We will always have Paris (VII): în căutarea impresioniștilor la Musee d’Orsay și Musee Marmottan

TIPĂREȘTE

Musee d’Orsay. Acest muzeu se găsește foarte aproape de Luvru, practic pe celălalt mal al Senei, astfel încât, fizic vorbind (dar doar fizic vorbind :) ) cele două muzee sunt accesibile în aceeași zi. Pentru noi, ar fi fost imposibil, pentru că am ieșit din Luvru epuizați, așa că (sâmbătă având programată vizita la Versailles) am amânat vizita la acest al doilea muzeu pe duminică (înainte de ziua plecării). Biletul a costat 11 euro pentru un adult, copii au acces gratis. Ca timp de vizită sunt necesare 3-4 ore, iar timpul vizitei trebuie planificat cât de cât. Noi am fost avertizați că la acest muzeu adesea se formează cozi și în interior poate fi aglomerat, așadar am fost printre primii vizitatori (într-o duminică la ora 10,00, când străzile din centrul Parisului erau aproape pustii). Într-adevăr, după ora 12, sectorul de la parter se aglomerase destul de mult și a fost unul din factorii care ne-a făcut să ne îndreptăm spre ieșire.

Musee d’Orsay este organizat într-o fostă gară de secolul XIX și păstrează acest stil interior, care rimează cu operele de artă expuse (preponderent pictură și sculptură modernă și postmodernă, inclusiv pictură non-figurativă). În acest sens, muzeul completează foarte bine colecția de capodopere de la Luvru. Ca suprafață, și Musee d’Orsay este foarte întins (parter și etajul unu, dar sunt săli foarte mari, dedicate anumitor stiluri). Dintre aceste etaje, mai valoros mi s-a părut parterul, care găzduiește pictură modernă – inclusiv tablouri de Gauguin și Delacroix – dar exponatele nu sunt ordonate conform unei logici cronologice sau de stil (lucru care se întâmplă, totuși, la etaj). De asemenea, parterul mi-a plăcut mai mult pentru că oferă foarte multe exponate de sculptură modernă.

La etajul doi, oarecum separat de aripa centrală, se găsește marea colecție cu pictură impresionistă (cea mai valoroasă și mai completă pe care am văzut-o până acum). Acum am înțeles, în sfârșit, care este valoarea picturii impresioniste (care nu se desprinde suficient din fotografii, și nici din critica de artă care este prea specializată). Centrată pe captarea luminii și construirea unui anumit tip de percepție, receptarea tablourilor se bazează în mod esențial pe poziția privitorului și pe contactul privitorului cu opera. De aceea, o vizită nepregătită și neinformată la o astfel de colecție are șanse să devină un eșec, pentru că vizitatorul nu se va poziționa corespunzător (o privire de aproape nu spune mare lucru, decât face remarcat tușeul aproximativ și adesea grosier, eludarea contururilor, și pasta care pare prea groasă). Privite de la distanța cuvenită, însă, tablourile capătă relieful dorit, iar impactul asupra privitorului este foarte puternic.

Din această colecție, cel mai mult m-a impresionat Renoir, datorită căldurii inefabile care emană din toate tablourile lui (prin culoare, dar și prin formă și prin registrul de prezentare al personajelor/elementelor din peisaj): Les filles aux piano sau Paysage algerien, de exemplu (reproducerile sau fotografiile redau destul de șters tablourile de la fața locului). În al doilea rând, am conștientizat aici că Monet este un gigant al picturii, prin creativitatea de care a dat dovadă, prin numărul și varietatea lucrărilor lui (ce diferență între Rue de Montorgueil și Le Bassin aux nymphes!). Un alt pictor impresionist care mi-a plăcut aici a fost Pissarro, prin autenticitatea atmosferei și prin aplecarea pentru detaliu: se pot auzi greierii în iarbă și simți toropeala căldurii de vară în peisajele lui, atât de mult conectează privitorul într-o altă realitate (peisajele de la Eragny și Louveciennes). Sisley mi s-a părut a fi “fratele mai mic” al lui Pissarro, dar, deși mai concentrat pe detaliu, nu la fel de remarcabil. Cezanne, pe care îl reținusem din reproduceri cu acele contururi viguroase și inconfundabile, nu a reușit să mă convingă la fel de mult ca cei trei pictori de mai sus. La fel, Degas, deși surprinde destul de mult “clipa” unei realități efemere și destul de decadente, nu m-a impresionat prea mult (cel puțin ce s-a putut vedea în această colecție). În continuare, deși le recunosc caracteristicile atribuite în istoria artei, Van Gogh și Gauguin nu sunt pe locul I în topul meu personal realizat în urma vizionării muzeului d’Orsay. Într-adevăr, am văzut lucrări celebre pe care mi-am dorit să le văd (Van Gogh: La salle de danse a Arles, Autoportretele, Chaumes de Bordeville a Anvers-sur-Oise, Gauguin: Femmes de Tahiti sur la plage). Tablourile lui Van Gogh sunt “captatoare de energie universală” și demonstrează că artistul era cu un pas înaintea altora ca viziune, dar, din punct de vedere artistic, nu mi-au produs revelații.

Mi-au mai plăcut, în particular, câteva tablouri al căror stil l-am denumit “exploziv”: peisaje cu o manieră specială de realizare (Les diodons, de Monet) sau naturile statice cu flori în care acestea par să se dilate și să iasă în relief de pe pânză (Vase de pivoine sur piedouche, de Manet). Iar dintre peisaje, celebra Faleză de la Etretat de Courbet ieșea în evidență.

Musee Marmottan Monet. Un muzeu interesant, dar nu aflat neapărat în topul de popularitate al muzeelor din Paris, este muzeul Marmottan. Accesul se face din stația La Muette (linia 9, legătură cu linia 1: F. Roosevelt): după ieșirea din stația de metrou există indicatoare pentru muzeu. Drumul trece printr-un parc foarte liniștit, unde am petrecut o jumătate de oră de relaxare, așteptând micul grup cu care aveam întâlnire. Intrarea costa 11 euro (am luat și un ghid audio – dar nu l-am folosit foarte mult).

Acesta este cel mai clasic muzeu pe care l-am văzut în capitala Franței, și când spun “clasic” nu mă refer la exponate (dintre care o parte erau extrem de moderne) ci la organizarea muzeului: fiind într-o casă particulară și bazat pe o anume colecție, păstrează aerul de casă locuită cândva, cu unele camere cu mobilier din secolul XIX și cu exponate reprezentative pentru acea epocă.

În partea dreaptă, în drum spre sălile-vedetă a muzeului. mai putea fi văzută o expoziție temporară cu tema “toaleta zilnică înfățișată în pictură”, cu pictură de la perioada gotică până la pictura non-figurativă (era și un Picasso expus). Această expoziție nu m-a încântat: pe lângă faptul că o serie de tablouri erau evident puțin decadente (adică încercau, într-un stil realist și social tipic secolului XIX, să surprindă scene de viață burgheze, dar fără mare valoare artistică), o parte din cele non-figurative erau de neînțeles.

În rest, însă, muzeul devine remarcabil în partea unde se expun celebrii “nuferi” ai lui Monet (o sală foarte mare). Aici, un secret pe care mi l-a dezvăluit ghidul meu ad-hoc era distanța de la care trebuiau privite tablourile: nu puțin mai mare, ca la majoritatea tablourilor impresioniste – ci foarte mare. Astfel, nuferii lui Monet se văd cel mai bine de la 5-10 metri (și cu cât crește distanța, cu atât devin mai clari și mai interesanți). Am mai văzut și un apus în ceață, la fel de remarcabil, în care contururile se precizau pentru privitor pe măsură ce creștea distanța.

La Musee Marmottan, din păcate, am trăit două frustrări: prima, nu am putut face fotografii (am fotografiat Diana de Poitiers de Clouet din expoziția temporară, dar a venit imediat un paznic la mine și mi-a atras atenția că fotografiatul este interzis); a doua a fost că, atunci când am ajuns în sala mare cu nuferi, nu am putut sta prea mult, pentru că una din membrele micului grup turistic cu care venisem, mai capricioasă la cei 20 de ani ai ei, a spus că nu vrea să continue - și a trebuit să plecăm :(.

(Va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 2673 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI