Cipru - O zi în Munții Troodos

TIPĂREȘTE

Ultima zi a mini-vacanței noastre din Ciprul vestic am dedicat-o vizitării satelor din Munții Troodos. Făcusem o listă destul de lungă cu obiective, era clar că trebuia să renunțăm la unele, dar nu prea știam exact la care. Nici traseul nu-l aveam foarte limpede în minte, era nevoie să acoperim o zonă destul de mare, n-aveam idee despre calitatea drumurilor (deși parcă nu reținusem să se plângă careva în acest sens). În fine, amețiți binișor de cap de cât citisem, am plecat totuși la drum, convinși că ne-om mai lămuri noi și pe parcurs...

Am părăsit destul de devreme cazarea noastră, drumul până la Pafos a fost aglomerat, era ora când „muncitorii” se duceau la lucru. Autostrada am prins-o însă liberă (ca de obicei), am zburat cale de vreo 20-25 km în direcția Limasol, apoi am părăsit-o la ieșirea B6, spre Pissouri (în sud) și Alektora (în nord). Evident că noi am luat-o spre nord.

Drumul, impecabil asfaltat, a pornit a urca în curbe mai largi sau mai strânse un versant destul de golaș. Prima oprire am făcut-o nu departe, în Anogyra, unde avea să ne aștepte Mavros Chrysos (Muzeul Roșcovelor). Am parcat cumva la întâmplare, cam unde am crezut noi că suntem aproape de centrul satului și am coborât să-l căutăm, lucru care n-a fost greu deloc, căci erau indicatoare ce ne-au condus prin labirintul de străduțe până în fața lui.

Am intrat în curtea umbroasă și ne-am oferit răgazul de a admira casa simplă de piatră, cu ferestre și uși acoperite cu obloane de lemn, împodobită din belșug cu bougainvillea ciclam. Am fost însă rapid reperați de o doamnă ce a ieșit dintr-o anexă și ne-a dat binețe. I-am zis că am vrea să vizităm, dacă se poate, ea a răspuns că da, desigur și a descuiat ușa casei de piatră, poftindu-ne înăuntru.

Tot dumneaei avea să ne fie și ghid. De la început am fost atenționați să nu fotografiem în interior, lucru care pe mine, una, m-a întristat, căci de mult nu-mi mai pun baza doar în memoria-mi, pe care caut s-o ajut pe diverse căi (între care fotografiile stau la loc de cinste). Dar asta e, m-am conformat, n-am avut încotro! Muzeul este găzduit de o singură încăpere de dimensiunile unei camere obișnuite și prezintă istoria prelucrării roșcovelor în familia doamnei (da, e o afacere de familie, iar muzeul unul familial) de-a lungul generațiilor.

Am aflat astfel că roșcovii pe care îi întâlniserăm pe plaiurile cipriote la tot pasul (precum măslinii în Grecia) sunt sălbatici, păstăile lor au niște semințe cu conținut foarte mic în zahăr, dar s-au obținut soiuri mult mai productive, precum copacul din curtea casei (pe care aveam să-l studiem cu interes și la plecare). Erau dealtfel expuse mai multe feluri de semințe, precum și tot felul de obiecte necesare în procesul tehnologic, pe care doamna ni l-a prezentat, exemplificând cu o sumedenie de fotografii; într-una din ele ni l-a arătat cu mândrie chiar pe tatăl dumisale. Principiul este simplu și previzibil, se fierb câteva ore semințele cu apă, astfel se extrag zaharurile, apoi siropul respectiv se purifică și se consumă ca atare sau se prelucrează în alte produse.

La final, am fost invitați să vizităm și magazinul de desfacere (anexa din care doamna ieșise mai devreme), unde ni s-a oferit spre degustare câte o bomboană cu roșcove. Am cumpărat și noi o punguță cu astfel de dropsuri și încă un soi de pastă elastică, pe care am primit-o de la congelator! (Nu s-a atins nimeni de ele acasă, nu știu ce ne-o fi apucat!) Totodată, aici am achitat și contravaloarea vizitei (nu mai știu exact, dar cred că 4 euro de căciulă) și, înainte de plecare, ni s-a arătat, printr-un gemuleț, linia modernă și semi-automatizată de producție. Interesat acest muzeaș, mi-a plăcut!

Ne-am mai plimbat un pic pe străduțele satului, bucurându-ne de atmosfera patriarhală și pașnică, delectându-ne ochii cu arhitectura locuințelor de piatră, mai noi sau mai vechi, mai sofisticate sau cât se poate de simple, dar mai ales cu miile de flori de toate culorile! Apoi am pățit o rușine pe care n-am mai pățit-o până acum: am rătăcit calea spre mașină! :) Adică pur și simplu nu ne-am mai amintit unde am lăsat-o, nu ne luaserăm niciunul din noi repere fixe! Cu răbdare și un pic de noroc, am reușit până la urmă să facem drumul înapoi și să ne găsim mașinuța!

Următorul punct setat pe hartă a fost Omodos, poate cel mai celebru sat tradițional cipriot, nu lipsește din programul niciunei agenții turistice și din nicio recomandare de pe net. Deși pe GoogleMaps drumul părea unul secundar, l-am găsit de o calitate foarte bună (dealtfel, ca toate drumurile pe care aveam să le batem în acea zi). Am străbătut câteva localități - Dora, Malia; nimic deosebit, aceleași case de piatră, flori și câte o biserică marcând centrul satului.

Am întâlnit la un moment dat două indicatoare, ambele direcții duceau către Omodos, unul era drumul nou, altul cel vechi. De curiozitate, l-am ales pe cel vechi, deși părea că ocolește un picuț. Astfel am nimerit într-un alt sat, Vasa, mi s-a părut mult mai romantic decât ce văzusem până acum, poate din pricina drumurilor extrem de înguste pe care am fost nevoiți să ne strecurăm! Cumva am ieșit teferi de acolo :) și, după câteva curbe, drumul nostru coborî în ăl' nou. De aici începură și plantațiile de viță-de-vie și, desigur, și cramele, căci Omodos e renumit printr-un soi special de vin, alb și dulce. Deasemenea, în zonă sunt livezi întinse de pomi fructiferi. A, mi-am amintit că până să ajungem în Omodos am mai întâlnit ceva în cale, nu mai știu exact în ce punct: Muzeul Zivaniei; din păcate pentru Tati, l-am găsit închis și prima dată ne-am mirat, apoi am realizat că era luni și probabil ăsta era motivul (zivania e țuica locală cipriotă, făcută de obicei din distilat de vin, dar și din diverse fructe).

În Omodos, aproape de centru am găsit o parcare mare, unde am lăsat mașina, apoi am purces să vedem de unde vine celebritatea acestui loc. Am urmat puhoiul de lume ce se scurgea într-o anume direcție și imediat ne-am trezit în inima turistică a satului, judecând după cafenele și magazine cu suveniruri. Piața centrală chiar așa se cheamă, Omodos Square, e acoperită cu piatră de râu și, împreună cu terasele înflorate ce o mărginesc, compun un tablou deosebit de idilic! Într-unul din capetele ei se găsește Mânăstirea Sf. Cruci (Timios Stavros), am traversat și noi pe sub micuțul portal arcuit și am pătruns în interior.

Istoria acestui lăcaș se pierde în negura timpurilor, nici măcar specialiștii nu sunt în măsură să precizeze cât e de veche. Într-una din încăperile întunecoase am întâlnit pe o plăcuță informația cum că însăși Sf. Elena a locuit vreme de 3 zile în acea cameră; e un lucru cert faptul că în anul 327 sfânta a vizitat Ciprul, inițiind ridicarea mai multor biserici în diverse localități (Stavrovoumi, Tochni, Lefkara), iar aici, la Omodos, a dăruit mânăstirea deja existentă cu un fragment din funia pătată cu sângele Mântuitorului, atunci când acesta a fost țintuit pe cruce. Există și o legendă despre înființarea mânăstirii: se spune că locuitorii a două sate învecinate (care în prezent nu mai există) au tot observat flăcări dansând noaptea deasupra acestui loc. Curioși, au prins a-l cerceta și, săpând, au dat de o mică grotă în care au găsit o cruce de lemn. Înțelegând mesajul Cerului, au început a ridica acolo sfântă mânăstire. E foarte posibil ca întâi să fi fost mânăstirea, iar satul să se fi dezvoltat mai apoi în jurul său.

Am vizitat un loc splendid, cu o biserică de piatră măricică și foarte frumoasă, cu vechile chilii organizate de jur împrejur pe două niveluri, cu verande largi, sprijinite pe coloane de piatră. Decorațiunile din lemn sculptat ale ușilor, ferestrelor și unora dintre plafoane mi-au amintit de renumiții meșteri populari ai Tryavnei. În spațiile fostelor chilii sunt organizate mai multe expoziții tematice: una de icoane bizantine și vechi obiecte bisericești, una de dantelă diafană de Omodos (se pare că tehnica folosită aici e unică în lume) și alta cu desene și picturi (majoritatea reprezentând casele satului, dispuse parcă una peste alta). Am întâlnit și o micuță capelă numită „biblioteca” deoarece conținea câteva rafturi cu vechi volume (probabil cărți religioase).

La etaj este un fel de Memorial al Durerii, extrem de impresionant, dedicat luptei de guerilă a rezistenței cipriote, timp de 4 ani (1955-1959), în urma căreia insula și-a recăpătat independența de sub stăpânirea engleză. Practic, sunt expuse fotografii ale luptătorilor, însoțite de câteva cuvinte despre scurta lor viață, cât și de obiecte personale; nu mi-am imaginat că-ți pot da lacrimile privind un pulover găurit sau un batic decolorat!...

Ne-am continuat apoi plimbarea pe străduțele întortocheate ale satului, amestecându-ne cu ceilalți turiști. Fiind renumit pentru vinurile sale, la tot pasul întâlnești în Omodos mici crame, organizate în același timp ca mici muzee; poți așadar admira vechi prese de struguri, precum și alte obiecte necesare în procesul de producție a licorilor magice. Într-un astfel de loc am întâlnit o româncă, de fapt ea ne-a tras de mânecă auzindu-ne vorbind românește și aș putea să jur că-i aceeași ce le-a ieșit în cale lui Aurici și găștii sale (blondă, a doua tinerețe, Constanța, deosebit de volubilă). Ne-a dat să degustăm celebrul vin Commandaria, pe care nu l-am găsit chiar genul nostru (ar fi un excelent vin de desert, dar la câte deserturi servim noi...). Am zis că nu-i frumos să plecăm cu mâna goală și am cerut o sticlă de vin roșu, mai aspru, cu care aveam să sărbătorim în aceeași seară, pe terasa de la Vrachia, încheierea acestui minunat sejur...

Am întâlnit și o casă veche, iar pe plăcuța atârnată pe zidul de piatră scria „Socrates traditional house”, însă nu se vizita, nu știu exact dacă și ce comori ascunde... Am urmat indicatoarele și am nimerit într-o margine de sat biserica Sf. Paraschiva, căreia doar i-am dat ocol, căci am găsit-o încuiată. Pe urmă ne-am întors cam pe unde am venit, cu mici abateri, admirând casele mai vechi sau mai noi și, la fiecare pas, superbul contrast piatră-plante. Ne-am recuperat mașinuța și-am pornit mai departe, cucerind treptat peisajul colinar ce se unduia în jurul nostru în toate direcțiile...

Următorul popas l-am făcut într-un sat mai puțin turistic, Lofou. Ne incitase ceea ce citisem despre el, că ar fi unul dintre cele mai tradiționale din Cipru, explicabil prin faptul că, la un moment dat, localitatea ar fi fost aproape părăsită și deci ne-expusă influențelor moderniste. Imediat după intrarea în sat am găsit o parcare betonată, frumos delimitată, aproape goală; semn bun, înseamnă că n-o să ne călcăm pe picioare cu hoardele de turiști, ca în Omodos! :)

În vecinătate se află muzeul satului (care am înțeles că adăpostește o veche presă de ulei și o moară tradițională de făină), pe care noi n-am putut să-l vizităm, găsindu-l închis (din cauză de luni). Am pornit așadar a coborî spre inima satului, ocolind o frumoasă biserică de piatră (sec. 19), închisă la rându-i. Într-adevăr, liniște și pace, doar pisicile ne mai traversau calea din când în când, în mers planturos... Localnici n-am prea văzut, în afară de muncitorii ce lucrau la renovarea caselor vechi sau de doamna care ne-a servit câte o cafea aromată la una din micuțele taverne; și nici ăștia nu știu cât de localnici erau, căci până și în capătul acesta de lume am întâlnit doi români: un muncitor, aflat și el în pauza de prânz, la tavernă și o moldoveancă, recepționeră la o casă de vacanță (pe care am și vizitat-o la final, prin bunăvoința-i).

În rest, am intrat în atmosfera străduțelor pietruite, delimitate de vechile case de piatră, cu balcoane tradiționale de lemn, mai mult sau mai puțin întreținute. Am văzut multe ruine, dar am citit ulterior că există un program guvernamental prin care se sprijină renovarea caselor din Lofou, lucru pe care l-am remarcat și noi la fața locului, căci peste tot erau mici șantiere. Nu știu clar din ce motiv - poate a fost pacea locului - dar Lofou mi-a rămas în inimă într-un fel anume și mă voi gândi foarte serios la el ca „bază” în caz de revenire întru explorarea mai amănunțită a Munților Troodos... Mai ales că am ratat școala elementară construită în stil neoclasic, ca și muzeul, ca și alte obiective mai mici, dar aparent foarte interesante.

În continuare, cap-compas localitatea Troodos, aflată la cea mai mare altitudine în munții omonimi. Dar până acolo ne-am mai propus câteva opriri, iar altele, neprevăzute, ne-au tăiat singure calea. În Platres, una dintre cele mai importante stațiuni de munte cipriote, am vrut să vizităm Cascada Milomeris și, după o oarece bâjbâială, am reușit să identificăm punctul de pornire într-acolo, dotat cu toate informațiile despre lungimea traseului, diferența de altitudine etc. Am făcut socoteala că treaba asta ne-ar lua ceva vreme și am renunțat, cu mari păreri de rău. În restul stațiunii n-am mai oprit niciunde, deși ne-ar fi plăcut o plimbare agale sau chiar o vizită la una din tavernele împodobite cu leandri. Am zis că mai rezistăm un pic, poate în Troodos să mâncăm...

La 6 km de Platres ne-a făcut cu ochiul punctul de belvedere Gerokamina. Am aflat că suntem la o altitudine de 1470 m, încă pe versantul sudic al muntelui Olimp (căci da, au și ciprioții Olimpul lor), la intersecția zonei populate de pini calabrieni (jos) cu cea cu pini negri, cedri, stejari aurii, chiar și sequoia (sus). Punctul Gerokamina oferă imagini splendide spre toată valea Krios Potamos, până la Limasol și lacul sărat Akrotiri, pe care am reușit și noi să le identificăm în zare.

Și iată-ne ajunși și în Troodos, am parcat și-am pornit la plimbare. Primul lucru pe care l-am întâlnit a fost o hartă imensă a zonei și ceva explicații despre Geoparcul Munților Troodos, care se pare că s-a format în urmă cu aproximativ 92 milioane de ani, fiind la acea vreme fundul mării Neotethys! Ce-i drept, pe drum tot văzusem indicatoare „Spre geotopul nr. x”, chiar mă întrebasem despre ce o fi vorba. În continuare, recomandarea de pe panoul informativ era de a vizita toate aceste geotopuri, promițându-ne că „e ca și cum ne-am plimba spre centrul pământului”; așa o fi, dar... poate altădată! În rest, mare lucru nu-i de capul acestui loc: un parc cu locuri de joacă pentru copii, un mic centru de informații turistice (închis) și câteva taverne aliniate pe partea dinspre vale, cu priveliști deosebite. Nu prea ne-a inspirat niciuna, așa că am pornit mai departe pe șoseaua ce încă urcă.

N-am mai mers mult și am ajuns în dreptul restaurantului Sun Valley, despre care știam din articolul lui Aurici. Am oprit în parcarea spațioasă din fața lui, de dincolo de șosea și apoi ne-am ales o masă pe terasa aproape goală, chiar m-am mirat că am găsit așa de puțină lume acolo. Un loc minunat, un adevărat restaurant de munte, probabil că iarna n-ai loc să arunci un ac, căci zona e recunoscută pentru pârtiile de ski și alte amenajări dedicate sporturilor de iarnă. Am mâncat într-adevăr mult și delicios, am pomenit-o pe Aurici. Din acel punct, n-are rost să mai urci, șoseaua duce până pe vârful muntelui Olimp (peste 1900 m), unde este însă o unitate militară. Dincolo de parcarea din fața restaurantului e însă un platou ce oferă priveliști frumoase asupra văilor și culmilor învecinate. Tot din zona restaurantului Sun Valley pleacă o sumedenie de trasee de treking.

Pornirăm din nou la drum, după ce am setat pe hartă următorul punct de popas: satul ]b]Pedoulas. Drumul șerpuiește printre pini, am mers cu geamurile deschise, cu viteză destul de mică, ne-a îmbătat toată ziua acest parfum discret, divin! Peisajul e mirific, extrem de relaxant. Am trecut pe lângă un mic lac de acumulare, apoi am lăsat în urmă satul Prodromos (unde nu ne-am mai oprit) și am ajuns în Pedoulas, după ce l-am admirat agățat de un versant înverzit. Am lăsat mașina undeva aproape de centru și am pornit la plimbare. Parcă dăduse bomba, o vreme n-am întâlnit nicio formă de viață, un hotel și vreo două taverne nefuncționale, în schimb am avut parte de vederi minunate spre valea localității, cu acoperișurile ei cărămizii și o frumoasă biserică sub poalele unui munticel.

Am ajuns curând pe strada principală, aici era oarece animație, câteva hoteluri drăguțe, terase, magazine. Știam că acolo, jos, sub razele aurii, ne așteptau câteva perle religioase, între care bisericuța închinată Arhanghelului Mihail, monument UNESCO, dar zona părea destul de întinsă și timpul era înaintat. Ne vom întoarce într-o zi, așa ne-am propus. Pedoulas este una dintre cele mai căutate locuri de recreere ale ciprioților, datorită relativei sale izolări, a frumuseții sale, a bisericilor, a unui interesant muzeu bizantin și a... cireșelor cultivate în imediata sa vecinătate, celebre în întreaga țară.

Ultima oprire am făcut-o în Kakopetria, deasemenea un must în ceea ce privește satele din Munții Troodos. Cumva, Kakopetria se găsește cam la jumătatea distanței dintre Limasol și Nicosia, la o altitudine de numai 667 m. În afara importanței sale turistice, zona este cunoscută și pentru producția de fructe, dintre care merele de Kakopetria se pare că au o aromă specială.

Numele satului s-ar traduce „piatră rea”. Sunt mai multe teorii privind proveniența acestei denumiri. Una zice că în trecut zona ar fi fost preponderent pietroasă, greu de escaladat. Alta e legată de un bolovan imens ce s-ar fi găsit în albia unuia din cele două râuri ce străbat localitatea; tradiția cerea tinerilor căsătoriți să urce pe acest bolovan spre a avea o căsnicie fericită. La un moment dat, pietroiul s-a dislocat și s-a rostogolit, strivindu-i sub greutatea sa pe cei doi miri (după aceea, bolovanul a fost recuperat și instalat chiar la intrarea în orașul vechi, putând fi admirat până în zilele noastre; deasemenea, s-a perpetuat și obiceiul cocoțării tinerilor căsătoriți pe el). A treia provine de la legenda celor 3 frați ce au înființat 3 sate: Kakopetria (de către Petris, care era rău), Ikos (de la Nikos) și Kalopanagiotis (fondator fiind bunul Panagiotis).

Oricare ar fi adevărul, zona veche a satului ne-a plăcut mult de tot, mai ales că e în totalitate pietonală. Străduțele pietruite sunt extrem de înguste, toate casele vechi sunt construite din piatră, cu două niveluri: parterul era dedicat în vechime depozitării vinului, fructelor și cerealelor și, în unele situații, adăpostirii animalelor, pe când familia obișnuia să locuiască la etaj. Părțile superioare ale locuințelor sunt prevăzute cu balcoane de lemn, multe din ele decorate romantic cu flori și plante verzi, iar unele parteruri sunt transformate azi în magazine în care se vând suveniruri și produse locale. Acoperișurile sunt proiectate mult înafara locuinței, probabil cu rol de protecție, astfel că streșinile caselor dispuse față în față aproape că se ating, umbrind excesiv aleea. Există și o biserică veche pe strada principală, o bătrânică drăguță, numai zâmbet, ne-a invitat să intrăm. La întoarcere am făcut o pauză de rehidratare pe terasa de la Linos Inn, un hotelaș găzduit de una din casele tradiționale. Am nimerit și intrarea unui muzeu, cu o instalație de decantare pentru zivania chiar la intrare (închis, desigur).

Am coborât apoi către râul Clarios, e o alee de promenadă ce însoțește cursul apei, nu știu pe ce distanță, căci noi n-am făcut decât câțiva pași în sus și în jos. Sunt și vreo două cascade ce se prăvălesc în râu și o terasă dispusă în apropierea acestora, nefuncțională însă când am fost noi acolo. Oricum, foarte frumos totul! Kakopetria merită cu siguranță mult mai multă atenție decât i-am alocat, există niște bisericuțe vechi în zonă și în general locul e foarte spectaculos.

Dacă tot eram aproape, am mai mers în față încă 2 km până în satul următor, Galata, mai ales că numele ne amintea de orașul în care trăim. Și el ar necesita o abordare mai serioasă, Panagia tis Podithou de exemplu e monument UNESCO (știam de la DOINITA despre multitudinea de bisericuțe cipriote incluse în patrimoniul cultural internațional, dar nu știu cum s-a făcut că n-am reușit să vedem niciuna). Noi nici măcar n-am oprit în Galata, realizând dintr-o dată cât de departe suntem de casă și cât de puțin timp a mai rămas până la apus...

Cam asta a fost incursiunea noastră în Munții Troodos, pot să zic că doar ne-am făcut o idee și că am prospectat locurile pentru o dată viitoare. Cu siguranță, e nevoie de mai multe zile pentru aprofundare și cred că nu greșesc dacă afirm că poți petrece o întreagă vacanță doar aici! Sunt multe obiective interesante, de unele am amintit, de altele nu (și câte or mai fi de nici n-am aflat de ele!): biserici, mânăstiri, muzee, cascade, poduri venețiene (am vrut să vizităm măcar unul din acestea din urmă, dar n-am mai apucat). Sunt locuri de cazare excelente, cel puțin ce ne-a arătat moldoveanca noastră în Lofou ne-a cam căzut cu tronc. Sunt zeci de mâncătorii și se mănâncă bine pretutindeni, nu mă îndoiesc de asta.

Concluzia o trageți singuri: Cipru nu e neapărat o destinație de vară, plajă și mare, el ascunde multe alte surprize frumoase și poate mulțumi toate tipurile de turiști! :)

---

VIZUALIZĂRI: 3830 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI