Edinburgh - cea mai frumoasă capitală (I)

TIPĂREȘTE

Ultimele două zile ale sejurului scoțian le-am dedicat capitalei Edinburgh.

Tot timpul, imaginea acesteia îmi era zugrăvită în tonuri închise, mohorâte, cer înnorat și clădiri înnegrite de trecerea vremii.

Avea să fie cel mai frumos oraș mohorât, ba chiar, probabil, cel mai frumos oraș mare în care am ajuns.

În privința clasificărilor orașelor într-un top al celor care m-au atras, mi-am format trei categorii: mari, medii și sătulețe.

Dacă în privința celor din urmă îmi e greu să aleg unul din cele vizitate, în rândul celor medii aș include Annecy, Oxford și Gent în top, iar în al celor mari ani de zile Barcelona a condus autoritar. Până am ajuns în Scoția și m-am plimbat prin Edinburgh, cel care i-a luat fața metropolei catalane în preferințele mele.

Am simțit ceva intens încă din periferii, unele foarte chivernisite, departe de ceea ce, în mod normal, îți trezește în gând menționarea cartierelor mărginașe ale orașelor. Eram cu ochii pe geamurile autobuzului, dornic de a cuprinde cât mai mult din imaginile derulate asemenea unor cadre de film mut.

Datorită poziției ocupate în mijlocul de transport ales pentru a ne deplasa din Glasgow - există și varianta trenului - ne-am situat în vecinătatea unei doamne venerabile foarte volubile, ale cărei informații despre oraș am început a le primi imediat după ce șoferul a oferit cu o mare zgârcenie - e scoțian, ce mai! - detalii solicitate de două turiste americane cu referință la stația de coborâre.

Amabilitatea doamnei substituită ghidului pentru cei din partea din față a autobuzului, ne-a oferit primele detalii despre oraș, printre care și acela că a fost martoră la vizita lui Elvis Presley. Dată fiind vârsta respectabilă a dânsei, probabil că se afla printre cele care l-au aclamat la aeroport pe cunoscutul star, așa cum tinere românce plângeau, suspinau și țipau pe Otopeni la sosirea lui Michael Jackson.

La un moment dat se oprește din logoree și ne îndeamnă rapid să coborâm deoarece din acel loc ne recomandă să începem vizitarea capitalei. Iar respectivul loc era West Princess Street Gardens, de unde am avut și prima panoramă asupra cunoscutului castel ridicat pe înalte stânci.

Bineînțeles că stropii unei ploi mărunte combinate cu clădirile ce purtau patima fumului unui incendiu ne-au oferit cadrul autentic local arhicunoscut de cum am ajuns pe străzile orașului.

Iar dacă mai era necesar un condiment pentru a întregi aroma locală, acela a fost reprezentat de verdele grădinilor în care am intrat. Unul care pur și simplu îți lua ochii.

Evadat din interiorul autobuzului îmi umplu nările și plămânii cu aerul deosebit de pur al acestui parc. Unul în care Ross Fountain era în renovare iar Scott Monument înconjurat de lume, un omagiu adus și în acea zi marelui romancier național.

Monumentul cu trăsături gotice victoriene este considerat al doilea în lume ca mărime destinat unui scriitor iar culoarea neagră a căpătat-o de la funinginea care s-a depus de-a lungul timpului.

Tot în acest parc se află Scottish National Gallery și The Royal Scottish Academy, cu autobuze care fac legătura gratuit între intrările acestora. Cum afară ploua și vremea nu părea a se ameliora, ne-am zis să intrăm astăzi și să privim lucrările reprezentative ale neamului expuse în cele două instituții ce nu îți percep taxă pentru vizitare.

Ce surpriză plăcută a reprezentat primul muzeu! Pornind de la arhitectura interioară a clădirii, continuând cu amenajarea sălilor de expoziții, liniștea care domnea în interior deși erau prezenți mulți vizitatori și finalizând cu numărul și frumusețea tablourilor lui Da Vinci, Monet, Raphael, Degas sau ale altora locali.

Nu am eu studii ca să mă pot erija în critic de artă, să îmi dau cu părerea despre curentul unui anume tablou sau pictor, despre tonalitatea cromatică a vreunei opere. Dar am ochi să privesc, iar privirile turistului din mine au rămas pironite vreo două ore pe pereții ce susțineau lucrările ale căror rame erau și ele toate de aceeași culoare.

Starea de bucurie născută după incursiunea în lumea artei continuă și în exteriorul instituțiilor, de vreme ce ploaia lasă loc unui soare călduț strecurat printre nori.

Cum ieși din East Princees Street Gardens ajungi la gara Waverley, complet acoperită de ai impresia că te afli la metrou. Pentru mine, cel care caută gările pe unde ajunge, a reprezentat o dezamăgire, mă așteptam la altceva. Contrastează, este în dezacord cu frumusuțea orașului și rămâne unica pată neagră a Edinburghului.

Pentru astăzi planificasem plimbăreală în afara centrului vechi, iar următorul obiectiv era să ajungem la Grădina Botanică. Nu aveam vreo rută clară de urmat, timp avem că doar suntem în concediu, astfel că ne lăsăm duși de orientarea telefonului, iar când vedem câte ceva interesant ne abatem puțin pentru a reveni ulterior la traseu.

Iar una dintre aceste evadări din matcă ne poartă pașii pe o stradă cum nu am crezut că voi vedea prin centrul unui oraș mare, o uliță pe care dacă cineva mi-ar fi arătat-o într-o fotografie aș fi răspuns fără dubii că se află într-un mic sat.

Case de piatră cu parter și un etaj, acoperite cu țiglă gri, băncuțe în fața unora și toate cu trandafiri la intrare, înșirate perfect pe o stradă curbă și pavată cu piatră cubică. O imagine idilică ce ar merita înscrisă în ghidurile urbei.

La capătul ei dăm într-o piață locală, acoperită de ramurile unor seculari copaci sub care micii producători locali își etalează delicatese culinare și produse de artizanat. Nu avem cum scăpa de insistența unui bucătar cu aspect clar de spaniol, care ne pune în față ultima porție de paella. E din partea casei și foarte delicioasă.

Periplul ni-l continuăm și, atrași de zgomote, încurajări și aplauze, ajungem la marginea unei arene sportive micuțe și cochete, unde îmi este dat să văd pentru prima oară un meci de cricket.

M-am uitat eu la acțiunile celor 2 echipe, am văzut că scorerul opera modificări la tabela de marcaj, însă nu puteam înțelege care erau scopul și finalitatea lovirii mingii cu o paletă aidoma unei scânduri, a unor sprinturi scurte dar destul de greoaie și finalizate în aplauzele publicului.

Găsesc cricketul un joc nu prea intens și cu multe pauze pe durata disputării unui meci. Poate că se juca aici într-o ligă inferioară, orășenească iar celebritățile se odihneau pentru a intra în luptă la ore mai târzii și pe arene mai încăpătoare.

Fiind vorba despre o arenă sportivă - iar eu activez în domeniu - am remarcat și alte amănunte care mă determină să acord o notă mare administratorilor și gospodarilor acesteia, din moment ce grija și munca lor o ridică la standardul de” impecabil” .

Dacă aici am avut parte de o dispută masculină, după căteva sute de metri suntem martori și ai uneia feminine, surprinzătoare atât ca nivel de ramură sportivă cât și ca etate a participantelor.

Respectabilele doamne se întreceau în măiestria aruncării unei bile mici spre altele mai mari, iar cunoscătorii și-au dat deja probabil seama că e vorba de petanque. Pe margine, ca spectatori sau echipa care urmează să își etaleze valoarea, căscau la soare și acoperite cu pleduri alte cărunte doamne.

În dorința de a rămâne cu instantanee foto de la încrâncenarea duelului, am făcut doi pași mai la stânga pentru a surprinde aruncarea bilei, moment în care mi s-a reproșat că nu am voie să îmi mișc corpul pentru a perturba concurenta aflată la aruncarea bilei. Reproșul mi l-a făcut o domniță ceva mai june, dar trecută, evident, și ea de 55 ani. Așa că vă dați seama de vârsta competitoarelor...

