[excursie Alanya] Într-un vârf de munte, pe malul mării – Cetatea Alanya

TIPĂREȘTE

Cred că este frumos din partea mea, dacă am promis, să mă țin de promisiune. Ca urmare, încerc să scriu câte ceva despre primul obiectiv din opționala în stațiunea Alanya, respectiv „Alanya Kalesi” – Cetatea Alanya. Alanya, în sine, a constituit ultima opțională a excursiei, ocupând, aproape în totalitate, penultima zi a noastră în Turcia. Nu plecăm foarte devreme de la hotel, abia pe la ora 9.00. Până la destinație avem circa 60 km, pe care îi parcurgem în puțin peste o oră. Cum spuneam într-un articol anterior, nu mai suntem cu autocarul nostru (A2), ci cu cel cu numărul A3. Iar ghidă, în locul lui Ebrȕ, este o doamnă vorbitoare de limba română, originară din Republica Moldova.

Nu se cunosc date privind fondarea localității. Săpăturile arheologice din peșterile din zonă au evidențiat faptul că aceasta a fost locuită încă din neolitic. Cetatea este amplasată pe o peninsulă din mijlocul localității moderne, de vreo 900 pe 1300 m dimensiuni în plan, ce se ridică, cu versanți abrupți, la cam 250 m deasupra nivelului mării. Se cunosc denumirile de atunci în limba greacă „Korakesion” – „Oraș Proeminent”, sau latină („Coracesium”). După divizarea Imperiului Roman, capătă o importanță deosebită în apărarea zonei în fața piraților. În 1221 cetatea este cucerită de sultanul selgiucid Alaaddin Keykubat.

Legenda, ce ne-o spune ghida, susține că pentru a cuceri o cetate aflată pe o culme inexpugnabilă, sultanul a apelat la un șiretlic, legând, noaptea, făclii aprinse de coarnele unei turme de capre. Speriați de numărul mare de atacatori, apărătorii cetății s-au predat. Numărul soldaților sultanului era însă de numai câteva zeci. Acesta a redenumit cetatea în Alaiye, un derivat de la Alaaddin, a extins sistemul de apărare și a transformat-o în reședința sa de iarnă. Pe o suprafață mai mică de un kilometru pătrat, cetatea avea peste 6,50 km de ziduri de apărare și 140 de turnuri. Pentru a ajunge până în vârf, noi am trecut prin trei porți. Majoritatea obiectivelor ce se văd astăzi datează din acea perioadă.

Invazia mongolă alungă selgiucizii din cetatea care trece, apoi, sub stăpânire cipriotă iar mai târziu sub cea a mamelucilor. În 1471 este încorporată în Imperiul Otoman. În secolul al XIX-lea în peninsulă apar primele clădiri rezidențiale. Astăzi dealul este plin de locuințe, baruri, restaurante sau magazine, favorizate și de drumul modernizat, ce urcă până în vârf. Acesta a transformat obiectivul și într-un obiectiv turistic de maxim interes. Interesant este faptul că numele actual, Alanya, i-a fost dat de Atatürk în 1935, odată cu schimbarea alfabetului.

Noi ajungem la baza dealului și ghida ne spune că avem de urcat 250 m, iar autocarul, din motive numai de șofer știute, oprește. Imediat mă gândesc câți din cei prezenți sunt capabili la un asemenea urcuș. Apoi remarc o telecabină ce trece pe deasupra noastră și mă mai liniștesc. Dar, imediat, ghida completează: „Stați liniștiți, urcăm cu autocarul! ”. Într-adevăr, acesta pornește și se angajează pe un drum în serpentine care îmi aduce aminte imediat de urcușul pe Muntele Tabor, din Israel. Interesant este faptul că nu am remarcat unde este capătul de sus al telecabinei. Estimez lungimea acestui drum cam la 3,50 km. Pe drum remarc câțiva curajoși care urcă pe propriile picioare. În mod sigur, nu sunt prezenți aici numai într-o excursie de câteva ore.

Spuneam mai devreme că, pentru a ajunge în vârf, am trecut prin trei porți. Două le-am trecut cu autocarul. A treia a urmat după parcare și casele de bilete. Înainte de această poartă, drumul face o curbă la 90 de grade, care îmi aduce aminte de alte cetăți antice sau medievale, care făceau tot posibilul să îngreuneze accesul dușmanilor spre intrare. Trecând de ea, am intrat în „Iç Kale” – Castelul Interior, partea amenajată pentru a fi vizitată, inima cetății de-a lungul întregii ei existențe.

Prima impresie este cea a unui parc cu multă verdeață și o serie de alei, materializate cu podini de lemn. Aproape imediat, remarc două panouri explicative. Primul prezintă întreaga peninsulă cu obiectivele istorice de pe teritoriul acesteia. Pe primul descopăr că telecabina urcă numai până la jumătatea dealului, undeva în zona primei porți trecută cu autocarul. iAl doilea detaliază incinta „Castelului Interior”. Aceasta are o formă trapezoidală, cu o lățime medie de circa 100 m și o înălțime de circa 175 m. Intrarea este undeva la mijlocul bazei mari a trapezului, respectiv pe latura sudică. Incinta este împrejmuită de un zid crenelat, care arată mult prea bine pentru a nu fi reconstruit de curând.

După primii pași, ajung la concluzia că locul nu este excavat în foarte mare parte, iar podinile de lemn protejează eventualele vestigii de pașii milioanelor de turiști. În plus, podinile ușurează deplasarea persoanelor cu mobilitate redusă, fapt evidențiat din plin și de panoul cu incinta „Castelului Interior”.

În dreapta intrării, în lungul zidului estic, s-a aflat palatul sultanului Alaaddin Keykubat. Aflat în prezent numai sub forma unor urme ale pereților, puțin ridicate peste nivelul solului, se pare că palatul avea două nivele și, după cele găsite în zonă, era foarte bogat ornamentat. Cea mai înaltă construcție rămasă din palat este rezervorul de apă. Posibil să mă înșel, dar am impresia că și acesta este parțial reconstruit. Adevărul este că, dacă nu avea o plăcuță explicativă, nici nu știam ce este. Planul „Castelului Interior” marchează existența a patru asemenea rezervoare. Ni se spune, însă, că în întreaga peninsulă sunt câteva sute. Se pare că apa a fost o problemă, indiferent ce locuitori a avut cetatea.

Ceva mai la nord de palat, tot lângă zidul estic, este cea mai impozantă ruină a incintei. Se recunoaște de departe că este vorba de o biserică, cu o arhitectură bizantină, a cărei cupolă este aproape intactă. Nu am găsit indicații privind hramul acesteia. Această biserică a fost construită în secolul al XII-lea pe locul unei alte biserici din secolul al VI-lea, care a fost demolată în secolul al X-lea. Urme ale primei biserici se văd pe terenul din vecinătatea bisericii mai noi. O privire în interiorul acesteia ne arată că sunt necesare sprijiniri metalice solide pentru a o ține în picioare. Explicațiile disponibile în vecinătatea bisericii ne spun că aceasta are o formă de trifoi cu trei foi. Dar nici schema acesteia, aflată lângă explicații, nici ceea ce văd eu nu evidențiază această formă. Absida altarului pare foarte mare și se întinde mult dincolo de cupolă, iar, prin comparație, absidele laterale sunt foarte mici. Dar, important pentru vârsta ei, este faptul că arată foarte bine.

Dincolo de ruinele bisericii, paralel și lângă zidul estic, până la limita nordică a incintei, se întinde o altă ruină. Aflată în principal sub nivelul solului, aceasta se numește „Galeria boltită”. Lungă, relativ îngustă, cu un plafon boltit, prăbușit din loc în loc, nu are o altă explicație privind destinația ei. Pare a fi o cale de acces între palat și zona nordică a incintei. De ce este, însă, sub nivelul terenului? Cineva și-a dat cu părerea că ar fi fost închisoarea. Și asta este posibil, însă, la fel de posibil este să fi fost locuri de depozitare.

Baza mică a trapezului, latura nordică a incintei este, pe jumătate, amenajată ca o promenadă pentru turiști. În fapt, este un loc perfect pentru o panoramă spectaculoasă asupra Alanyei și a zonelor învecinate. Aceasta este amenajată cu câțiva metri deasupra terenului, la nivelul crenelurilor zidului. Interesant este faptul că lângă scara de urcare la nivelul panoramei există și un lift pentru persoanele cu mobilitate redusă. Eu profit de ocazie și de amplasament și fac o mulțime de fotografii. Planul „Castelului Interior” nu dă nici o denumire zonei, dar are desenate niște compartimentări. Probabil că acestea sunt sub nivelul promenadei, și nu le-am remarcat în timpul vizitei.

Dincolo de promenadă, până în zidul vestic, este o altă zonă de ruine bine puse în evidență. Același plan ne spune că este vorba de „Curtea cu Frescă”. Nu este accesibilă turiștilor, și nici nu prezintă urmele vreunei fresce. În plus, nu am reușit să aflu nimic despre acest loc din alte surse. Dar este o ruină care arată destul de bine.

În colțul nord – vestic al incintei este o altă platformă, amenajată în același mod ca și promenada menționată anterior, dar cu o suprafață de numai câțiva metri pătrați. Aceasta nu este protejată de zidul cetății, precum promenada, fiind, oarecum, în exteriorul acestuia, ci este împrejmuită cu un gard metalic înalt. În harta „Castelului Interior”, aceasta este denumită „Seyir Köșkü / Cruise Lodge”. Dacă nu cumva este vorba de un umor macabru, nu prea văd ce legătură are locul cu o „croazieră”. Conform spuselor ghidei, aici erau executați condamnații la moarte, prin aruncare în hăul dinspre mare. Ghida ne mai spune că erau grațiați cei care reușeau să arunce o piatră până în apă. Apoi spune o prostie: „Nu mulți reușeau acest lucru, pentru că vântul întorcea piatra înapoi. ”. Nu ni se spune cât de mare era piatra, sau cât de „forțoși” erau condamnații. Acasă am o curiozitate și verific, pe Google Earth, distanța până la apă. Ce găsesc aici nu mă mulțumește. Distanța de circa 100 m rezultată de aici, susținută și de desenul hărții peninsulei, fotografia nr. 5, pare cam exagerată față de situația din teren. Imaginile sunt însă spectaculoase.

Drumul în continuare, pe lângă zidul vestic, este ca o plimbare printr-un parc: o alee făcută dintr-o podină din lemn, străbate o zonă cu iarbă și copaci. Ici și colo, din iarbă, răsar resturi de construcții vechi. Arheologii mai au mult de lucru aici.

Revenind lângă zidul sudic, ajungem în zona numită „Baia Sultanului”. Ruinele seamănă, oarecum, cu cele ale palatului, dar cu încăperi mai mici și parcă mai bine sistematizate. Poate că de aici îi vine și numele, dar, nici despre acestea nu am reușit să aflu mai multe informații.

La sfârșitul turului mai am circa 15 minute până la întâlnirea la autocar. Mi-aș dori să revin la „Palatul Sultanului”, să-l parcurg pe aleea ce-l străbate prin interior, neglijată de grup la început. Din nefericire, prostata își spune cuvântul, și o necesitate fiziologică mă presează intens. Însă, în toată incinta nu există nici un grup sanitar. Forțat de situație, ies din „Castel”, în zona caselor de bilete. Nici aici nu am noroc. După câteva întrebări, sunt sfătuit să cobor, pe drumul pe care am urcat cu autocarul, „cam 100 de metri”. Nu au fost 100, ci patru serpentine și peste 400 de metri, aceștia pe scurtătură, și o diferență de nivel de circa 70 de metri. După plata taxei de folositre, de o liră, nu mi-am mai pus problema să revin în castel. Nu mai aveam prea mult timp, drumul înapoi mă cam descuraja și, în plus, întrând cu grupul, nu aveam nici un bilet care să demonstreze că am mai fost acolo. Așa că am așteptat să coboare autocarul. Și nu am fost singurul, au mai fost acolo încă alți 10 membrii ai grupului.

Acesta este motivul pentru care scad nota la „relaxare”.

---

VIZUALIZĂRI: 4712 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI