Periplu caledonian (II)

TIPĂREȘTE

Edinburgh

Pe principiul „să dăm Cezarului ce e al Cezarului”, nu se putea să nu plătim obolul (adică 4 lire, contravaloarea abonamentului de o zi pe linia tramvaiului ce unește, din zece în zece minute, ceas, aeroportul de centru). Și uite așa, cu zorii în cap (de fapt, la aceste latitudini, cerul se luminează pe la 5, la sfârșit de iulie, ca să se întunece undeva, spre miezul nopții), am achiziționat biletele de la automatul din stație (căci, ca peste tot, în acest Occident depravat, munca umană este înlocuită tot mai des de mașinării – bată-le vina, că acum or să răsară niște mătăsari lyonezi, să le dărâme) și am așteptat, cuminți, trenul. Care a sosit, la ora exactă, curat și gol. Înăuntru, o tanti care controla biletele (avea tanti asta memorie vizuală, pentru că, la fiecare stație, se ducea chitit doar la cei ce urcau acolo; e drept, nici nu era aglomerat). Și WiFi funcțional! Adică, preț de 20 de minute, cât a durat călătoria, am putut stabili exact traseul și costurile sale.

Centrul Edinburgh-ului începe de la stația Princess Street. De fapt, chiar și cartea de călătorii a unei binecunoscute edituri trasează cele două tururi – prin orașul vechi și prin orașul nou – cu începere de la această stație. Bine, Princess Street este strada de shopping, paralelă cu dealul castelului, dar stația cu pricina este situată undeva, pe la mijlocul ei și aproape de podul care traversează calea ferată, pe lângă Galeria Națională Scoțiană, către Castelul orașului. Pe unde am luat-o și noi, alături de mulți alții... Oricum, castelul se vede, impresionant, pe înălțimea stâncii sale (joc de cuvinte, deoarece castelul se identifică în inima scoțianului cu dealul pe care a fost construit, acum mai bine de un mileniu, drept care așa îi zic, Castle Rock).

Pentru că Edinburgh, capitala Scoției și al doilea oraș ca mărime din țară, după Glasgow, este locuit din vremuri imemoriale. Chiar evoluția numelui său spune multe despre popoarele care l-au călcat. De la numele celt al fondatorilor lui, Din Eidyn (Fortul Eidyn), la Edinburh-ul vechii engleze, prin pendularea lui Din în Burh, cu exact aceeași semnificație. Unde sunt scoțienii în această ecuație?

De altfel, castelul din Edinburgh are renumele celui mai atacat din Marea Britanie, de la războaiele de independență, până la revolta iacobită. Fostă reședință regală a monarhilor scoțieni, până când, după moartea Elizabetei I și a dinastiei Tudorilor, o dată cu ea, vărul său, Iacob Stuart accede pe tronul de la Londra, într-o încercare de Uniune a Coroanelor și de creare a unui imperiu britanic (o idee mult înaintea epocii sale, asta ca să nu se mai spună că doar englezii au avut gânduri de mărire, căci, iată, nici scoțienii nu au fost mai prejos și, culmea, tot cu ochii pe coroana de pe Tamisa au stat – poate de aceea Revolta iacobită nu prea a avut sprijin popular, pentru că highlanderii de rând au sesizat că acei iacobiți nu doreau neapărat independența Scoției lor, ci, mai degrabă, doar schimbarea regimului de la Londra).

Bun, până acolo, drumul te poartă pe lângă celebra Camera Obscura și The Scotch Whisky Experience. Chestia cu experiența alcoolică am sărit-o, doar ca să ajungem la intrarea în castel, de fapt, între cele două gradene pregătite pentru diverse manifestații, cum ar fi concertele lui Andre Rieu sau, de ce nu, cum avea să fie chiar în acea seară, după vizita noastră, Boyzone... Deh, biletele erau de mult vândute!

Acum, după intrararea pe porțile somptuase, a urmat coada la casa de bilete, cu aceleași culoare ca la aeroport, astfel încât să înghită mulți oameni într-un spațiu mic. Doar că, exact ca pretutindeni, coada merge foarte repede, așa încât frustrările de România, la vederea unui astfel de puhoi de lume sunt anihilate rapid. Mai mult, un puști de la Scottish Heritage, plasat undeva, pe la începuturile cozii, întreba pe toți dacă nu cumva au o conexiune la internet, ca să plătească intrarea on-line. Curat... englezesc

Acum, prețul pentru vizita castelului poate părea ridicat (bine, dacă judecăm în numere, fără unitatea monetară în coadă, nu mai este chiar atât de mare; dimpotrivă, pentru britanicul de rând, posesor al unui salariu mediu pe economie, poate părea mai mic decât este, pentru românul de rând, posesor al aceluiași salariu mediu, dar pe economia dâmbovițeană, intrarea la Cotroceni, de pildă... Nu mă refer la acea intrare care se face o dată la cinci ani și care nu știu cât costă, ci doar la palat). Dar castelul din Edinburgh își merită banii. Deoarece... Am vizitat multe castele, de la noi sau de aiurea și, în general, acestea sunt fie niște conace mai mari, cu holuri circulare care fac trecerea dintr-o cameră într-alta, fie niște fortărețe dar, în tot cazul, suficient de mici încât să adăpostească doar familia castelanului și o echipă de servitori. Ei, bine, aici, pe Castle Rock, se dezvoltă un mic orășel, etajat pe mai multe nivele. Azi, aceste nivele te poartă prin istorie, de la tunul cel mare, la muzeele destinate corpurilor de armată scoțiene, a căror evoluție o vezi de la Keneth MacAlpin până la trupele din Golf. Iar piesa de rezistență o constituie interiorul castelului propriuzis, cu procesiunea încoronării regilor scoțieni, legată de faimoasele Honours, odoarele regale: coroana, sceptrul, sabia și Piatra Destinului, pe urmele cărora aveam să umblăm următoarea săptămână și care s-au regăsit în locul de baștină abia la finele secolului XX, după veacuri de zbucium. Iar epopeea ascunderii lor, după Actul de Uniune care desființa independența scoțiană și regăsirea accidentală de la începutul secolului XIX este prezentată cu personaje din ceară în interiorul castelului. Piatra Destinului nu este parte integrantă a odoarelor, ci mult mai veche, legată de încoronarea primilor regi caledonieni. Interesant este că a fost folosită la încoronarea Elizabetei a II-a și redată Edinburgh-ului abia în 1996. Deși fotografiatul este permis în castel, doar copiile odoarelor pot fi imortalizate; camera unde se află originalele, un adevărat buncăr, este deschisă vizitei, dar atât.

Castelul din Edinburgh, cu toate cotloanele sale, îți răpește o jumătate de zi fără să îți dai seama, mai ales dacă mai stai să admiri, de pe crenelurile sale, peisajul tulburător al Lowlands. Când ne-am uitat la ceas și am văzut că trecuse binișor de prânz, am reconsiderat planurile zilei și am decis să coborâm doar până la Catedrala St. Giles, patronul orașului. Până acolo am urmat străzi colorate, pline de o lume pestriță, de magazine și, mai ales, de veselie. Nu aducea Edinburgh-ul pe care l-am văzut cu orașul sumbru, bântuit de fantome (după cum încerca să ne convingă reclama de pe un double-decker) și întunecat de atâtea drame ale istoriei. Sau poate, tocmai de aceea, ca o recompensă pentru atâta suferință. Catedrala în sine este impresionantă, cu turnurile, cu contraforții sau vitraliile sale, dar, parcă, nu într-atât precum cea de la Amiens, de pildă. Până la urmă, catedralele de peste Canal, fie ele din Anglia sau din Scoția, au fost construite de către sau după modelul meșterilor masoni francezi.

După momentul de pioșenie, am părăsit drumul către parcul Holyrood, cu promisiunea să revenim mai spre seară, am cotit-o peste North Bridge și am luat tramvaiul înapoi, la hotel, din stația St. James. La timp ca să scăpăm de ploaia torențială care a izbucnit din senin – dar asta e clima în Scoția. Oricum, ploaia asta ne-a dat din nou peste cap planurile, deoarece, după amiaza umedă ne-a descurajat ascensiunea până în vârful numit Locul lui Arthur, deși alții, mai curajoși, se încumetau să se afunde în norul care adăpostea vârful. Ne-am oprit la jumăteatea drumului, de unde începea urcușul final și am admirat priveliștea, atât cât se zărea ea prin aburii pufoși. Nici o legătură cu Arthur din Camelot în acest străvechi munte vulcanic, erodat azi până la dimensiunile unui deal, deși există legende care îl leagă de fabulosul rege. În realitate, etimologia îi este controversată.

Așadar ne-am îndreptat atenția către clădirea Parlamentului scoțian, ce pare, la o primă vedere, mai degrabă sediul unui teatru modern, prin arhitectura sa vizionară. Nici nu e de mirare, dacă ne gândim că a fost concepută în jurul anilor 2000. Vizavi de acesta se ridică Palatul Holyrood, reședința regală britanică în Scoția. Regina nu era acolo, însă...

Pentru o singură zi, a fost de ajuns. Deși, pentru a înțelege Edinburgh-ul, pentru a-i vizita muzeele, pub-urile, magazinele și toate cotloanele, ar trebui cam o săptămână.

Drumul spre nord

La Faebuie Cottages, din cătunul Dalchreichart, la nord de Invermoriston, de pe Loch Ness, cazarea se făcea începând cu ora 16.00. De fapt, Dalchreichart este un hamlet, fără to be or not to be, deoarece Hamlet, dincolo de a fi prințul Danemarcei, este un cătun (ha, ha, joc de cuvinte)...

Bun, cum trebuia să părăsim Edinburgh Ibis Budget (vezi impresii) destul de matinal și cum drumul până la următoarea cazare nu ne-ar fi luat mai mult de trei ore, am decis să continuăm incursiunea prin istoria descoperită la castel.

Așadar, cu ajutorul GPS-ului și al indicatoarelor rutiere, am ajuns la castelul unde s-a născut Mary of the Scots, cea care avea să sfârșească tragic în mijlocul unui complot. Din nou, complexă istoria acestor meleaguri, cu încrengăturile ei dinastice în Franța și Anglia. Pentru că, de fapt, familia Stewart își trage ascendentul regal la tronul catolic al Scoției grație căsătoriei unuia dintre ei, un Mare Steward al Scoției (de unde și numele familiei) cu o fiică al lui Robert the Bruce, cel care a devenit rege al Scoției după moartea lui Wallace. Iar Mary, fiică a lui Iacob al V-lea și al Mariei de Guise, regină a Franței prin căsătoria cu Francisc al II-lea și pretendentă la tronul Angliei, ca rudă a lui Henric al VIII-lea, s-a născut la Linlithgow, pentru a fi încoronată, la doar nouă luni, la Stirling...

Ce complicat! Ca să nu mai spun că actualul Prinț de Wales este... Mare Steward al Scoției...

Iar Linlithgow se afla pe traseu, cu o mică abatere de la autostradă. Am intrat în satul cu pricina, frumos, întins de-a lungul șoselei, urmând indicatorul maro (model universal pentru obiective turistice) către castel. Chiar în mijlocul orașului se lucra la șosea, circulându-se semaforizat pe o singură bandă. Acolo m-am simțit puțin în largul meu, trecând pe partea dreaptă și conducând dezinvolt, în timp ce colegii mei de drum erau puțin fâstâciți. Doar că, ușor, am ieșit din localitate. Nici un semn, nimic, așa că am oprit în parcarea unui supermarket providențial ivit în cale, ca să întreb. Mi s-a răspuns, cu oarece neîncredere, că nu se putea să fi ratat castelul, fiind exact în centru, unde se lucrează la drum. Am înțeles ideea: indicatorul fusese îndepărtat, deoarece, cum aveam să constat, calea de acces era blocată de lucrări. Așadar am lăsat mașina lângă departamentul de poliție, într-o parcare liberă în weekend și am pășit, per pedes, spre castel. Primul lucru pe care îl remarci este biserica Sf. Mihail, la care slujba de duminică abia se încheiase. Bătrâni ca marea, frumos îmbrăcați, se tratau cu prăjituri (un obicei pe care l-am regăsit oriunde, în bisericile anglicane), apoi se urcau în mașini cochete, parcate în curtea castelului și plecau, salutându-se, la treburile cotidiene, pe care noi, cei din curbura Carpaților, suntem departe de a le pricepe.

Iar dincolo de biserică, se ridica acel castel al regilor Scoției. Deși pare intact pe afară, a fost pustiit de incendii, atacuri și vremuri, așa încât camerele sale te privesc aidoma unor orbite goale. Probabil că, încă, investitorii nu au ajuns și la el pentru reabilitare, deși mi se pare, prin istoria sa, mult mai important decât multe altele din Regatul Albei.

Șoseaua ne-a purtat, mai apoi, către Falkirk, prin care ne-am plimbat, i-am bătut aleile parcului de la nord, unde am găsit și cărarea care, contra a 40 de minute dus-întors, ne-ar fi purtat până la obiectivul căutat, Roata. Cum nu dispuneam de acest timp, am luat decizia – proastă, de altfel – de a urma indicatoarele rutiere. Am mers preț de 10 minute pe autostradă, prin sate și pe un drum cu o singură bandă, dar cu două sensuri, ca să ajungem... nicăieri. Cum ne apropiam de timpul limită pentru acest obiectiv, l-am abandonat. Iar Roata de la Falkirk nu este un London Eye sau, măcar, o roată de bâlci, ci un complicat sistem care înlocuiește ecluzele atât de familiare în Marea Britanie și urcă sau coboară bărcile peste diferența de nivel. Chiar dacă acolo, la Falkirk, a început declinul lui Wallace. Dar de ce să ne intereseze declinul?

Mai bine ascensiunea, așa că am purces mai departe, spre Stirling... Unde am ajuns ușor, am urcat prin sat, pe strada din ce în ce mai îngustă, până la poarta castelului, de unde am fost dirijați în afară, deoarece parcarea era plină. Am bombănit la început, continuând drumul la vale, pe lângă castel, pe o stradă îngustă, dar care nu era cu sens unic, rugându-mă să nu ne întâlnim cu vreun autocar, căci situația ar fi devenit albastră, între un șir de mașini parcate, pe stânga și un zid de piatră, pe dreapta. Se pare că rugile mi-au fost ascultate, deoarece, chiar la intrarea într-un cimitir, pe partea dreaptă, o dubiță cu familia din dotare elibera un loc în parcarea gratuită din stânga. Omul de lângă șoferul dubiței m-a rugat să intru în cimitir, ca să poată scoate mașina, asigurându-mă că îmi va păstra locul pe timpul manevrelor, ceea ce s-a întâmplat. Așadar, iată-ne parcați și porniți, victorioși, spre castel. La intrare, am constatat că parcarea ce ne fusese interzisă, pe motiv de suprapopulare, nu era gratuită, așa că am mai avut un moment de satisfacție, la umbra statuii lui Roibert a Briuis, viitorul Robert I, regele Scoției, după criza dinastică declanșată de moartea infantei Margareta a Norvegiei, urmașa minoră a tronului, în urma decesului bunicului său, regele Alexandru al III-lea. De altfel, aici, la Stirling, Wallace și-a început cariera fulminantă, învingând, total necavaleresc, dar într-o strategie ce va anticipa luptele de guerilă, dar și acțiunile englezilor înșiși la Azincourt și Crecy, armata regulată engleză. Bine, acum trebuie să fim realiști: Anglia de la 1300, cu posesiunile sale care se întindeau pe toată coasta atlantică a Franței, era mai degrabă regatul anglo-normand creat de bastardul Guillaume, decât viitorul (prostesc declarat) perfid Albion care, la 1745 zdrobea ultima rezistență iacobită, în mlaștinile de la Culloden.

Castelul de la Stirling are o istorie bogată legată de monarhia scoțiană, fiind locul de încoronare a multor regi, inclusiv a reginei Mary, la vârsta de doar nouă luni. Aici am aflat despre povestea lui Keneth MacAlpin, primul rege scoțian. Care, de fapt, era... pict (știți, din clasele gimnaziale, cele două neamuri care au populat nordul insulei, scoții și picții). Doar că, în fața pericolului viking, aceștia au înțeles să lase micile răfuieli pentru mai târziu (și, din păcate, masacrul de la Glencoe stă martor acestei amânări a tensiunilor dintre clanuri) și să se unească în regatul Dal Riata...

Castelul este impunător, cu Sala Mare, de unde Iacob Stuart dicta destinul clanurilor și chiar istoria Angliei, cu pleiada capetelor cioplite în lemn, cu zidurile de apărare, cu grădinile sale, dar, mai ales, cu aura celor 1000 de ani de istorie...

Spre sfârșitul amiezii, cu norii deasupra capului, am purces la drum, spre nord, spre Ținutul Lacurilor. Care lacuri nu s-au lăsat așteptate, miraculoase, până la Fort William – An Gearasdan-ul galic – de unde ne-am aprovizionat, atât noi, cât și mașina, doar ca să pornim de-a lungul Marii Vâlcele (The Great Glen) care taie Scoția în două, de-a lungul Canalului Caledonian, către noi aventuri.

---

VIZUALIZĂRI: 2937 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI