiluri arhitectonice formează un ansamblu extraordinar, alcătuit din peluze înfrumusețate de copaci, arbuști, peste 230.000 de plante, fântâni și cca. 1.000 de sculpturi. Totul impecabil îngrijit!

Senzația e copleșitoare, e ca un vis în care relația omului cu natura, prin echilibarea balanței între arhitectură și peisajul pitoresc, a devenit realitate. Iar ca să vă faceți o idee de dimensiuni, aleea care străbate parcul pe axa est-vest depășește 2 km în lungime!

Denumirea „sans souci” („fără griji” ) poate crea oarece confuzii, însă reflectă filozofia puternic influențată de perceptele Iluminismului a creatorului acestei grădini: Friedrich II cel Mare. Cunoscător al parcurilor și palatelor europene, regele nu s-a ferit să împrumute idei și să schițeze cu propria mână planuri de amplasament și ornamentare. Așa a proiectat și a supravegheat din 1743 până în 1763 amenajarea Grădinii plăcerilor și a teraselor pe care se cultiva viță de vie, și a decis poziția sculpturilor care le flancau.

Între 1745-1747, pe terasele artificiale a fost construit din ordinul său Schloss Sanssouci, reședința de vară unde lui Friedrich cel Mare îi plăcea cel mai mult să se refugieze, de multe ori în tovărășia câinilor săi. Palatul încununat de o cupolă și cu încăperi circulare în spate, înconjurate de coloane corintice, este considerat cel mai ilustru exemplu de rococo german. Din păcate, traseul busului turistic trece doar prin spatele clădirii, însă în filmul atașat la review puteți vedea imensa esplanadă terasată ce urcă spre intrarea principală.

Friedrich a cerut să fie înmormântat pe cea mai înaltă terasă din fața palatului alături de ogarii săi mult iubiți, însă dorința nu i-a fost îndeplinită. La moartea sa, în 1786, sicriul a fost depozitat la Garnisonkirche din Potsdam, alături de cel al tatălui său, unde a devenit loc de pelerinaj: Friedrich Wilhelm III și soția sa Luise l-au vizitat, însoțiți de țarul Alexandru I, într-un gest simbolic de cimentare a alianței prusaco-ruse împotriva lui Napoleon Bonaparte. Cele două sicrie au rămas aici până în 1945, când au fost luate de nemți și adăpostite de bombardamente într-o mină din Thuringia, unde au fost descoperite de americani și mutate apoi în diverse locuri. Abia în 1991 Friedrich cel Mare și-a găsit liniștea acolo unde și-a dorit.

În imediata apropiere a Palatului Sanssouci trecem pe lângă Historische Muhlle (Moara istorică). Construită în 1738, a fost înlocuită între 1778-1791 cu o alta de inspirație olandeză, care a funcționat până în 1858, când a fost dezafectată, fiind considerată neproductivă. În 1993, la aniversarea a 1.000 de ani de existență a Potsdamului, a fost restaurată și găzduiește în prezent o mică expoziție.

Hop-on hop-offul ne poartă apoi spre Orangerie Schloss, cea mai lungă clădire din parcul Sanssouci (300 m), construită în 1851-1864 în stil renascentist pentru Friedrich Wilhelm IV în punctul cel mai înalt al drumului triumfal care ducea către Belvedere Klausberg. Regele, un mare admirator al artei italiene și un romantic par excellence, a schițat el însuși planul edificului cu trei aripi spre care urcă scări majestuoase. Arcadele, fântânile și sculpturile din jur au fost menite să evoce căldura sudului Italiei. Plantele sensibile erau adăpostite în săli special amenajate, însă palatul cuprindea și apartamente regale și camerele servitorilor.

Vom da acum ocol celei mai impozante dintre clădirile din parc: Neues Palais, în stil rococo. Îi admirăm cupola și aflăm de la audioghid că în ciuda dimensiunilor colosale (240 m lungime, 300 de camere, săli de banchete, sală de teatru), a fost construit într-un termen foarte scurt (1763-1769), după victoria prusacă în Războiul de 7 ani, iar Friedrich cel Mare l-a folosit destul de rar, preferând palatul Sanssouci. A găzduit în schimb alți membri ai familiei regale și oaspeți de seamă. Astăzi adăpostește o parte din facultățile Universității din Potsdam.

Ultima construcție din parc pe lângă care trecem, Bildergalerie (Galeria de Artă), este datorată tot lui Friedrich cel Mare, care și-a adăpostit aici bogata colecție de artă, incluzând opere ale unor mari maeștri precum Rubens, Caravaggio sau Antoon Van Dyck, ca și numeroase sculpturi.

În parc sunt și alte clădiri - Schloss Charlottenburg, Chinesisches Haus, Friedenskirche -, situate însă în afara traseului busului turistic.

Ceea ce am văzut a fost însă de ajuns pentru a mă impresiona profund, poate mai mult chiar decât am simțit vizitând Versailles. Modul în care arhitectura a fost integrată în natură, sporindu-și reciproc frumusețea, amprenta pe care regii și împărații germani și-au pus-o asupra proiectelor, reflectând astfel evoluția modei și gusturilor artistice în decursul a aproape două secole, mi s-au părut inegalabile. După părerea mea, Parcul Sanssouci este o adevărată capodoperă.

Dar nu numai această grădină luxuriantă merită atenția vizitatorului: întregul Potsdam, cu toate obiectivele sale, mi s-a înfățișat drept un oraș deosebit de elegant, puternic ancorat în istorie și cultură, și în același timp vesel, luminos, colorat.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 934 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI