Lacul Ohrid - atât în Albania cât și în Macedonia de Nord

TIPĂREȘTE

Permet este un orășel nu prea mare, dar foarte curat, și e cunoscut mai mult ca loc de plecare spre Băile Termale de la Benje. De altfel, dimineața pleacă microbuzul ce duce persoanele cu afecțiuni pentru a se trata în apa sulfuroasă de acolo, le așteaptă și apoi le aduce înapoi în oraș.

Cei mai mulți își folosesc, însă, autoturismele proprii pentru a se deplasa spre această sursă naturală și gratuită de sănătate, singurul cost fiind acela al parcării, respectiv 200 leke.

Efectele curative ale apelor termale de la Benje sunt cunoscute din timpuri străvechi, sulful emanând din adâncuri în urma unor erupții vulcanice ce au avut loc în Canionul Lengarica. Din cele 6 izvoare, fiecare este utilizat pentru câte o indicație terapeutică diferită, pentru tratamentul stomacului, al bolilor de piele, dureri reumatice și altele.

De cum ajungi în zonă, privirea îți este acaparată de un pod de piatră datând din era otomană, extrem de frumos arcuit și foarte fotogenic, acesta marcând și intrarea în Canionul Lengarica (sau Langarica, ambele denumiri le veți întâlni).

Cum Adriana m-a abandonat rapid pentru a rămâne și a se bălăci (relaxa) în apa cristalină a piscinelor naturale de piatră, am luat-o singur pe firul apei, cu intenția de a pătrunde cât mai adânc în canion.

Spre mirarea mea, am dat peste destule persoane ce cunoșteau, probabil, pârâiașe care izvorau din stâncă și stăteau tolănite în bălțile create de acestea, în dorința de a le capta proprietățile vindecative.

De la un moment dat nu mai am cum sări din piatră în piatră și sunt nevoit să intru în apă, avansând astfel până nivelul ei îmi ajunge mai sus de brâu, cu grijă pentru șlapi dar, mai ales, pentru telefonul pe care îl strâng în mână de fac bătături pentru a nu-l scăpa.

A meritat efortul din punct de vedere al panoramelor pe care am avut ocazia să le admir, cu pereți de calcar ce ajung la peste 20 de metri, și sfătuiesc pe cine ajunge în zonă să urmeze drumul meu, deși am parcurs o parte redusă a traseului prin canion. Pentru a merge mai departe e nevoie de ceva echipament adecvat sau, măcar, să nu iei telefonul în mâini...

Revin lângă Adriana, intru și eu în apă și ne bucurăm de beneficiile acesteia asupra trupurilor noastre.

De aici pornim spre Pogradec, iar drumul urcă și coboară de amețește biata mașină. Vreo 3 ore nu cred că am mers mai mult de 400 metri în cea mai lungă linie dreaptă. Trecem prin locuri foarte frumoase, peste culmi muntoase pătate de zăpadă, prin sate cocoțate pe vârf de munte, prin pajiști încadrate splendid de înălțimi și creste de piatră.

Drumul prin munți nu e bun în întregime. Pe alocuri se lucrează pentru lărgire sau consolidare, este și peticit dar după ce ieșim din ultimele serpentine, cale de 13 kilometri înainte de Korca și până la Pogradec e de pus în ramă și prezentat CNAIR-ului nostru. Bijuterie de drum național...

Ajungem pe partea albaneză a Lacului Ohrid, în stațiunea Pogradec, locație care îmi va rămâne întipărită în memorie prin două aspecte.

Primul îl reprezintă imaginea a vreo douăzeci de tineri ce își petreceau seara într-o grădină de vară, toți foarte voioși, făcând probabil glume – nu le înțelegeam limba dar le citeam pe fețe bunadispoziție – pe care i-am urmărit mai atent fără a-mi da seama, inițial, ce m-a atras la ei. Cu o mirare crescândă, am realizat, privindu-i, că niciunul dintre ei nu avea pe masă telefon mobil sau nu butona un asemenea gadget. Nu are rost să îmi frământ memoria pentru a găsi un astfel de moment în localurile noastre, de vreme ce telefonul mobil omoară socializarea. Nu doar a tinerilor...

Al doilea aspect este determinat de măiestria administratorilor domeniului public local care au realizat pe marginea lacului un parc de o frumusețe ce te lasă fără grai, ce înconjoară un spațiu amenajat sub forma unui amfiteatru roman, având 10 rânduri de scaune și coloane albe ce te duc cu gândul la teatrele antice.

Ești cucerit iremediabil de miile de trandafiri, puzderii de culori și mirosuri, sădiți și aranjați în diverse modele și forme, care înconjoară statui albe de gips sau bănci curate și primitoare pentru a te odihni.

Multe dintre aceste bănci au scrise pe ele strofe din poezii naționale albaneze sau citate din cultura acestui popor.

Plecăm din Pogradec a doua zi dimineața iar ultima oprire în Albania o facem la Parcul Național Drilon, înainte cu 3 kilometri de granița cu Macedonia de Nord.

Cam pompos denumit ar putea spune unii, acest parc național nu ocupă decât o suprafață destul de redusă ce poate fi parcursă pe jos, existând posibilitatea ca întregul parc să aibă dimensiuni mai mari, dar de neumblat prin stuful și canalele ce se întrevăd undeva mai în depărtare.

Dar merită toată aprecierea administratorii acestui parc pentru ce îți oferă să vizitezi – gratuit -, pentru grija acordată acestei zone verzi.

Găsești în interior o căsuță tradițională transformată în restaurant, alei umbroase pentru plimbat, un râu curat cu podețe ce fac deliciul amatorilor de fotografii și un restaurant cu terase amenajate pe malul apei și sub coroana unor copaci seculari.

La acest restaurant am avut și noi de gând să lăsăm ultimele monede albaneze, cu intenția Adrianei de a savura o cafea în acest cadru idilic. Cu banii răsfirați în palmă, chelnerul îi însumează și, cu zâmbetul pe buze, ne asigură că restaurantul va suporta diferența până la costul unei cești pline...

Cât timp stăm acolo și ascultăm o muzică plăcută din vremea lui Romcescu și Marina Voica, își fac apariția și componenții unui grup turistic plecat din București, prilej de a schimba impresii cu ei și a afla că lumea a fost surprinsă în mod plăcut de a ce a găsit în Albania.

Trecerea în Macedonia de Nord se face foarte ușor, punctul de trecere a frontierei nu este aglomerat, oamenii amabili, nu îți cer decât documentele personale și cele ale autoturismului, fără întrebări sau controale suplimentare.

Parcurgem o distanță destul de mică până la primul obiectiv macedonean – după revenirea în această țară – și ne oprim la Mănăstirea Sf. Naum.

În imaginația noastră, aceasta ar fi urmat să reprezinte un așezământ monahal, un loc în care pietatea să își găsească susținere în liniștea din jur. Da de unde! Nici nu știu cum să definesc locația...

De fapt, un loc transformat într-o oază turistică, cu zeci de locuri de parcare (50 dinari/mașină), cu posibilitatea de a face plajă și baie în apele Lacului Ohrid, cu restaurante, chioșcuri și tarabe întinse pe zeci de metri iar undeva, în capăt, pe un deal, se află și mănăstirea, una mult mai mică decât ne-am fi așteptat. Turiștii se învârt în jurul ei, în interior e interzis accesul, se pozează cu imaginea lacului pe fundal, cu păunii care devin stresați de așa o aglomerare umană apoi pleacă spre terase.

Am rămas dezamăgit...

Astăzi toată ziua – de fapt, până spre ora 16 - am avut Lacul Ohrid pe partea stângă a mașinii. Lăsăm mănăstirea în urmă, trecem și de Trpejca, satul despre care unii zic că ar fi Saint Tropez-ul macedonean – dar departe de așa o comparație din ce am văzut noi -, nu ne oprim nici la Gulf of Bones (Muzeul Apelor), așezarea ce numără 24 de replici ale caselor preistorice, care povestesc viața de zi cu zi a oamenilor preistorici care trăiesc într-o comunitate, dar facem o pauză la Ohrid.

Una de masă, în care am mâncat amândoi pe săturate, câte două feluri, la prețul de 60 lei total, la Restaurantul Tino, situat pe faleză, dar și de plimbare prin orășelul care te farmecă de ai răgazul să îl străbați la pas prin cartierul vechi ce pornește de la malul lacului (cu multe case originale din secolele XVIII – XIX foarte bine păstrate) sau prin centrul istoric în capătul căruia se ridică minaretul moscheii principale a așezării.

Aici se cam termină turul nostru prin Macedonia de Nord și Albania și rămânem cu amintirea unui concediu foarte frumos chiar dacă, pe alocuri, obositor. Cu descoperiri de frumuseți naturale deosebite și de oameni minunați.

Cu diferențe de cultură, de gastronomie și religie. Dar cu plăcerea și bucuria de a le fi trăit.

---

VIZUALIZĂRI: 1865 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI