San Gimignano - un adevărat sătuc toscan

TIPĂREȘTE

Credeați că am tras taparelle-le și am plecat??? NUUUU, dar nu pot să scriu povești pe telefon iar laptopul meu a fost la doctor, credeam că nu se mai întoarce …... Nu îmi place și nici nu folosesc decât la urgențe netul pe telefon, urăsc touchscreen-ul așa că am încă telefon cu butoane, afară mă bucur de oameni, de locuri, gusturi și arome așa că... ați înțelesc. Deeeeci, am rămas datoare cu finalul concediului toscan. După ce 3 nopți am trăit visul italian prin stațiunile Mării Tireniene și în celebrele Cinque Terre, bucuroși că mai aveam de savurat încă 2 nopți de Toscana am pornit-o spre Pisa cu cazare la San Gimignano. Am părăsit autostrada și am circulat pe “strade statali”, niște drumuri la fel de bine întreținute, dar pentru care nu plătești taxe. Am ajuns la Pisa în jur de ora 11 și timp de 2 ore ne-am bucurat de Turnul Înclinat (pe care nu l-am vizitat pentru că nu ne încadram în orarul pe care îl aveau), am văzut Muzeul … și Domul …... Am zbughit-o repede pentru că era foarte, foarte cald și chiar eram curioși să descoperim adevăratul tărâm “ Under toscan sun ”. Mai întâi încep să apară chiparoșii, drepți, semeți și verzi, mândri că sunt priviți, că străjuiesc drumurile către celebrele “poderre ” care încep și ele să apară răzlețe ici și colo. Apoi apar și măslinii, pâlcuri, pâlcuri, mi se par mai mici decât în Grecia și mai firavi. Și după aceea, când șoseaua începe să șerpuiască, dar și să urce și să coboare, te trezești dintr-o dată înconjurat de viță de vie. Rândurile sunt atent trasate, plantele îngrijite, ridicate pe șpalieri și încărcate de ciorchini mari și plini de boabe parfumate. E mirific, mașina plutea parcă pe o mare verde ce emana arome de toamnă (era sfârșit de august). Dealurile și viile se întind cât vezi cu ochii, iar printre ele răsar de-o parte sau de alte, orășele mici, cetățui de fapt cu străduțe înguste, pietruite și case mici cu obloane ca în povești. Pensiunile din zonă care promovează agroturismul sunt fabuloase. Par adevărate fotărețe legate de drumul principal prin alei străjuite de chiparoși, presărate cu pietricele extrem de curate și care sub greutatea anvelopelor produc un zgomot ce îți dă senzația că te întorci în timp, că imediat după colț te întâlnești cu un cavaler medieval sau cu vreo Domnița. Prima data ne-am oprit la Volterra – citisem ceva despre faptul că este orașul celui de-al doilea film din saga Twilight, dar noi am căutat altceva, și anume ruinele romane și piatra de alabastru. Dacă te uiți în DEX la albastru găsești următoarea definiție = varietate de ghips cu aspect de marmură albă străbătută de vine transparente, întrebuințată la fabricarea unor obiecte. Ei și dacă ți-o imaginezi doar albă, surpriza este enormă. Alabastrul este de diferite culori, de la alb-translucid la ivoriu şi galben, de la roşiatic la un maroniu-închis şi, în fine, de la verde-cenuşiu la negru, multe varietăţi fiind brăzdate de vinişoare şi având diferite grade de opacitate. Se spune că locuitorilor din Volterra le „curge“ prin vene pudră de alabastru pentru că meșteșugul cioplitului e acolo la el acasă.

Sătuc medieval (sau burg, în italiană borgo) cu străzi pietruite, înguste şi tăcute, cotloane pitoreşti şi pieţe însorite, magazine înțesate de obiecte din alabastru, pizzerii și cafenele cu terase ce nu au mai mult de 2 mese și turiști veseli — aceasta e Volterra. Aici am mâncat o specilitate italiană pe care ne-a servit-o un moldovean de pe lângă Chișinău ce s-a chinuit să-i găsească un echivalent românesc, un fel de mămăligă dulce și însiropată. Frumos, nu ratați micuța localitate. Am plecat apoi către Manhattan –ul cel italian că doar așa este cunoscut San Gimignano. Tot printre dealuri cu vii că doar podgoria San Gimignano, este renumită ca fiind locul de unde iese minunatul vin alb „Vernaccia di San Gimignano“, obţinut din soiuri de struguri despre care se găsesc referiri şi în scrierile anticilor. Am ajuns într-una din celebrele parcări, știam că mașinile au reguli stricte pentru intrarea în oraș, aveam și experiența Florența așa că am sunat la pensiune A La Casa Dei Potenti. Aceeași poveste ca și la Florența, ai voie să intri cu mașina și să îți duci bagajele la locul de cazare, iar apoi GeRY a fost lăsat la odihnă într-o curte interioară, destul de departe de hotel

La Casa Dei Potenti

Și aici am stat în inima oraşului San Gimignano. A La Casa Dei Potenti se găsește într-o clădire istorică ce se află în mijlocul oraşului medieval cu turnuri, cu vedere la Piazza delle Erbe. Mobilier antic adevărat, tavane boltite, grinzi de lemn şi rafturi medievale, parcă am fi păşit înapoi în timp. Când deschizi geamul priveliștea e amețitoare, toată Toscana îți stă la picioare. Am primit o cameră simplă, un fel de mansardă cu vedere deasupra Toscanei. Foarte curat, cu o baie extrem de colorată care te înviora imediat. Am nimerit la fix și data aceasta. Nu am ce să critic și vă asigur că raportul calitate –preț e mai mult decât ok.

Camera a fost spațioasă, poate un pic minimalist decorul, dar am urmărit să ne încadrăm de fiecare dată în suta de euro pe noapte, am plătit 80 de euro pe o triplă cu baie proprie. Foarte, foarte curat, nu au recepție, primești cheie de la intrare așa că pleci cum și când vrei, nu au loc de parcare, dar așa cum vă spuneam te așteaptă și apoi merg cu tine și îți arată unde va rămâne mașinuța pe parcursul șederii. Vorbesc foarte bine engleza și sunt extem de drăguți.

O recomandăm cu drag pentru că este exact în inima orășelului.

Oricât de obosțiți eram, după un duș rapid eram deja la pas prin micuțul orășel.

Dacă mă întrebați pe mine, din tot traseul și călătoria noastră, San Gimignano a fost cel mai aproape de visul toscan, aşa cum l-am văzut eu în filme, așa cum l-am visat eu de atâtea ori cu ochii larg deschişi. Străzi înguste şi în pantă, case cochete, flori la fiecare fereastră șiiiii … … …. obloane din lemn, denumite „ Taparelle ”, le iubesc, le admir, le ador, le-aș fi luat acasă. Pentru că eu iubesc casele cu obloane, iar în Italia apar la fiecare fereastră. Mi se par de așa o eleganță, frumusețe, să nu mai vorbim de utilitate… de poveste. Orașul are câteva puncte speciale de belvedere unde apusul te lasă fără răsuflare. Am căutat rapid și am savurat prima înghețată Dondoli. Cea premiată, lăudată și bestială. Să nu spui icecream că-I jignești, e GELATO, nu-I unul și același lcuru. E campioană mondială, de aceea ține atât de mult la etichetă. Le știam de acasă numele și eram hotărâți să încercăm toate ciudățeniile. Vlad, băiatul meu care e fan brânză, a ales o “ pecorino cu nuci de Sorento ”, eu am încercat o “ grapefruit roz şi şampanie ”, iar tati a ales-o pe Michelle - o combinaţie aparent ciudată de migdale, portocală amară şi şofran. Ne-am satisfăcut curiozitatea că după asta am decretat că aromele clasice sunt sfinte așa că ne-am întors la fructe de pădure, vanilie, nocciola sau iaurt și zmeură, cel puți 2 pe zi. Dar San Gimignano nu e recunoscut doar pentru gelato ci și pentru mezeluri de mistreț, uleiul de măsline sau produsele de marochinărie și vinuri.

Când am intrat în San Gimignano într-un magazinaș ce semăna de afara cu o biserică, un englez simpatic îi cerea simpati soției : NO MORE CHURCH, I WANT TASTE WINE. A fost extrem de fericit când a văzut că a nimerit la fix. Un afiș de la fiecare tarabă te anunță clar că acolo doar se degustă nu ești la restaurant. Și nu se degustă oricum, ci cu pâine prăjită unsă cu ulei de măsline și fel și fel de bunătăți, pastă de tartuffo, de carciofini, de peperoncino dacă te ține, Oricum magazinașele sunt peste tot, intri și ieși, intri și ieși, e un ritual amețitor de care nu te saturi, fiecare are câte ceva ce îți ia ochii, îți mută nasul sau îți ațâță gusturile.

San Gimignano este, pentru mine, genul de orășel în care m-aș muta mâine, dacă mi s-ar oferi posibilitatea... M-aș muta mâine și nu aș regreta nici o clipă alegerea făcută. Este o adevărată încântare pentru ochi și simțuri. Totul e frumos, m-am simțit în elementul meu.

După San Gimignano, ne întoarceam acasă, cu o noapte oprire la Postojina în Slovenia, dar la San Gimignano se încheia visul nostru toscan așa că…... cu riscul unei găuri în buget ne-am făcut de cap la propriu. În ambele seri am mâncat la terasele din centru doar bunătăți italienești. Am băut Vernaccia, vinul lor și ne-am bucurat de Italia. Un concert în aer liber a completat pe deplin bucuria noastră.

Eram într-un loc ca-n povești și eu mă simțeam cea mai iubită femeie și norocoasă mamă de pe pământ. A fost cel mai încărcat emoțional moment din concediu. Răcoarea serii se instalase, muzica instrumentelor te purta în epoci îndepărtate, cupluri de îndrăgostiți dansau îmbrățisați, copiii moțaiau pe treptele micuței catedrale deoarece părinții ținându-se de mână nu se lăsau duși în camerele de hotel, bătrâneii și ei obosiți păreau că se reîndrăgostiseră și trăiesc la maximum concediile … cam așa s-a încheiat ziua.

V-am mai îndemnat, dar o mai fac o dată, alegeți cazările în inima orășelelor, după ce hoardele de turiști se retrag veți avea parte de cele mai frumoase trăiri.

A doua zi ne-am trezit ca de obicei la prima ora, era musai să admirăm Toscana de sus și în zorii zilei. Mirosea a cafea, a struguri, dar și a casă. E frumos să te plimbi, să vezi locuri minunate, să cunoști culturi noi, să admiri priveliști extraordinare, dar dorul de casă apare. Mami miroase a țară a zis Vlad micul nostru călător, a țară de bunici a completat cu gândul și la vacanța care se apropia de sfârșit, pentru el sfârșitul vacanței însemna și un nou început pentru că trecea în clasa a V a, iar școala generală era înlocuită cu liceul unde am ales să își continue studiile. I-a trecut repede melacolia după ce el și tati au ales să urce în turnul de unde au coborât cu inima mare și cu niște fotografii panoramice care vor rămâne în arhiva familiei ca fiinnd cele de final de concediu în Toscana. Dimineața când noi am ieșit din hotel în mica piațetă se amenaja un târg de vechituri, a fost un alt moment care ne-a arătat că am ales bine cazarea. Dura de la 8 până la 11 și te teleporta efectiv în alte vremuri. O să vă las să vedeți fotografiile.

Am cumpărat suveniruri și am trimis felicitări. Păi da, că tot învățasem la școală cum e cu destinatarul, expeditorul, etc, un bun prilej de a pune în practică teoria. Am făcut-o și la Vatican deoarece să trimiți vederi din cel mai mic stat e trecut pe lista “ trebuie să faci ”, acum era plăcerea de a trimite bunicilor salutari din Toscana, dar și dorul cum vă spuneam.

Am vizitat tot ce se putea vizita, mai puțin Muzeul Torturii despre care Vlad a zis că nefiind de acord cu tortura nu este absolut deloc interesat. Ne-am întâlnit cu cavalerii care participau la un concurs de tras cu arpaleta, am mai dat un tur, am inspirat aerul Toscanei, am oftat și ne-am pregătit de drumul spre casă. Nu înainte de a decreta :

TOSCANA ESTE REGIUNEA UNDE INIMA ÎȚI RĂMÂNE CUCERITĂ PENTRU TOTDEAUNA!

---

VIZUALIZĂRI: 2271 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI