Patina medievală și spiritul scoțian transpuse în actualitate, la Edinburgh

TIPĂREȘTE

Ne-am pregătit de plecarea la Edinburgh cu oarecare emoție. Identitatea distinctă a Scoției și apropierea de niște locuri turistice fabuloase (lacurile și alte ținuturi învăluite în mister) făceau ca această călătorie să fie una incitantă.

La nivel practic, destinația nu este una foarte frecventată, așa că planurile de călătorie s-au închegat cu greu, a trebuit să sap puțin după informații (de mare ajutor au fost review-urile lui @Aurici, dar și răspunsurile la întrebările puse unei colege care se măritase de curând cu un scoțian).

În același timp, ca de obicei, trebuia ca planificarea să fie cât se poate de eficientă, pentru că workshopul la care mergeam ținea două zile (o marți și o miercuri). Faptul că se desfășura la marginea orașului și că nu exista un avion direct către Edinburgh complicau lucrurile. Am optat pentru o cursă directă către Glasgow (cursa a fost duminica dimineața, ceea ce ne lăsa o zi și jumătate pentru plimbare), urmând ca de acolo să ajungem la Edinburgh cu un tren sau un autobuz (care se lua de la stația de autobuze de lângă gara din Glasgow).

Am fost avertizați de clima rece și umedă a locului (acolo sunt sub zece grade chiar și primăvara, ni s-a spus), așa că ne-am luat haine potrivite pentru iarnă sau cel mult început de primăvară.

Zborul până la Glasgow s-a desfășurat fără probleme, la fel preluarea bagajelor și îmbarcarea în autobuzul care ne-a dus la stația de pe Buchanan Street. De aici se mergea pe jos destul de puțin către gara centrală din Glasgow, unde am reușit, nu foarte ușor, să procurăm biletele de tren (nu era atât de intuitiv ca în alte țări, a trebuit să ne luăm bilete de la casă). Biletele nu au fost ieftine (17-18 lire, din câte îmi aduc aminte).

După o oră și un sfert de mers cu un tren destul de aglomerat, am ajuns la Waverley station, în centrul Edinburgh-ului. Acolo ne-am oprit la prima stație de autobuz de care am dat, la ieșirea din Waverley Station, fără să ne dăm seama că stația este greșită (am făcut și o confuzie între linia de autobuz pe care o căutam si unul din autobuzele de noapte). În fine, am aflat după 30-40 de minute de așteptat fără rezultat, am aflat că stația de care aveam nevoie (linia 25) era tot pe Princes Street, însă mai sus puțin (sunt trei stații pe Princes Street). Odată rezolvată dilema, am ajuns destul de repede la marginea Edinburgh-ului și, după ce ne-am cazat și ne-am împrospătat din mers, am revenit în oraș ca să profităm de după-masa frumoasă de duminică.

Din păcate, călătoria cu autobuzul durează destul de mult, și nu ar mai fi fost timp să intrăm la un muzeu, iar de castel nici nu putea fi vorba (am ajuns în centru aproape de limita închiderii). Ne-am mărginit să cunoaștem puțin spiritul locului, să admirăm arhitectura și să intrăm în câteva magazine. Am admirat, de asemenea, un spectacol ambulant de cântec și dans scoțian în față la National Gallery of Scotland, după care ne-am întors destul de repede în campus.

Deja această primă zi ne (re) adusese în memorie circulația mașinilor pe sens invers, necesitatea de a invita autobuzele să oprească în stație, călătoria cu autobuzul supraetajat și atmosfera generală din Marea Britanie. La nivel comparativ, Edinburgh (Scoția, în general) are o amprentă tradiționalistă și chiar conservatoare mai clară decât capitala Marii Britanii. Pe de altă parte, viața este mai puțin trepidantă ca în Londra și pare că reușește să păstreze o normalitate destul de sănătoasă. Oamenii nu sunt atât de vioi și de veseli ca în Londra, însă par mai serioși.

În ceea ce privește acțiunile necesare într-o duminică după-masă, am făcut câteva cumpărături la prețuri modice și am intrat la MacDonalds, cu surpriza plăcută de a vedea că sistemul de comandă (cu panoul digital) funcționează la fel ca în România. Apoi ne-am întors în campusul nostru, cu gândul să aprofundăm a doua zi cele văzute.

În ceea ce privește obiectivele turistice, aspectul inconfundabil și care a devenit o imagine emblemă a orașului este castelul Edinburgh tronând deasupra Princes Street Gardens (grădina se întinde de la strada principală, Princes Street, până la Castle Rock). Princes Street a fost denumită St Gilles Street, în onoarea sfântului Gilles care este considerat patronul orașului – însă regele George al III-lea a redenumit strada, dedicând-o celor doi fii ai săi. Încă din secolul XVIII, strada reprezenta nu doar principalul lor de promenadă al orașului, dar și principala zonă comercială (pe partea opusă față de Princes Street Gardens), iar acest rol nu s-a schimbat în prezent, zona oferind opțiuni foarte bune de shopping.

Princes Street Gardens este un parc natural denivelat, având gata modelat acel mic aspect de aventură/variație căutat în parcuri în prezent: bine întreținut, cu peluza tunsă zilnic și cu tufe și ronduri de flori multicolore. Aceste grădini au apărut în secolul XIX, prin secarea unor mlaștini insalubre și transformarea terenului rezultat într-o grădină mirifică care conține, între altele, un teatru în aer liber și un ceas floral.

Tot în Princes Street Gardens, însă aproape de stradă, se găsește și Turnul gotic care domină strada prin înălțime, Scott Monument – un monument gotic închinat lui Sir Walter Scott, autorul seriei de romane Waverley (care a dat și numele gării centrale din Edinburgh). Turnul măsoară 61 de metri și oferă o serie de platforme de belvedere la care se ajunge prin intermediul unor scări înguste, în spirală (287 de trepte pe care nu le-am urcat, din motive de claustrofobie... dar familia colegei mele a savurat această experiență și au spus că merită efortul :) ).

În acele zile însorite (am avut acest noroc rar, ni s-a spus, să prindem o serie de zile senine) am descoperit o tradiție a locuitorilor orașului: începând din jurul prânzului și până apune soarele, aceștia își întind păturile de picnic pe peluza verde ca smaraldul (peluză care mărginește esplanada de la National Gallery of Art) și, neuitând să ciugulească gustări, contemplă natura și pun viața la cale.

Marea Britanie reușește, prin autobuzele supraetajate, să câștige de la începutul oricărei călătorii o identitate distinctă. Pentru cei neobișnuiți cu ele, autobuzul supraetajat presupune o surpriză destul de plăcută, prin perspectiva cuprinzătoare și în adâncime pe care o oferă asupra străzilor și clădirilor cu patină istorică.

Însă o vizită în Edinburgh cu autobuzul supraetajat nu beneficiază doar de obiective turistice clasice. Sunt nenumărate clădiri care sunt evident foarte vechi și merită comentarii avizate cu privire la stilul lor arhitectural. Unele din aceste clădiri sunt celebre, precum sediul Royal Bank of Scotland din sec XVIII.

Pe de altă parte, orașul merită explorat, la pas, și dincolo de Princes Street Gardens, pe străzile turistice care duc la castel, sau în partea opusă față de parc, unde se pot descoperi unele locuri plăcute (familia colegei mele s-a rătăcit puțin pe străzile respective și au descoperit un restaurant indian unde li s-au oferit niște degustări gratis :) ).

(Va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 1193 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI