Veliko Tărnovo. Manual de folosire. Day 4: Arbanasi

TIPĂREȘTE

Motto: ”Atunci când călătorești, gândește-te că o țară nu este făcută pentru ca tu să te simți confortabil în ea. Este făcută pentru confortul oamenilor ei” – Clifton Fadiman.

Ultima zi petrecută în Veliko Tărnovo. Timpul a trecut atât de repede, totul a fost atât de alert, că nici nu ne-am dat seama, ba, mai mult, devenisem, parcă, oameni de-ai locului.

Pentru prima oară de când am ajuns acolo am gândit practic, nu m-am mai lăsat dus de emoții. Am stabilit că, dacă tot vom pleca din Veliko s-o facem trecând prin Arbanasi și, mai departe, Gorna Oryahovitsa.

OK, înainte de a preda camera am mai făcut o plimbare pe Str. Gurko (cum altfel), cred c-a fost cea mai frumoasă plimbare, am intrat în vorbă cu una din gospodinele de-și mătura strada din fața casei și care mi-a spus să-i fac fotografie, în care să iasă și florile ei. M-am executat, doar nu era să stric prietenia româno-bulgară ce unește cele două popoare. Apoi, în jurul orelor 11 am urnit Skoda din locul de parcare din fața hotelului. Și, da, îmi părea rău să plec !

De la Veliko Tărnovo la Arbanasi, în condiții normale de climă și temperatură, nu faci mai mult de 15 minute , mers civilizat, cu mașina.

Am intrat, de pe str. Tsanko Țserkovski în B-dul Vasil Levski și, de aici, am continuat drumul spre Tsarevets. Am rulat încet, preț de vreo 5 minute, încercând să-mi întipăresc în amintire imaginea unui oraș de neuitat.

Ieși, cumva, din Veliko Tărnovo, treci podul peste Yantra și urci dealul, trecând de intrarea în Trapezitsa, apoi, în cel mult 3 km, intri prin pădure.

La un moment dat, faci dreapta, așa cum te-ndeamnă un mare indicator care-ți arată că pe-acolo-i drumul spre Arbanasi. Și, cine-s io să contrazic indicatorul?! Am făcut, cuminte, la dreapta, am mers vreo câteva sute de metri și, gata, am ajuns!

Așa cum este și normal, orice localitate are legendele ei, în cazul de față, legat de nume. Așa și cu Arbanasi, inițial se numea ”Yailak”, adică ”pășune” dar, se pare că, întrucât aici locuiau mulți albanezi, turcii au dat, tot ei, numele de Arnavudkyoy (de la "sat albanez" în lb. turca).

Strict istoric, prima atestare a acestui sat este datată în anul 1538, an în care Soliman Magnificul a dat un decret prin care oferă vreo patru sate, printre care și pe acesta ,drept moșie ginerelui său, vizirul Rustem Pasha.

Se poate observa deci că încă din acele timpuri exista favoritismul.

Deși atestat cert în acel an, satul se pare că a fost întemeiat de către albanezi și greci, în jurul anului 1230, după ce țarul Ivan Asan al II-lea ar fi câștigat bătălia cu Tiranul Epirului.

Satul Arbanasi a devenit, încet -încet, un centru comercial important al zonei, mai ales între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, când s-a bucurat de scutiri fiscale acordate de Imperiul Otoman, fapt ce a condus la îmbogățirea boierimii locale. Negustorii îmbogățiți ajung să aibă legături strânse cu Principatele Dunărene, Imperiul Austriac și cel Rus, ba ajung chiar și prin Persia. Adesea cumpără moșii în Țara Românească, iar Bucureștiul devine locul lor de reședință. La rândul lor, marile familii boierești românești cumpără moșii aici, pentru a avea loc de adăpostire în caz de prigoană.

Cei din Arbanasi dezvoltă meșteșuguri utile, cum ar fi tinichigeria, croitoria, vopsitoria, cizmăria, creșterea viermilor de mătase. Nu în ultimul rând, dealurile însorite ofereau condiții foarte bune de cultivare a viței de vie și de aici, comercializarea vinului.

Starea de bunăstare a negustorilor a fost remarcată prin locuințele construite, toate cu ziduri masive, din piatră. Casele par modeste sau chiar aspre, sărăcăcioase pe dinafară, fără a avea balcoane sau terase. Multe dintre acestea sunt prevăzute cu gratii la ferestre, iar porțile de acces în curte sunt masive, capabile să țină la respect o ceată de atacatori. Fiind casele boierilor îmbogățiți, în interior însă acestea sunt mult mai bogate,surprinzător chiar, oferind confortul vremii stăpânilor lor.

Practic ele asigură unicitatea satului Arbanasi și, mai cred eu, faptul că sunt construite în armonie cu mediul, doar piatră și lemn.

În plus, fiecare mare negustor sau boier a construit sau a contribuit la construirea de biserici. Acestea sunt construite într-un stil aparte, extrem de simple la exterior, spectaculoase, prin picturi, la interior.

Ulterior, evoluția istorică a fost dură pentru prosperul sat de altă dată și ca urmare a unor jafuri, din 1792 și din 1798–1810 când satul a fost prădat și ars, populația a început să se retragă de aici. Mai mult de atât, au urmat epidemii de holeră și ciumă, care au afectat sever numărul de locuitori. Iar în 1839 sultanul a dat un edict prin care a retras toate beneficiile fiscale acordate comercianților.

Nici după cucerirea independenței satul nu-și mai recapătă vechile puteri dar, rămâne un loc frumos, construit în armonie cu mediul natural. Dealtfel, ținând cont de acest aspect, din anul 1921 Arbanasi, a fost declarat stațiune turistică, în baza Decretului Regal.

Ei, aici este o problemă: satul este mic, are, înțeleg, vreo 300 de locuitori. Ca să se păstreze aspectul, noile case trebuiesc construite tot în stilul vechi întrucât, de prin 2000, satul a devenit ”așezământ istoric de importanță naționala ”.

Și-atunci, când e vorba ce-ai putea face ca să-ți umpli timpul odată ajuns aici ai două opțiunii: mergi și te plimbi sau, stai, practic nu faci nimic.

Am ales să ne plimbăm, normal, de-aia venisem acolo. Ca și la Veliko Tărnovo, am mers pe ideea de mă las purtat de fluxul celorlalți. Ei, aici nu e așa, foarte puțini oameni pe străzi. Am punctat și eu câteva locuri musai de ajuns iar acolo unde nu le-am găsit, am încercat să vorbesc cu cei de-acolo, arbăștinașii, adică. Vorbitul e simplu, cu înțelesul e mai greu, engleza noastră nu bătea cu cea a lor, așa c-am vorbit limba ”gimnastică”. Nu, nu-i adevărată faza cu particula ”tătă” adăugată la un cuvânt românesc care să pară un cuvânt de-al lor! Oricum, pe noi nu ne-a ajutat.

În atare situație, ca tot românu' întreprinzător, am apelat la tehnica din dotare, respectiv mobilul. Trăiască IPhone 6s cu aplicațiile sale, Google Maps fiind una foarte nimerită față de situația în care ne aflam.

Google ne-a dus la ”Konstantsailev House”, o casă muzeu, cea mai cu moț casă din sat, că așa i-am spus să ne ducă. 6 leva de persoană intrarea, bulgarii au un fix cu astea 6 leva, cam atât a costat cam peste tot pe unde-am fost!

Un mare grup de chinezi în fața noastră, deci, chiar mare, că nici China nu-i mititică! Ghidul de-i conducea îi oprea peste tot locul, ăștia făceau poze ca nebunii. Afară ne-am strecurat noi, cumva, dar în interior nu prea am mai reușit, tot timpul erau persoane cu ochii oblici care să apară-n cadru.

Am mai vizitat Complexul ”Izvora”, pentru că era în apropiere, așezământ frumos, practic, chiar am apreciat faptul că au încadrat natura în ansamblul clădirii, apoi, am mai mers la biserică , Sf. Dumitru, cam același peisaj peste tot. Străzi pavate cu piatră, verdeață și, cam atât !

Acuma, pentru ceea ce o să spun, o să-mi atrag o grămadă de huiduieli! Nu-i nimic, sunt obișnuit, am fost polițist. Arbanasi este un sat frumos, dar, sincer, plictisitor: vezi o casă, le-ai văzut pe toate!

Cei de-acolo au dezvoltat o afacere din asta, ceea ce, pentru ei, este foarte bine ! Dar, Muzeul Satului de la București, Dumbrava Sibiului sau Muzeul Satului Maramureșean de la Sighetul Marmației sunt , cel puțin, la fel de frumoase. Ba, fiindcă sunt patriot, parcă și mai...

Nu vreau să spun vreo erezie, bisericile lor nu-mi inspiră nicio emoție religioasă, deși am înțeles că toate sunt vechi, că au iconostase de pe la 1670 și ceva, fix. Nu, n-am avut tresărire, dar nu din cauză c-aș fi vreun neam prost (sper) ci pentru că nu m-a prins unda electromagnetică de-i spuneam noi empatie. Trăirea de-am avut-o vizitând Arbanasi a fost ca aceea de la Agapia, când vizitezi satul de lângă mănăstire, unde sunt casele măicuțelor : totul era foarte frumos,flori și ordine dar, pustiu. Nu erau copii pe ulițe, nu auzeai cârâit de găină sau cucurigu de cocoș, curățenie perfectă, obositoare și era o liniște nefirească.

Așa era și la Arbanasi, este mai mult un sat -muzeu decât un sat viu, nu-s copii pe ulițe, oamenii nu merg la magazine, nu vezi crâșme cu mușterii, alții decât cei străini. Altcumva,da, pot spune ,fără să mă contrazic, că Arbanasi este o destinație din clasa ”must see” a zonei, ar fi păcat să nu vedeți un muzeu un aer liber! Dar, dacă după o oră petrecută acolo o să vă plictisiți, asta să nu vă mire, ajungem să ne plictisească și frumosul!

De aici și referirea din motto-ul acestui review, confortul religios dat de aceste biserici este dat pentru cei ce locuiesc acolo.

Dacă e vorba despre servit masa, așa, din fuga calului, am văzut că satul avea destule restaurante. Am înțeles că cel mai bun ar fi cel de la ”Izvora”, o pensiune cu un interior de vis, ceva ca și cum ai fi acasă, la bunici, și ați pune masa în livadă. Da, orice-am spune, întoarcerea la natură este în noi, rămâne o aspirație permanentă.

Recenzii bune avea și ”Arbanasi Han” dar noi n-am abuzat de serviciile niciunuia, micul dejun fusese servit la Hotel ”Concord” pe la ora 9,00, deci, abia ce mâncasem iar prânzul îl planificasem la Ruse .

Așa că, final de final, spun că dacă din Veliko Tărnovo am plecat ca și cum aș fi plecat de acasă, dorindu-mi să mă întorc cât mai repede, de la Arbanasi am plecat ca de la muzeu, un muzeu impersonal, rece. E vina mea, nu trageți în cel ce scrie, face și el ce poate!

Cum am mai spus pe parcursul acestui mini-serial, am povestit trăirile mele , chiar dacă nu bat cu ale voastre, cei care-ați fost aici, mi le asum !

Când am plecat din Arbanasi am mai avut o surpriză, GPS rămăsese setat pe ”mers pe jos” și încerca să mă scoată din sat mergând pe o cărare ce trecea printr-o livadă, și-mi tot poruncea să ”virez la dreapta ” , arătându-mi că, până la Gorna Oryahovitsa mai am de mers 55 de minute. Pentru cei 13 km de știam de ei de pe șosea mi s-a părut cam mult așa că m-am uitat mai atent la utilajul de mă ghida și i-am găsit buba. Gâdilată în amorul propriu Ioana și-a revenit și m-a scos în șoseaua spre Gorna Oryahovitsa , corectând și timpul estimat.

Gorna Oryahovitsa am trecut-o rapid, nu prea ne mai interesa zona. Am ocolit, preț de vreo 25 de km, mergând prin niște sate terne, nimic de ținut minte, până am ieșit, înapoi, în E 85, în dreptul localității Polikraishte. De aici, am găsit TIR-ul turcesc de rigoare după care ne-am ținut, cu încăpățânare( a lui, a turcului, care nu te lasă să depășești, neam !) până pe la Byala. Aici am scăpat de el și am dat bice .Urma să mergem până la Ruse, unde aveam să văd un oraș frumos, despre care o să vă scriu mintenaș.

Până atunci, haidi, pa!

Web, te rog frumos: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 6641 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI