GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Călătoria
Deși mulți îi cântă prohodul (și, la cum decurg ostilitățile, nu m-ar mira ca obștescul sfârșit să îi fie aproape), TAROM-ul este (încă) una dintre cele mai serioase companii aeriene. Un fel de pitic printre giganți. Așa puține și vechi cum sunt, avioanele sunt sigure. Despre piloți, nu mai vorbesc, iar calitatea serviciilor la bord surclasează de departe firme cu ștaif. Știu, am citit pe undeva spusele unui cârcotaș, cum că de aia au calitate, pentru că operează pe puține trasee și cu puține aeronave. Nimic mai ilogic în această afirmație…
În orice caz… De la București la Heathrow, zborul a decurs impecabil, la bordul unui A318 cochet și confortabil configurat. Ba chiar am beneficiat de existența și funcționalitatea monitoarelor din tavan, care ne indicau în permanență poziția pe hartă. Pilotul a conversat cu noi destul de des, ne-a pus în temă cu coada de la aterizare și ne-a liniștit (pe noi, cei care aveam conexiuni) că nu vom întârzia. Mie, sincer, cunoscând traficul de pe Heathrow, de asta îmi era teamă. Dar nu am avut întârziere…
Transferul de la terminalul 4 la cel domestic, 2, a fost o adevărată odisee, începând cu goana pe culoare, până la stația de autobuz, drumul propriuzis cu autobuzul, de am crezut că intrăm în oraș, cursa pe alte culoare, pentru controlul de siguranță, unde am fost fotografiați, apoi digitalizați într-un cod de bare și lipiți pe coperta pașaportului (nu am mai văzut așa ceva nici măcar peste Ocean), apoi căutarea biroului de check-in de la Virgin Atlantic (întotdeauna am crezut că este o companie americană, dar, uite, că, în realitate, reprezintă ramura internă a lui British Airways). Iar acolo, la ghișeu, domnișoara, auzind graiul carpatin, s-a luminat la față și a răspuns așijderea. Ca să vezi ce mică e lumea, că, aici, aproape de capătul ei, să dăm de o conațională din urbea ce a fost ultima capitală a Țării Românești, înainte ca ea să fie mutată, definitiv, pe malurile Dâmboviței…
Iată-ne, așadar, așteptând pe scaune, alături de navetiști, la o cursă de… navetă. Da, căci de la Londra la Edinburgh, avionul abia apucă să atingă plafonul de zbor, că începe coborârea. Acum, foarte interesant și acest zbor… Un A320 cu scaunele înghesuite la maximum și necapitonate (v-am spus, cursă de navetiști), fără clasa de business (căci navetiștii circulă doar la economic), cu un echipaj de bord haios (șefa de echipaj a turuit tot instructajul de zbor – știți, cel cu centurile de siguranță, măștile de oxigen și vestele de salvare – pe de rost, la microfon – eu mă gândeam că m-aș fi poticnit de zece ori și m-aș fi bâlbâit de tot atâtea ori), care echipaj nu a stat locului o clipă (nici nu avea cum, la un zbor de 65 de minute) și ne-a servit cu băuturi calde, reci, cu sau fără alcool, cu snacksuri potrivite băuturii solicitate (adică chipsuri la alcool sau sucuri, dar prăjituri la ceai sau cafea). Ne-au obligat să punem gențile, borsetele sau alte acareturi sub scaune (nu, nu mă refer la bagajul de mână, care își avea locul lui în compartimentele de deasupra capului), apoi, ca să ne îndulcească, ne-au dat două role cu bombonele aromate, în genul mentosanelor de demult, fiecare dintre bomboane fiind inscripționată cu o inimioară și un text personalizat. Pasagerii... Pestriți.
Am aterizat rapid, pe un aeroport mic, iar avionul ne-a lăsat exact ca un autobuz, la marginea autogării. Am coborât uimiți, pe pistă, apoi am urcat pe scări normale, ca să ne trezim, fără nici un check point, în zona de restaurante și magazine a aeroportului. Căci bagajele se ridicau ceva mai departe... Deh, Edinburgh... Iar la ieșire, un culoar acoperit te purta către stația de tramvai sau zona de închirieri de mașini. Am urmat cea de-a doua cale, obosiți deja de atâtea schimbări de decor, am preluat fără probleme un Ford Focus roșu, cu cutie automată și, până la Edinburgh Ibis Budget, situat la doi pași de aeroport, mi-au revenit reflexele dobândite cu doi ani în urmă, pentru mersul pe partea cealaltă a șoselei.
Nu voi insista asupra hotelului, clasic fiind. Are avantajul situării peste drum de un mall și de stația de tramvai care asigură o legătură rapidă și relativ ieftină (cu abonamentul de o zi) cu centrul orașului.
Pe urmele lui Ragnar Lodbrok
Chiar dacă, se pare, acesta a fost doar un personaj legendar, un fel de chintesență a nordicilor care au impus celebra Danelaw și au schimbat cursul istoriei, nu puteam să ratez această incursiune în Northumbria, cu toate că asta a însemnat să ne abatem de la traseul scoțian, pentru o revenire de o zi în Anglia.
Și unde, oare, această revenire, dacă nu pe Insula Sfântă, Lindisfarne, unde, pentru prima dată, la finele veacului al optulea, perfizii oameni ai nordului au întâlnit pașnica comunitate creștină înființată de irlandezul Aidan, cel venit din insulele zise ulterior scoțiene (ciudată este istoria acestei Caledonii și a poporului său)?
Acum, pe Insula Sfântă (nu vă mirați, așa este ea trecută pe toate hărțile și indicatoarele rutiere) se ajunge greu, pe o șosea cu o singură bandă, care este inundată zilnic, la maree. De fapt, există pe internet tabele cu orarul mareelor pentru fiecare zi din an și, astă iarnă, când am planificat expediția, am făcut în așa fel încât să ajungem pe insulă atunci când accesul era posibil între 11 și 18.45, adică exact răstimpul necesar unei vizite complete.
Iar până la ora 11, deoarece hotelul era lângă aeroport, iar aeroportul este la sud de Edinburgh, am făcut un popas într-o altă locație celebră, aflată pe traseu. Este vorba de un mic sat, Roslin, cunoscut mai ales pentru că aici a fost un câmp de bătălie pentru independența Scoției, undeva, pe la începutul secolului al XIV-lea, când cu unul, Wallace... Bine, eu nu știam asta atunci; am văzut monumentul... De fapt, vizita a avut un scop mai prozaic. Ne-am încadrat în turma acelor turiști care au contribuit substanțial la împrospătarea bugetului unei biserici, cunoscută sub numele de Rosslyn Chapel, și care a fost făcută celebră de un roman kitschos, dar bine vândut. De altfel, ascultând finalul discursului unui ghid, care glumea exact pe această temă și citind că reabilitarea bisericii a costat câteva milioane de lire sterline, undeva, prin anii ’90, am avut o revelație: pe vremea în care citeam Codul lui Da Vinci, am avut impresia că trimiterea în Scoția, la proprietatea contelui St. Claire (Sinclair, la vremea ctitoriei, de la 1440) pică oarecum perpendicular în poveste. Apoi, citind că, după apariția cărții și, mai ales, a filmului, care a avut scenele de final chiar în locația cu pricina, numărul turiștilor a crescut simțitor, m-am întrebat dacă nu cumva Dan Brown a făcut un fel de publicitate (eventual plătită de proprietar) tocmai pentru recuperarea banilor dați pe reabilitare...
Tare, această teorie a conspirației despre o carte dedicată teoriei conspirației!
Una peste alta, intrarea de 9 lire mi se pare cam piperată, pentru a vizita o curte și o biserică, fie ea și misterioasa deținătoare a Sfântului Graal sau chiar a capului mumificat al lui Iisus... Mai interesantă este ea pentru arhitecți sau ingineri constructori, care pot găsi acolo adevărate teme de meditație.
Mult mai frumos – și chiar romantic, în sensul dat de secolul al XIX-lea – mi s-a părut, după o scurtă plimbare pe o cărare din spatele bisericii, castelul Roslin, o ruină totală la capătul unui pod peste râul Esk. Tot ctitorie a conților Sinclair, încă din veacul al XIV-lea, la o aruncătură de băț de câmpul unde, la 1303, scoțienii au repurtat una dintre puținele lor victorii asupra englezilor. Ironic, poate, castelul a fost distrus două veacuri și jumătate mai târziu, tot cu ocazia unui război dintre englezi și scoțieni, când Henric al VIII-lea a vrut să impună un mariaj între cele două case regale. Iar ruinele turnului, ceea ce a mai rămas azi din impunătorul castel, mi-au amintit de Vasile Cârlova, paradoxal, deși Walter Scott este cel care i-a dedicat un poem.
De la Roslin la Lindisfarne șoseaua urmează drumul de coastă, pe lângă stațiuni celebre, pe care am promis să le vizităm la întoarcere. Am traversat granița cu Anglia, iar ei, scoțienii, mândri, și-au denumit țara ca în vechime, Alba. De altfel, câte nume nu a avut Scoția de-a lungul timpului! Dar, despre asta, mai târziu.
La un moment dat, indicatoarele rutiere te îndrumă spre stânga, către Insula Sfântă. Drumul se îngustează, printre ziduri de stuf, către malul mării. După o curbă îngustă, vegetația dispare și în față îți apare șoseaua cu o singură bandă (celebra causeway), încă umedă și cu alge adăstând de-o parte și de alta. Dincolo, de-a lungul unor dune de nisip, câțiva curajoși și-au întins rulotele și au pus de un picnic, dar aspectul nu m-a impresionat, în căutarea faimoasei abații. Gândeam la surpriza pe care trebuie că au avut-o călugării anglo-saxoni la vederea acelor brute venite dinspre mare, care le-au trecut prin foc și sabie nu numai odoarele sfinte, dar chiar propriile lor vieți. Cât de neajutorați și fără arme au apărut ei în fața oamenilor nordului care, la rândul lor, au privit cu neîncredere la aceia care, la adăpostul unei cruci, se lăsau măcelăriți fără să schițeze un gest de apărare...
Se pare că încă din vechime insula era cunoscută pentru ierburile vindecătoare, fiind numită de romani Insula Medicata. Ulterior, după martiriul la care a fost supusă de vikingi, cu abația în ruine, a căpătat numele actual, Insula Sacra. Pentru ca abația să fie restaurată după cucerirea normandă, dar nu chiar pe amplasarea originală, doar ca să fie desființată, ca loc de cult catolic benedictin, de către același Henric al VIII-lea.
Mașina o lași în parcarea uriașă, de la intrarea în sat, contra cost și pornești, pe jos, în istorie. Pe marginea drumului, localnici te momesc cu produsele lor, mai ales căpșune. Satul în sine este unic, situat în Zona de Frumusețe Naturală Remarcabilă (AONB), un concept prin care autoritățile locale britanice pot să protejeze ariile deosebite, aflate în afara Parcurilor Naționale. Iar unicitatea satului, cu casele sale joase, din piatră, cu șoseaua asfaltată ca în palmă, cu sediul poștei, cu școala de la malul mării, cu sutele de turiști constă în faptul că, de două ori pe zi, este complet izolat de țărm, din cauza fluxului.
La marginea satului se intră în ruinele abației normande, aflată azi sub autoritatea asociației English Heritage. Pe lângă ea, se poate urca, pe malul mării, la fostul far; actualmente punct de belvedere asupra întregii insule. Iar de acolo observi poteca ce trece prin port, către castelul înălțat pe promontoriu. Castel ridicat de către același Henric VIII, la granița atât de fragilă în epocă, dintre Anglia și Scoția. Ba chiar, înaintea bătăliei de la Culloden, iacobiții l-au stăpânit vremelnic. Și, apropo de vremuri, pietrele de temelie ale castelului au fost luate chiar de la abația din vale... Pe principiul sic transit gloria mundi... Dar, dincolo de orgolii dinastice sau dispute istorice, azi, în anul de grație 2015, castelul se integrează perfect în romantismul decorului și veghează, de la înălțime, plajele pe care, probabil, cu șapte veacuri înainte de fundarea lui, o hoardă de oameni ai nordului a debarcat, doar pentru a schimba cursul istoriei. Plaje care, acum, străjuiesc pășunile sălcii pe care pasc incongruente turme de oi.
Preț de vreo trei ceasuri, am dat turul insulei, atât în partea sa veche, cât și în satul modern, am respirat sacralitatea aerului (chiar așa, stranie senzație, nimic aidoma kitsch-ului aici, în această lume ruptă de lume), doar ca să o părăsim, pe aceeași cale îngustă care o lega de terra firma – tot o insulă, ce ironic, doar că mai mare.
Și la întoarcerea către Edinburgh, așa cum am promis, am făcut scurte popasuri în stațiunile de pe coastă. Două, mai precis. Urmărind indicatoarele rutiere, am reușit să cotesc la dreapta (e dificil, să știți, mai ales pe drumurile înguste din Regat) și să urmăm calea spre Berwick-upon-Tweed. La cinci kilometri de granița cu Scoția, acest „aproape sat” (bere-wic, în engleza veche) a fost disputat de cele două țări, trecând ba de o parte a frontierei, ba de cealaltă, până când a devenit oraș britanic. Astăzi este o stațiune cochetă la malul mării, cu terenuri de golf ce se ridică deasupra valurilor, cu hoteluri și campinguri cochete, ce atrage turiști din Germania și Olanda, mai ales.
Și nu se putea ocoli Dunbar-ul, această localitate străveche și controversată, care a ajuns sub stăpânirea scoțiană încă de la începuturile regatului unit de pictul Cinaed mac Ailpin, mai cunoscut sub numele de Keneth MacAlpin și a cărui poveste aveam să o aflu, două zile mai târziu, la Stirling. Deoarece, deși briton la origine, fortul din nordul Northumbriei a fost șubrezit de invaziile barbarilor din Norvegia și Danemarca. Nimic din tulbura istorie nu mai amintește azi orașul victorian, cu case rectangulare, din piatră. Poate doar ruina castelului din port, punct central de atracție pentru cetele de turiști care au luat locul hoardelor de invadatori ce i-au călcat cărările.
Pentru că, la Berwick-upon-Tweed a fost invitat regele Eduard I al Angliei să arbitreze criza dinastică scoțiană, când l-a numit pe slabul John Balliol la tron, iar la Dunbar le-a administrat o bătaie cruntă acelorași scoțieni. Apropo de Balliol, se spune că Wallace, acuzat fiind de înaltă trădare în fața lui Eduard I, ar fi spus că acuzația era falsă, deoarece Balliol era suveranul său, nicidecum Eduard...
Și uite așa, pe nesimțite, cu volanul pe dreapta, s-a încheiat un traseu circular care a cuprins peste un mileniu de istorie, în amurg, la Edinburgh Ibis Budget (vezi impresii), cu o amăruie ale tradițională în față, căci, a doua zi, mașina avea să se odihnească în parcare, tramvaiul fiind mai eficient pentru asaltul capitalei.
Trimis de makuy* in 09.08.15 22:40:18
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în MAREA BRITANIE.
11 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (makuy*); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
11 ecouri scrise, până acum, la acest articol
@makuy -
” (...) până la Edinburgh Ibis Budget, situat la doi pași de aeroport, mi-au revenit reflexele dobândite cu doi ani în urmă, pentru mersul pe partea cealaltă a șoselei.
Păi chiar dacă nu vrei să "insiști", știi ce urmează, nu?
...ne-am bucura să putem citi impresiile tale de acolo scrise ca articol (review) nou.
Procedând astfel, ai avea ocazia ca prin notele şi evaluările proprii să contribui la o medie mai reprezentativă a acestei destinaţii.
[În plus, dacă vreodată vei solicita informaţii aici, pe sait, cei care îţi vor răspunde o vor putea face cât mai adecvat "profilului" tău turistic (funcţie de locurile în care ai fost, unde ţi-a plăcut şi unde nu, din ce motive etc) ]
Poţi folosi linkul SCRIE IMPRESII (se deschide într-o fereastră nouă)
Articolul a "primit" o ilustraţie muzicală sau video-muzicală - vezi mai sus, imediat sub titlu.
Daca autorul preferă o altă melodie sau un alt videoclip, este rugat să ne scrie (aici, ca ecou, ori pe PM)
@webmaster13 - Super tare, melodia!
Cam cum e ăla cu plete, de rupe darabana, îi văd eu pe scoțienii de la 1300
@Makuy-of-scottish-lands - Ehh... cum așteptam eu înfrigurat acest periplu cu care ne "amenințaseși" mai demult, iacătă mi se ivi în fața ochilor și detalierea mult dorită!
Am să mă abțin de la comentarii nepotrivite gen "de ce ai luat-o pe acolo" sau "de ce cu Tarom-ul" sau whatever, nu merită să stric farmecul povestirii cu detalii infantile.
Welcome to Scotland, dear lad, continuările fii sigur că vor fi cetite cu maxim de interes!
Slainte!
@le_maitre - Da, voi continua cu acest periplu caledonian, straniu, din altă lume, din altă viață.
Acum, așteptam întrebările „de ce Tarom-ul” și „de ce ai luat-o pe acolo”
Păi, Tarom, deoarece îmi place să mă răsfăț în aer, iar companiile mele preferate sunt TAROM, Air France și BA. Restul... Vânare de vânt. Iar TAROM este compania noastră, așa cum Dacia este mașina noastră. Apropo, Scoția este plină de Sandero (mai ales varianta Stepway) și Duster, cu volan pe dreapta. Sunt mașini foarte bune, pentru o categorie de preț. De ce să le refuzăm? Tot așa, Tarom este o companie bună, serioasă, care se dorește a fi falimentată. Halal! Dacă Malev-ul a sucombat, dacă turcii au preluat rolul pe care Otopeni-ul (și Tarom-ul) ar fi trebuit să îl joace (acela de hub pentru Asia și, de ce nu, America, dinspre Europa de Est), nu înseamnă că trebuie să aruncăm la gunoi Tarom-ul. Eu voi zbura, ori de câte ori voi găsi o ofertă, cu Tarom. De exemplu, cehii au cursă directă spre Edinburgh. Tarom-ul nu are, dar a găsit posibilitatea aceasta, de a cupla un zbor de Londra cu unul intern, cu Virgin Atlantic.
Acum, de ce am fost la Lindisfarne. Păi... Aici e mai complicat și ține, după o analiză spectaculoasă, de rezonanță. Un fenomen interesant Iar eu rezonez cu zona anglo-normandă. Am vizitat-o, am studiat-o și am ajuns la concluzia că ea este responsabilă pentru umanitatea de azi. De aceea...
Slàinte mhor!
@makuy - Excelent articol, o adevarata placere sa-l citesc. Felicitari!
Împreună cu continuările sale, articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
Incercand sa-mi imaginez " incongruentele turme de oi " am savurat acest jurnal mai deosebit. Bravo! Aveti har.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Jul.2022 Edinburgh, un oras stralucitor — scris în 28.08.22 de câinele roşu din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Jun.2022 Super Scotland Trip - prima zi - Edinburgh — scris în 29.07.22 de dawnsash din SUCEAVA - RECOMANDĂ
- Feb.2020 Viziteaza Edinburgh daca vrei sa faci parte dintr-un basm - Intamplare Surpriza in review! — scris în 04.03.20 de Anduise din BUCUREşTI - RECOMANDĂ
- May.2019 Fragmente de istorie milenară și perspective de neuitat la Edinburgh Castle — scris în 23.09.19 de diacrys* din BUCUREşTI - RECOMANDĂ
- Aug.2018 Castelul Edinburgh — scris în 21.08.18 de gregorio din DUBLIN - RECOMANDĂ
- Jun.2018 Distincție și relevanță la The Scottish National Gallery (II): pictura modernă — scris în 28.09.19 de diacrys* din BUCUREşTI - RECOMANDĂ
- Jun.2018 Royal Mile si ale sale castele — scris în 20.07.18 de geani anto din GALAţI - RECOMANDĂ