Cât am rămas acolo, la marginea terenului,” bila țintă” nu a fost lovită niciodată. Probabil din cauza unor probleme de vedere la depărtare, a greutății în menținerea echilibrului la lansarea bilei sau a concentrării.

Dar vă pot spune că cele două echipe participante se amuzau, nu se priveau cu răutate sau invidie și, mai mult ca sigur, ceaiul de la ora 5 l-au servit împreună, depănându-și amintiri despre iubiți de acum 50 de ani. Dacă i-ar mai fi ținut minte...

Nu ai cum să treci pe lângă asemenea manifestări fără a aprecia nivelul de trai, aspirațiile sau locul în societate al persoanelor din” grupa de risc maxim” . Și cât de departe suntem noi de programe destinate respectivei categorii a populației! Am mai spus-o, nu mai insist, dar e păcat să tratezi bunicii sau părinții noștri doar ca clienți ai dezvoltării avidei industrii farmaceutice și să-i bombardezi cu sumedenii de reclame tv despre beneficii efemere ale produselor de care se pot lipsi...

Royal Botanical Garden permite vizitarea gratuită, doar pentru a avea acces în sere e nevoie să plătești o taxă. Te poți plimba, admira și mirosi florile, să calci pe aleile curate și să privești de-a lungul gardurilor vii înalte de vreo 3 metri.

Așteptam să o vizitez, e interesantă dar parcă nu chiar ce îmi doream. Aveam, ce-i drept, așteptări mai mare după ce intrasem în Attadale Gardens sau la Dunvegan Castle. Dar, să nu uităm, acelea erau grădini private...

Poate că un rol determinant l-a avut și ploaia care a revenit cu o intensitate ce ne face să ne adăpostim prin cotloanele grădinii.

Tot pe o ploaie scoțiană - cel puțin așa îi zic eu - măruntă, deasă, puternică și însoțită de rafale de vânt, ne petrecem parte din finalul zilei turistice pe Calton Hill.

Cât și cum o fi vrând aceasta să fie de neprietenoasă - într-o localitate clasată pe poziția a 11-a într-un top al orașelor prietenoase - nu reușește să atenueze splendida panoramă ce se deschide în fața noastră cu înserarea pe Princess Street.

Tot aici se află și Monumentul național al Scoției, ridicat în cinstea soldaților și marinarilor căzuți în războaiele napoleoniene, modelat după Partenonul din Atena.

Printre alte obiective de pe Calton Hill, amintesc tunul de origine portugheză ce a fost transportat pe mai multe continente, fiind capturat de britanici în Birmania, apoi adus și expus pe acest deal în anul 1887.

Ploaia se oprește după vreo jumătate de oră iar luminile stradale și ale magazinelor orașului încep a se aprinde, iar laolaltă cu priveliștea de vis vizibilă din fața Monumentului lui Nelson, te pironesc locului.

Nu vrei să mai pleci de aici. Ceva mai în stânga se ițesc de sub nori grei razele soarelui târziu. Te sucești din corp și vezi ultimele dâre gălbui aruncate de acesta pe Arthur’ s Seat. Pasteluri naturale de culori vii și calde pe care tastatura fără grai nu are cum le poate reproduce, oricât m-aș strădui să o însuflețesc eu.

Sunt conștient că mă repet, dar nicăieri nu am observant această izbitoare și mereu surprinzătoare diferență de lumini, pe o paletă cromatică ce se întinde de la un plumburiu” extrem de urât” pentru unii până la un galben dumnezeiesc de cald și viu.

Totuși, trebuie să plecăm spre cazare, acolo unde, la recepție, salutului nostru în engleză și prezentării cărților de identitate ni se răspunde cu un grai ardelenesc de Cluj.

Suntem peste tot acasă!

---

VIZUALIZĂRI: 1589 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI