Dervişii rotitori în gara Sirkeci

TIPĂREȘTE

Într-una din serile petrecute în luna iunie în Istanbul ne-am dus în gara centrală Sirkeci unde, într-un salon a avut loc unul din cele mai interesante spectacole pe care le-am vizionat vreodată. Gara Sirkeci construită în 1889 este amplasată aproape de zidurile palatului Topkapi, de docuri şi de podul Galata cu alte cuvinte în inima centrului istoric al oraşului. Construcţia clasică este asemănătoare celorlalte gări din aceaşi perioadă cum ar fi d´Orsay 1900 şi Gara de Nord din Bucureşti 1880. Gara Sirkeci a fost punctul terminus al liniei Orient Express care a funcţionat regulat până în 1977 şi a legat Parisul de Constantinopole. Înainte de construirea în 1890 a podului Saligny peste Dunăre, timp de câţiva ani pasagerii, după ce străbăteau o distanţă de 2600 km erau transbordaţi cu feribotul de la Giurgiu la Ruse. Anii 1930 au reprezentat apogeul Orient Expresului. Acesta era renumit pentru eleganţă, confort şi servicii fiind utilizat de persoane regale, nobili, diplomaţi şi miliardari din Europa şi America. După 1980 ruta a fost reluată cu ramificaţii la Londra şi Veneţia dar nu a mai mai atins opulenţa de dinainte. Astăzi din gara Sirkeci se pleacă spre destinaţii interne, în special spre Konya. Biletul la spectacol costă 40 lire (16 eu) pentru adulţi şi 30 lire pentru studenţi. Pe noi ne-au încadrat în această ultimă categorie (ce bine ar fi fost să fie aşa!), nu că după aspect s-ar fi putut face vreo confuzie dar vânzătorul de bilete era pe jumătate român cu tată turc şi mamă constănţeancă, ştia bine româneşte şi s-a bucurat că a putut vorbi cu noi. În salonul în care se ţineau spectacolele erau aşezate două rânduri de scaune de jur împrejurul unui podium. În capătul acestuia erau amplasate instrumente muzicale orientale şi câteva scaune pe care urmau să se aşeze membrii orhestrei. La intrare, pe o măsuţă erau aşezate două vase mari cu apă clocotită din care la liber îţi puteai prepara ceai sau cafea, în orice cantitate şi cât te ţinea tensiunea. Vitraliile rotunde filtrau o lumină difuză menită să te introducă în atmosferă. Urma să aibă loc spectacolul dervişilor rotitori. Aceştia prin dans şi muzică pe versete din coran reuşesc să intre intr-o stare de beatitudine graţie căreia pot comunica cu divinitatea. Este o eliberare de dorinţele trupeşti şi o ascensiune spirituală pentru aflarea adevărului. Dervişii rotitori autentici care mai practică ritualul sema fondat de poetul mistic Mewlana Rumi, se mai găsesc în Anatolia şi în special în Konya. Ei conduc şcoli în care tineri dansatori studiază şi practică sema, pe care o răspândesc apoi în ţările musulmane. Mewlana Rumi a fost un mare poet mistic de origine persană care a trăit între 1207 şi 1273. Împreună cu familia a fugit din calea lui Gingis Han şi şi-a început peregrinările la Meca, Alep şi Damasc, stabilindu-se în Konya, principalul oraş religios al Turciei. Sub influenţa unui înţelept rătăcitor Shars, a înfiinţat ordinul Mewlevi care propovăduia iubirea, sacrificarea dorinţelor omeneşti şi căutarea adevărului. După asasinarea mentorului său, Mewlana a instituit ordinul sufi şi ritualul sema care se practică de şapte sute de ani de dervişii rotitori. Ceremonia sema este drumul spiritual mistic spre dragoste şi perfecţiune.Tot în memoria lui Shars, Mewlana a scris o serie de poeme reunite în sase cărţi care conţin 15000 de versuri. Sub nunele de Ode mistice, aceste poeme sunt expresia neobositei căutări a lui Dumnezeu. În 1925, Ataturk în cadrul proiectului de laicizare a Turciei a interzis ritualul sema a dervişilor rotitori dar acest lucru a fost posibil doar la suprafaţă, populaţia fiind profund fundamentalistă. După 1950 când turismul a luat amploare în Turcia s-a revenit asupra măsurii, echipe de dansatori şcoliţi la Konya (cum a fost cazul în spectacolul vizionat) dar şi impostori au început să prezinte publicului ceremonia sema. Pentru a se păstra oarecum caracterul sacru, publicului îi este interzis să aplaude.

Inceputul spectacolului fost făcută de un grup de cinci muzicanţi care cântau la instrumente tradiţionale. Din aceştia un cântăreţ evoca probabil istoria ordinului Mewlevi. Din pliantul pe care l-am primit reţin câteva citate menite să contureze filozofia ritualului sema. ˝ Dumnezeu este în Est şi Vest, oriunde te întorci în faţa ta este El, Dumnezeu simte orice şi este oriunde˝ şi ˝Poate fi Cunoaşterea şi Necunoaşterea acelas lucru? Da, ţelul este drumul spre adevăr şi stiinţă˝ şi ˝ Dumnezeu este acelaş, oricum s-ar numi˝. Şi atunci, mă întreb, cum e cu jihadul, cu crime în numele profetului, cu masacrul împotriva armenilor? De unde vine expresia românească ˝ ho! că nu vin turcii!˝? Trebuie să recunosc că partea introductivă a spectacolului, respectiv partitura orhestrală şi recitalul cântăreţului care avea o voce remarcabilă de bariton a fost inteligibilă respectiv în acord cu puterea mea de înţelegere. Era şi mult play-back care a amplificat efectul relaxant al muzicii. La un moment dat au apărut cinci tineri îmbrăcaţi în mantii negre sub care purtau cămăşi albe largi care se desfaceau în timpul rotirii. Un singur derviş avea cămaşa roşie dar nu cunosc semnificaţia culorii. Tradiţional, dervişii poartă căciuli negre conice dar cei pe care i-am văzut aveau căciulile brumării. Mi s-a spus că sunt mai multe şcoli, fiecare pretinzând că deţine adevărul absolut. Fiecare obiect de îmbrăcăminte are o semnificaţie particulară, în ansamblul lor reprezentând renunţarea la ego personal şi renaşterea spirituală. Gestica dervişului este deasemeni plină de mesaje. În timp ce se roteşte, o mână este ridicată în sus spre cer, cealălaltă în jos spre pământ, capul plecat pe umăr însemnând acceptarea a tot ce ţi se întâmplă în viaţă

Ceremonialul sema cuprinde şapte părţi care sunt şapte trepte ale cunoaşterii. Recunosc că, având o pregătire tehnică făcută pe vremuri când la modă era materialismul dialectic nu am putut să înţeleg mesajul lor ci am urmărit doar partea spectaculoasă a ritualului. Mira-m-aş ca mulţi europeni sâ-l înţeleagă întrucât fiecare gest, fiecare plecăciune, fiecare set de rotiri reprezintă un simbol.

Partea I, începe cu un laudatium asupra profetului care reprezintă iubirea. ˝ Ca să te rogi lui (profetului) este suficient să te rogi lui Dumnezeu care l-a creat şi deasemeni să te rogi tuturor profeţilor de dinaintea lui ˝.

Partea a II-a este anunţată de o tobă puternică simbolizând ˝ Ordinul Creatorului este de a fi˝

Partea a III-a dezvoltă elogiul printr-o improvizaţie instrumentală numită ˝ taxim˝ (aha! , de aici vine numele pieţii) în care solist este un fluier popular. Suflul fluierului dă viaţă şi exprimă mesajul divin.

Partea a IV, a V-a şi următoarele reprezintă alte mesaje menite să convingă şi să facă prozeliţi. Noi, ca şi ceilalţi spectatori am urmărit rotirea lor fără întrerupere, zece, cincisprezece, poate douăzeci de minute sub privirea atentă a ghidului lor (dansatorul care abia spre sfârşitul spectacolului şi-a scos mantia). Am avut impresia că într-adevăr această rotire neîntreruptă a avut efect asupra creerului lor pentru că, deşi ochii le erau deschişi, privirea desprinsă de lumea reală privea într-un punct fix, poate al revelaţiei. Sau poate a fost o simplă impresie emoţională? Vă recomand ca în sejururile voastre în Turcia să vizionaţi acest spectacol dar în urma recomandării că dansatorii au fost şcoliţi de maeştrii, altfel veţi avea de a face cu un kitsch comercial. Ca recunoaştere a filozofiei islamice Ceremonia sema a dervişilor rotitori a fost proclamată în 2005 de UNESCO ca făcând parte din moştenirea orală şi intangibilă a umanităţii.

---

VIZUALIZĂRI: 4970 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI