Maria Laach, abația de lângă lac

TIPĂREȘTE

Excursia la abația benedictină Maria Laach a fost o adevărată aventură pe două roți. Nu pun la socoteală încurajările colegilor gen "ia şi bani de taxi" sau "vezi că în dreapta bisericii este locul cu verdeață", căci ei sunt tineri şi nu ştiu ce energie ai când eşti pe la jumătatea unui secol de viață. Aşa că am împrumutat o bicicletă, bătrână ca mine, şi am purces la drum.

O privire aruncată în treacăt pe o hartă îți dă mari speranțe de reuşită, dar dacă studiezi problema îndeaproape eşti tentat să cauți un mijloc de transport mai motorizat. Eu sunt cam neatent de felul meu, mamița şi Şefa aducându-mi aminte mereu de asta, şi am luat în calcul numai distanța în kilometri pe orizontală după care am pus pe drum.

Până în centrul Andernach-ului a fost o adevărată plăcere, după care au început problemele. Nu se găsea nici un indicator, deşi este vorba de un loc de recreere cunoscut nu numai de localnici. Am apelat la cunosțiintele geografice ale unor trecători mai tineri decât mine, dar fără succes. Proiectul meu turistic părea să sucombe înainte de a începe şi mă vedeam deja venind cu coada între picioare, învins de lipsa marcajelor. Finalmente o doamnă distină, bătrână cu pulover de lână, mi-a spus că până acolo este drum lung, căci ea a fost când era tânără. Am presupus că pe vremea kaiserului Wilhelm şi am sperat că amintirile sunt cât de cât folositoare, deşi între timp a apărut automobilul. A avut amabilitatea să-mi înşire numele câtorva străzi şi cu mulțumirile de rigoare mi-am continuat drumul.

După acele câteva străzi am intrat din nou în impas, aşa că am descins într-o "kneipe" de pe marginea drumului. Doamna care m-a întâmpinat a lăsat din mână paharul, pe care-l spăla, a scos un catastif cât Sfânta Scriptură de gros şi a început să-l răsfoiască. Era un fel de "Atlasul patriei", dar foarte detaliat. Mi-a arătat pe unde trebuie s-o iau, ce intersecții am de găsit, etc. Mi-am notat cu pixul pe-o veche hârtie găsită prin buzunare, promițând c-o să-mi cumpăr şi eu eu un telefon din acelea mai deştepte decât tine. Am încălecat pe-o şa şi din pedală în pedală am ajuns pe lângă nişte lanuri de rapiță, galbenă de-ți venea s-o fotografiezi.

Drumul pentru biciclişti s-a terminat brusc sau n-am găsit eu continuarea, fiind obligat s-o iau pe urma unor turişti cu mai multe roți la vehicule şi astfel, fără să-mi dau seama am ajuns la poale de codru des. Problema era că drumul continua în sus, ceea ce mi-a prilejuit să ard multe calorii, care de obicei se ard numai la săli de fitness şi pe bani buni. Am pedalat, am pedalat, am trecut şi prin jenanta situație când nişte pensionari nemți, tot pe biciclete, m-au depăşit de am crezut că stau pe loc. În cele din urmă, cu limba scoasă de puteam s-o folosesc drept cravată, am renunțat şi am început să urc pe lângă bicicletă, că nici apostolii nu foloseau mijloace de tranport şi nu se ruşinau. Vârful dealului, muntelui sau ce era, l-am găsit epuizat. Eu, nu el.

La vale am crezut că-i mai uşor, dar este numai în teorie. Când cobori ca o rachetă şi în fața ta sunt mulți arbori vânjoşi trebuie să-ți iei măsuri de siguranță. În consecință s-a înroşit frâna, dar mai bine ea decât eu.

Am ajuns şi la celebrul lac, asediat efectiv de rulote, corturi, grătare. Toată lumea se simțea bine, era un miros de friptură de ți se făcea foame instantaneu, berea curgea valuri, ba unii chiar se jucau cu o minge. Probabil pentru poftă de mâncare. Eu însă am ținut-o şnur până la abație. Parcarea, ca la un obiectiv turistic nemțesc, era imensă, inclusiv pentru biciclete. Spre deosebire de 99% dintre cei veniți aici, eu m-am îndreptat direct spre biserică.

Laach este un vechi cuvânt german însemnând "lac", care devine în timp numele locului, transformându-se din substantiv comun într-unul propriu. Istoria abației este lungă şi începe în 1093, când contele palatin Heinrich al II-lea şi soția sa Adelheid, neavând copii, donează averea pentru înființarea unei mănăstiri pe malul lacului unde-şi aveau castelul. Mănăstirea devine cunoscută sub numele "Abația de lângă lac" şi îşi urmează drumul sinuos, cu perioade de bunăstare şi restrişte.

Deşi important centru de cultură religioasă, nu este iertată de secularizarea din 1802, după cucerirea de către Napoleon a teritoriilor din vestul Rinului. În 1864 intră în proprietatea iezuiților, care o redenumesc "Maria Laach", dar numai până în 1873, când aceştia sunt expulzați din Prusia, în timpul "Kulturkampf"-ului. Din 1892 benedictinii dobândesc abația şi încep un proces de restaurare, beneficiind şi de ajutorul împăratului Wilhelm II.

Legându-ne de timpuri mai apropiate, să amintesc acuzațiile legate de o eventuală colaborare a unor călugări cu regimul celui de-al treilei Reich. Se consideră că Heinrich Böll în romanul "Biliard la nouă şi jumătate", unde zugrăveşte imaginea unor benedictini, colaboratori ai regimului nazist, a arătat cu degetul spre abația "Maria Laach".

Întorcându-mă în prezent, găsesc biserica semeață, strălucind în soarele puternic de mai. Mă opresc să admir fațada de vest, cu transeptul delimitat de două turnuri cilindrice şi având în mijloc un alt turn, mai mare, cu o logie şi acoperiş țuguiat. Ferestrele, logia, bordura de sub acoperis, toate au integrat perfectul arc specific stilului romanesc. Porticul de la intrare, mărginit deasemenea de o logie, închide o curte interioară, cunoscută sub numele de Paradisul. Totuşi este mai mult o grădină de piatră, cu totul diferită de grădina cu portocali a Mezquitei din Cordoba, de exemplu. În rest pare un castel din poveşti, care ar aprinde imaginația oricui.

Trec de uşile mari şi grele ca de cetate cu multe decorațiuni, dar nu le acord prea multă atenție căci ştiu că sunt relativ noi, adică făcute după cel de-al doilea război mondial. Austeritatea este atotstăpânitoare în biserica mănăstirii Maria Laach. Câțiva turişti fotografiază monumentul lui Heinrich II, având statuia sa deasupra. Pe întunericul care este în biserică le urez noroc să le iasă ceva. Lumina se lupta din greu să răzbată prin ferestrele mici, acoperite cu vitralii, tot de producție postbelică. În micuța capelă unde credincioşii aprind câte o lumânare este o Pieta, datata sec. al XV-lea. Biserica are mai multe mozaicuri, majoritatea create în anii 1900. Ies puțin dezamăgit de interiorul văzut, dar cred că mă gândesc prea mult la exuberanța artei din bisericile italiene şi spaniole. Comparativ cu exteriorul care-ți înflăcărează viziunile, interiorul pare de-a dreptul sărăcăcios.

În apropierea bisericii este magazinul de flori. Aici găsesc cu adevărat aglomerație, toată lumea vrând să cumpere flori, ghivece, semințe, îngrăşăminte, etc. S-ar parea că magazinele de specialitate au dispărut din zonă. Vizitez şi magazinul mănăstirii. Aproape este mai mare decât biserica, dar nu-i prima mănăstire germană unde găsesc un spirit comercial extrem de dezvoltat. Vinuri, gemuri, cărți, broşuri, vederi, obiecte de artă religioasă, toate la prețuri... de obiectiv turistic. Şi nu duc lipsă de clienți absolut deloc. Nu pot să plec cu mâna goală şi cumpăr câteva cărți poştale şi o cruce din sticlă colorată pentru colecția Şefei.

Drumul de întoarcere trece prin aceleaşi locuri. Însă acum sunt mult mai obosit şi nu mai am chef de admirat peisajul. În concluzie, Maria Laach este o bijuterie arhitectonică, dar interiorul este departe de a impresiona. Peisajul superb în care se află mănăstirea, zona de agrement adiacentă şi apropierea de valea Rinului sunt argumente în plus pentru o vizită.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2188 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI