Macar o data in viata trebuie sa mergi la Istanbul

TIPĂREȘTE

Am ajuns in Istanbul, după un drum cu mașina care a fost ok, nici prea relaxant, dar nici prea obositor. Plictiseala care se instalase după atâtea ore de mers a fost intreruptă de momentul în care am intrat în Istanbul. Pe mine, personal, m-a fascinat toată acea agitație; îmi sărise toată oboseala acumulată pe drum și nu știam unde să privesc mai întâi, voiam parcă să cuprind totul într-o privire...

Am găsit oarecum greu hotelul unde trebuia să ne instalăm; pe străduțele inguste, abrupte și pavate cu dale, gipiesul nostru s-a pierdut parcă și el. A trebuit să căutăm hotelul pe jos și chiar ne-am descurcat binișor, nu am rătăcit prea mult și l-am găsit. Ne-a întâmpinat foarte drăguță Gabi – o româncă cu suflet mare- și patronul hotelului, foarte dragut si amabil. Ne-am instalat repede in cameră. Am fost plăcut surprinsă să constat că prezentarea pe net nu era cu nimic exagerată și că totul corespundea descrierii.

Casa noastră pentru 6 nopți, Sultan Palace Hotel se află în cartierul Sultanahmet - numit după sultanul Ahmet I, constructorul Moscheii Albastre- considerat orașul vechi. Prima plimbare a fost în Hipodromul roman, acum un pietonal în centrul căruia se află: obeliscul egiptean, coloana șepiută, fântâna împăratului german Wilhelm al II lea și coloana zidită a împăratului Constantin al VII lea. De aici vedeam în partea dreptă Moscheea albastră, in stânga Muzeul de artă islamică. Tot aici mi-a atras atentia un restaurant cu o frumoasă terasă unde, în fiecare seară, o formație interpreta live muzică romantică, iar clienții serveau relaxați ceai, cafea și narghilea. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera acelei terase. Vreau să menționez acum că mi-au atras atenția in mod deosebit paharele in care turcii servesc ceaiul – erau mici și aveau forma de lalea; par foarte delicate și am văzut in magazine seturi de pahare pentru ceai care mai de care mai frumoase. Am observat că la turci ceaiul este o parte importantă a ospitalității lor. Ți-l oferă cu orice ocazie și au o adevărată tradiție atât în preparare cât și în servire. Am citit undeva ceva frumos și vreau să strecor aici: ”bea cu fiecare cel putin un pahar de ceai, ca să te cunoști mai bine”. Dar să revin la frumusețile singurului oraș din lume care se intinde pe două continente, Înalta Poartă sau Constantinopol, după cum îl regăseam în cărțile de istorie. Prima seară am încheiat-o ascultând EZANUL=chemarea islamică la rugăciune. Deși citisem câte ceva despre asta, nimic nu se compară cu sentimentul pe care-l trăiești atunci când, parcă de nicăieri și de pretutindeni răsună glasul enoriașului care face ezanul. Toată agitația orașului este parcă anihilată de ezan; aveam să-l aud apoi, de cateva ori pe zi (am înțeles că de cinci ori, dar nu am verificat asta) pe tot parcursul vacanței.

Au urmat apoi vizitele la obiectivele turistice pe care mi le bifasem încă de acasă. Hotelul unde am stat este situat strategic, aveam aproape toate punctele pe care voiam să le vizităm. Este așezat în Cornul de aur, și am mers pe jos spre principalele atracții ale Istanbulului: Moscheea albastră, Hagia Sofia, Palatul Topkapi, Biserica cisternelor.

Noi am început cu vizita la podul Galata, al treilea pod peste Cornul de aur, vestit pentru restaurantele pescărești de sub el. De acolo ai o priveliște minunată asupra Bostforului. La unul din acele restaurante am servit vestitul balik ekmek, un sandviș cu pește și salată, care, deși sună banal, era foarte bun. Am văzut apoi, la un alt restaurant, cum acest balik era pregătit pe o plită amplasată într-o barcă ancorată, care se legăna continuu și care era frumos decorată, parcă era desprinsă dintr-o poveste. Deasupra acestor restaurante, pe podul Galata, erau foarte mulți pescari, unul lângă altul, cărora nu le păsa de soarele arzător sau de turiștii gălăgioși, ba chiar, unul ne-a invitat să facem fotografii cu undița lui. M-a surprins plăcut acest lucru pentru că sunt obișnuită să mi se ceară bani pentru diverse fotografii in concediu. Dar am văzut că turcii sunt foarte amabili și din punctul ăsta de vedere; in alte zile am fost invitată de un sultan, care m-a luat repede lângă el pentru o fotografie, sperând că poate îi voi trece pragul resturantului cu specific otoman, sau de cei care vindeau înghețată (o înghețată elastică, specifică lor). Tot pe terasa unui restaurant de sub podul Galata am savurat și vestita cafea turcească, foarte aproape de gustul meu, doar că puțin cam prea dulce și cu mult prea mică. Dar priveliștea care se întindea înaintea ochilor, sclipirea apei, împreună cu țipătul pescărușilor și cu sirenele vapoarelor m-au făcut să nu mai fiu așa critică cu cafeaua mea prea dulce.

Am plecat din zona Eminonu, lăsând în urmă podul Galata și ne-am îndreptat spre Palatul Dolmabahce – comoara sultanilor de pe Bosfor. Am intrat pe poarta dinspre stadionul Beșiktaș, după ce, în timp ce stăteam cu rândul la coadă la bilete, ne-am și fotografiat cu soldatul care stătea nemișcat, cu arma la picior, fără să-i pese de cei care se așezau alături pentru a imortaliza momentul. Imediat ce am pătruns în curtea palatului am fost surprinsă de grandoarea lui, de frumusețea grădinilor ce-l înconjoară, in care am văzut arbori de magnolie, trandafiri multicolori, nuferi, palmieri. Înăuntru, toate bogățiile Orientului la superlativ. Dacă, în urma vizitei la castelul Peleș am ieșit mută de uimire, când am intrat in palatul Dolmabahce am simțit că mi se taie respirația. Opulență, ăsta este cuvântul care-mi vine acum în minte. Am ieșit amețită și am descoperit imediat poarta dinspre Bosfor – o priveliște minunată. Am făcut câteva fotografii și am plecat plină de sentimente contradictorii. Am redescoperit apoi măreția acestui palat într-o altă zi, când mă aflam pe vaporașul cu care am făcut croaziera pe Bosfor. Și de departe, din mijlocul canalului ce desparte Europa de Asia, Dolmabahce este la fel de grandios și de impunător.

În pimbările mele pe străduțele aglomerate ale Istanbulului, am întâlnit la tot pasul comercianți care-și împingeau cărucioarele cu porumb fiert, castane coapte, pepene, înghețată, am întâlnit lustrangii – nu mai văzusem în realitate, îi știam din filme și, deși era o forfotă continuă, nu mi s-a părut deloc obositoare. M-am plimbat cu plăcere pe lângă magazinele cu dulciuri tradiționale, arătau într-un mare fel vitrinele pline ochi cu baclavale, cu rahat turcesc (lokum), mi-au plăcut foarte mult lămpile lor din sticlă multicoloră și ceramica lor. La tot pasul am întâlnit locații in care se prepara durumul -șaorma pe care o știm noi, dar cu mult mai gustoasă și diferită în fiecare loc.

Am continuat cu vizitarea Palatului Topkapi, unde cică se află sabia lui Ștefan cel Mare, dar eu nu am vazut-o, era prea aglomerat și l-am vizitat oarecum în grabă. Atâtea bogății adunate la un loc m-au obosit chiar. Rubine, safire, smaralde și mult, mult aur. Mi-a rămas în minte imaginea unui bol destul de mare plin cu smaralde, parcă era o fructieră plină cu nuci verzi, așa stătea acolo, în spatele geamului securizat, sfidându-mi privirea. O surpriză frumoasă am avut aici, un moment artistic al unei formații de muzică tradițională. Îmbrăcați în uniforme ca de armată, cu turban și papuci cu vârful în sus, băteau la tobe și suflau in trompete pe ritmuri otomane.

Un alt obiectiv turistic amețitor, de data asta la propriu, este turnul Galata. Patronul hotelului unde am stat ne-a spus că, dacă nu am văzut turnul Galata și Hagia Sofia, nu am văzut Istanbulul. Am urcat cu liftul și apoi am mai urcat câteva trepte, am trecut pe lângă un restaurant (unde îmi doresc cu tot sufletul să servesc vreodată măcar o cafeluță și să pierd noțiunea timpului privind pe fereastra) și am ieșit pe balconul turnului. A trebuit să mă lipesc cu spatele de ziduri mai întâi, ca să-mi revin, atât de amețitoare era senzația, apoi, încet, încet, am pornit cu pași mărunți pe lângă balustradă și privind minunata panoramă a orașului, am uitat de teama înălțimii. Splendid!!! Am trăit aceeși senzație ca anul trecut, când priveam panorama Barcelonei fie de pe dealul Montjuic, fie din grădinile Miramar, fie din parcul Guell, fie de pe dealul Tibidabo. Mi-am simțit sufletul plutind și înălțându-se în același timp.

Am trecut apoi în grabă prin Marele Bazar și prin bazarul de condimentre, iar acum regret că nu mi-am rezervat mai mult timp pentru ele.

O altă experiență plăcută am avut-o odată cu vizitarea Bisericii cisternă, numită și Palatul care se scufundă. Am intrat acolo coborând mai multe trepte din piatră și am descoperit șiruri de coloane înalte, din marmură ieșind parcă de sub apă, pentru că, între ele era apă, noi ne-a plimbat pe niște platforme din lemn, parcă, iar fiecare coloană era frumos luminată. Spre surprinderea noastră, în apă erau foarte mulți pești, unii chiar foarte mari, de câteva kilograme, alții însă semănau cu carașii aurii din acvariul meu de acasă. Tot aici ne-am făcut niște fotografii haioase, îmbrăcați in haine otomane. Acum mă uit cu plăcere la ele și încă zâmbesc la amintirea senzației pe care am trăit-o îmbrăcată ca o femeie din haremul sultanului.

De la biserica subterană am să trec la a vorbi despre vizita la Hagia Sofia, inițial biserică creștin ortodoxă, transformată apoi în moschee, devenită acum muzeu. Este cunoscută și sub denumirea de Sfânta Sofia sau Biserica Înțelepciunii Sfinte a lui Dumnezeu. Era considerată cea mai mare biserică creștină. Acum are la exterior minarete, iar înterior se pot vedea atât icoane bizantine cât și citate din Coran și o lojă a sultanului. E uimitor cum, sub același acoperiș, sălășluiesc două credințe, Dumnezeu și Alah, Biblia și Coranul. Nu știu ce m-a impresionat mai tare, această controversă, sau poate grandoarea edificiului.

Să încerc să mă desprind de istorie și să duc șirul povestirii mele pe urmele tramvaiului (și acesta istoric, dar încă funcțional) din piața Taksim. Aici sunt multe construcții moderne, în stil european. Am văzut o mulțime de hoteluri de lux, în fața cărora staționau mașini la fel de luxoase. Am coborât înspre podul Galata din nou, dar nu înainte de a intra în câteva magazine, pentru că, strada care duce înspre Galata este mărginită de magazine, restaurante, cafanele și cofetării.

Un alt moment pe care vreau să-l menționez este vizita Moscheei albastre. Este un must have pentru turiști. La fel ca în orice moschee, am intrat desculți și cu eșarfă pe cap și primul lucru care m-a surprins plăcut fost covorul moale care era ca un alint pentru tălpile mele obosite. Încercând să ignor mirosul greu de picioare nespălate, mi-am ridicat ochii spre cupola imensă, plină cu decorațiuni din fainață albastră... foarte frumos totul... și foarte, foarte multă lumină, atât naturală, care pătrundea prin vitraliile superbe, cât și artificială, provenită de la becurile care atârnau aproape de capul nostru. Am zăbovit ceva vreme acolo, în tăcere, pentru că nu prea mai era loc de cuvinte... un amestec de noutate și de măreție...

Si cum sa nu-ti doresti sa revii in Istanbul?!?

---

VIZUALIZĂRI: 4292 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI