O zi în Parcul Național Mavrovo (II) - drumeție Jance - Galicnick

TIPĂREȘTE

Cea de-a doua zi rezervată explorării Parcului Național Mavrovo a reprezentat o drumeție pe cărări de munte pe un traseu apreciat de amatorii petrecerii timpului liber aidoma nouă.

După micul dejun ne deplasăm cu mașina până în Jance, găsim un loc de parcare în apropierea Hotelului Tutto și o lăsăm în grija bătrânelor modele Fiat 500 adunate și prezentate într-un inedit muzeu auto în aer liber. Iar când scriu” inedit” , mă refer la poziționarea acestuia pe un tăpșan și la starea celor 4 antice mașinuțe, adică ruginite, fără faruri și geamuri. Dar perfect aliniate...

Satul Jance, una din cele mai vechi așezări din zonă, reprezintă un loc pitoresc, cu case cocoțate pe dealuri, nu prea aliniate, construite într-in stil arhitectonic tradițional rural, din pereți de pământ înghesuit între rame și praguri de lemn, pe fundații de piatră.

Așa arată cele vechi, constructorii celor mai recente au identificat existența în depozitele de materiale de construcții și a cărămizii, a cimentului sau a fierului beton.

Tot ca o caracteristică a locuințelor din această zonă o reprezintă și lipsa tencuielii exterioare, culoarea cărămizie fiind preponderentă în coloristica imobilelor.

În fiecare an în sat se organizează un festival al plăcintelor, unde bucătarii pricepuți se adună din toate satele regiunii Reka și concurează pentru a pregăti cea mai delicioasă plăcintă.

Nu ne-am sincronizat cu această sărbătoare, din păcate...

Plecăm la drum doar cu amintirea și regretul lipsei din straiță a unor plăcinte cu brânză, aliment care a dus faima locului.

Poteca pleacă de lângă Fiat-urile vechi, treci pe lângă un marcaj care te asigură că o iei în direcția bună spre Galicnick și nu îți rămâne decât să o iei la talpă.

La momentul identificării acestei modalități de petrecere activă a unei zile de concediu, mă întrebasem ce atrage lumea spre traseul Jance – Galicnick, de vreme ce era prezentat ca una dintre drumețiile de neratat în Macedonia de Nord.

Și, pas cu pas, când mai întins, când mai opintit din cauza pantelor, aveam să descoperim frumusețea locului.

După primii pași priveam în sus și admiram niște creste pietroase golașe. Dar nu aveam de unde știi că până acolo trebuie să ajungem... Că se putea să nu mai fi continuat.

Destul de larg la debut, drumul care putea fi parcurs chiar și de o căruță se îngustează și începe să înlănțuie culmile, să dănțuie pe laturile pietroase ale formelor de relief, dispărând sub frunzișul verde, spre bucuria noastră, și apărând în plin soare mai apoi, spre chinul nostru.

Suntem doar noi doi pe traseu. Temerari sau doar dornici de mișcare, de aventură? Oarecum mirate, șopârlele ce stau la soare se retrag rapid din fața noastră, ascunzându-se printre frunzele uscate.

Mare parte a drumului e prin plin soare, așa că șapca nu trebuie să lipsească din echipamentul din dotare. Dacă aș fi știut asta de la pensiune, nu îmi ajungea vârful chel al capului cea mai bronzată parte a corpului.

E soare, însă nu foarte cald. Ne aflăm, totuși, la mijlocul lui iunie și la munte, ceea ce conferă o senzație tare plăcută mișcării.

Mai ales că, urcând, privirii i se arată peisaje tot mai frumoase. În față ți se deschide priveliștea spre satul Adzhievci cu serpentinele iscusit realizate pe care le ai de parcurs pentru a ajunge acolo, iar ceva mai la stânga și în depărtare, pe un fond de un verde crud, se profilează locuințele satului Prisojnica.

Speranța de a ajunge pe partea cealaltă a muntelui – acolo unde intuim că am da peste finalul traseului – este pusă mereu pe” poate după curba ce se vede” , aspect care te mai văduvește de puteri și îți mai disipă elanul greu menținut.

Se aliază cu acestea și poteca tot mai vitregă cu noi, astfel că suntem nevoiți să luăm pauze mai dese. Unele de hidratare, altele de odihnă dar și unele pentru a admira frumusețea locului.

Într-una dintre ele, auzim glasul muezinului ridicându-se din vale. E ora 13 iar el anunță toată valea că e ceasul rugăciunii. Glasul e tânguitor, liniștitor și se ridică până la înălțimea la care ne aflăm, undeva foarte aproape de culmea muntelui de piatră.

Acolo unde dăm peste o pajiște cu o grămadă de flori multicolore ce degajă un miros sublim!

Și acolo unde, suferind de pe urma ascensiunii, Adriana îmi cere să consult Google Map pentru a afla cât mai avem de mers. Mă bucur că nu pune problema să ne întoarcem și îi mulțumesc și acum pentru tenacitate!

Rămân puțin în urma ei și până să pornesc aplicația, văzduhul apucă să perceapă chiotul ei, un” wow” care mă face să mă grăbesc, abandonând căutarea. Din trei pași de uriaș sunt lângă ea și Galicnick e la o mică depărtare, în fața noastră. Și nu mai e de urcat!!

Au trecut 2 ore și 45 de minute de la plecare și 5,33 kilometri parcurși. Numai în urcare... Am ajuns la altitudinea de 1.414 metri după ce pornisem cu 700 metri mai jos.

În pas săltat – cât de ușor calci pe iarbă și prin umbră după un drum ostenitor! – ne ia câteva minute să ajungem la marginea satului, limită teritorială clar marcată de niște tomberoane rostogolite în calea noastră, semn evident al comuniunii pașnice om-urs și prin aceste locuri.

Cum intri în Galicnick, imediat pe stânga dai peste Hotelul Neda, locație care îți lasă deschisă perspectiva asupra satului cocoțat pe deal.

Se prezintă la fel de pitoresc ca și Jance. Cu un plus pentru decorurile naturale și forfota lentă a locuitorilor ce își fac de lucru pe ulițele satului sau prin grădini, satul a devenit o emblemă a turismului macedonean prin” Nunta din Galicnik” , sărbătoare ce se organizează la 12 iulie, o manifestare care evidențiează și menține vii tradițiile de nuntă ale oamenilor din aceste locuri.

Tot numai o pantă, de urcat sau de coborât, această caracteristică locală taie rapid elanul Adrianei, care abandonează preumblarea prin sat. Din spirit de solidaritate marital, oprim vizita, îi aruncăm așezării încă vreo câteva priviri admirative și facem cale întoarsă spre Jance, pe același drum.

La coborâre e mai ușor, iar starea noastră de bine se ameliorează simțitor. Ba chiar ne oprim și facem o cură de fructe de pădure culese de pe marginea drumului, ocazie cu care ne îndopăm cu vitamine, respectiv cu o cantitate de frăguțe cum nu am mai avut parte niciodată.

Întinsă în intervalul orar 10:49 – 16:43, socotită de la plecare până la sosirea din fața muzeului auto ad-hoc, drumeția noastră s-a constituit într-un excelent prilej de petrecere a timpului liber, ocazie numai bună de a ne delecta din nou cu ceea ce are de oferit cel mai iscusit artisit, natura.

A fost un traseu frumos, cu imagini spectaculare, la vizualizarea cărora un fost coleg de-al meu, nea Ilie, m-a întrebat” nu vă este frică să faceți asemenea drumeții singuri?” . I-am răspuns” câteodată” , însă împlinirea după câte un asemenea parcurs e întotdeauna startul unui nou drum...

Care poate fi chiar mai greu decât precedentul.

Sau mai frumos...

---

VIZUALIZĂRI: 1335 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI