Prima întâlnire cu ospitalitatea irlandeză

TIPĂREȘTE

Wild Atlantic Way este una dintre cele mai spectaculoase atracții turistice a Irlandei, dacă nu cea mai cea. Concret, reprezintă un traseu lung de 2600 km ce urmărește fidel franjurata coastă vestică a insulei, pornind de la Cork (sud) și până în ținutul Donegal (nord), pe parcursul căruia, peisajele de vis se împletesc armonios cu istoria, cultura și tradițiile locale. Desigur, e un proiect extrem de ambițios să vrei să parcurgi întreg traseul de la un capăt la altul; probabil că se poate, dar în timp și cu multă determinare, căci fiecare bucățică îți oferă zeci de oportunități de a poposi, admira și învăța.  

Noi ne-am propus să cunoaștem doar o parte din Wild Atlantic Way în cele câteva zile pe care le aveam la dispoziție și, ca s-o luăm muncitorește, am zis să începem cu începutul. Astfel că prima cazare am căutat-o în Cork sau pe lângă. În Cork n-am găsit nimic convenabil, în schimb am tot oscilat între 2 locații, una aflată la vreo 10-15 km, lângă Castelul Blarney, alta pe țărmul Golfului Clonakilty. Alegerea mea ar fi impus oarecum și programul zilei următoare: în prima situație, am fi vizitat castelul și pe urmă ne-am fi dus glonț spre Kenmare sau Killarney (și am fi ratat zona din sud-vestul extrem), în a doua am fi continuat pe linia țărmului. Deci ce vreau mai mult și mai mult, castel sau imagini spectaculoase cu oceanul?! Cred că bănuiți ce am ales 😊.  

Dunmore House este un cochet hotel de 4*, afacere de familie aflată la a patra generație; oamenii au achiziționat clădirea prin anii 1930, au reabilitat-o și modernizat-o în mod constant. Am găsit această ofertă pe booking, unde deține o onorantă notă de 9,3 din aproximativ 800 de reviewuri și, pentru grupul nostru de 5 adulți, formula optimă pe care platforma mi-a oferit-o a fost o cameră cvatruplă plus una dublă în regim de single plus mic dejun pentru toată lumea = 530 de euro. Scump sau ieftin – asta e o chestie subiectivă, nu comentez. Cred că am avut și ceva drept de anulare gratuită, dar nu mai știu exact ce și cum; în tot cazul, plata urma s-o facem la fața locului.

După Kilkenny ploaia s-a mai domolit, iar până în Cork chiar s-a oprit, permițându-ne să facem câțiva pași prin centrul vechi. N-am să fac articol separat despre Cork, nu l-am vizitat cu simț de răspundere, deși clar ar fi meritat. Finii ne spuseseră că nu trebuie să ratăm English Market; am prins-o deschisă, dar la mustață, chiar se trăgeau obloanele peste tot. Voi atașa o poză cu fațada ei frumoasă din cărămidă roșie și încă una cu șirul de case colorate ce se oglindește în râul Lee și cam atât deocamdată despre Cork. Pentru cei care-și propun și au timp suficient (sau pentru noi într-o vacanță viitoare; doamne, ajută!), mai sunt 2 bijuterii nu departe: Cobh și Kinsale.

În fine, am pus pe gps direct adresa hotelului și aplicația ne-a dat în jur de o oră până acolo. Totuși, am făcut un pic mai mult, căci ne-am mai oprit pe drum la o benzinărie. Finii ne puseseră în temă, dar șocul tot a fost uriaș! În Irlanda, benzinăriile sunt adevărate supermarketuri unde găsești absolut tot ce-ți trece prin cap: mâncare (inclusiv semipreparată, doar s-o încălzești la microunde, în pachete pentru 2 persoane sau family), consumabile pentru casă și grădină, centru de reciclare, cafenea etc. De neratat – ne-au zis finii – înghețata la cornet. Am cumpărat și noi (2,75 euro) și-am stat s-o savurăm, că de-aia am întârziat. Deliciu! Simplă, din lapte adevărat, nu foarte dulce – gustul copilăriei! Bine, dacă nu vă place simplă, au tot felul de prostii de presărat pe deasupra – grăunțe de ciocolată, bombonele, siropuri etc.

Era încă lumină când am ajuns în parcarea hotelului; încă înnorat, însă la orizont se zărea o geană promițătoare de lumină (și da, semn bun, de a doua zi dimineață vremea avea să se îmbuneze semnificativ). Ne-am orientat repede în teren, clădirea are 2 aripi dispuse în L, una mai scundă, alta mai înaltă un pic (3 niveluri). Ne-am îndreptat spre cea scundă, către care urcau singurele trepte vizibile (sunt și spre cealaltă, dar cumva ascunse, aveam să le descoperim mai târziu). În tot cazul, am intuit bine, căci am ajuns într-un lobby cochet, cu fotolii și canapele colorate și, desigur, cu un birou de recepție la care ne aștepta o domnișoară drăguță. I-am spus cine suntem și ce dorim, iar ea ne-a procesat check-in-ul în aplicație, pe urmă ne-a înmânat cartelele magnetice pentru cele 2 camere. Tot ea a fost cea care ne-a condus, rând pe rând, la camere – una într-un corp al clădirii, alta în celălalt corp, ambele dispuse la etaj.  

Camera mică (501) ne-a revenit mie și lui Tati, fiind de fapt, așa cum am presupus, o cameră cu pat dublu. Pe ea o voi descrie în mod special. Nu foarte spațioasă, dar nici meschin de mică; oricum, pentru o noapte de cazare e absolut ok. Altfel, foarte curată, mobilată și decorată corect, nu ne-a lipsit nimic.

Patul a fost de calitate, cu saltea odihnitoare și lenjerie albă de bumbac satinat, dotat cu câte 2 perne de fiecare și cu o pilotă călduroasă. De ambele părți, noptiere-sertar, întrerupătoare și prize și câte o veioză mică fixată un pic mai sus, în perete.  

Pe peretele opus – un corp de mobilier de colț (colțul cu fereastra) ce include suport pentru bagaje, pantofar și multe spații de depozitare. Erau și câteva umerașe și de unul dintre ele am găsit agățată o sacoșă de in personalizată – „ca cadou” (copiii au fost foarte încântați de ele; Milena și-a adjudecat-o fără drept de apel pe cea din camera lor, iar pe a noastră i-am dat-o lui Paul, pentru prietena lui). Pe un raft am găsit 2 halate de baie împachetate frumos, pe altul cești de ceai/cafea cu farfurioare, iar într-o nișă masa și fierul de călcat.  

Alături se afla o măsuță, iar deasupra ei, pe perete, un televizor. Pe măsuță, un mic espressor; inițial n-am înțeles de ce aveam espressor și cești și nu aveam consumabile, dar la o privire mai atentă le-am descoperit și pe ele într-o casetă închisă, marcată corespunzător. Am avut și 2 scaune la dispoziție. A, și mai era ceva pe masă: o carte (fabuloasă!) de bucate, cu rețete cu ingrediente lactate (zona fiind recunoscută pentru pajiștile sale cu iarbă grasă, pe care pasc fericite mii de vaci și oi) semnate de renumiți chefi irlandezi. Am pozat câteva pagini (dar, sincer, încă n-am apucat să testez nimic; o veni și vremea aia...).

Podeaua era acoperită integral cu mochetă într-o culoare neutră, fereastra (fără balcon, iar geamul doar se rabata, nu se deschidea complet; pentru că ai fi putut coborî direct pe acoperișul lobby-ului 🙂) dădea spre ocean și spre celălalt corp de clădire și era dublată de draperii groase. Era și o oglindă fixată pe un perete, și niște agățători simple pe ușa de la intrare, pe post de cuier.  

În baie se intră direct din cameră; practic, e un pătrat mai mic tăiat din pătratul mare al camerei, într-un colț 😊. De asemenea, nimic de comentat, nimic lipsă. Prosoapele de mai multe dimensiuni, albe și pufoase, le-am găsit pliate frumos în raftul de sub chiuvetă, iar consumabilele, variate și de calitate, aranjate pe etajeră. Am avut cabină de duș tip walk in.  

Precum probabil ați remarcat, nu erau răcitor sau minibar, ceea ce pentru noi nu reprezintă neapărat o tragedie. Pe holul comun am descoperit însă o măsuță pe care se aflau sticle cu apă plată, alături de îndemnul de a te servi după necesități. Ceea ce am și făcut.

Am vizitat, desigur, și camera copiilor. Mult mai mare, cu un pat dublu și 2 paturi single – o adevărată cameră family. Iar fereastra lor se deschidea complet și avea vedere mai faină, căci dădea frontal spre ocean. În fine, la cât am stat prin camere...

După ce ne-am instalat, am coborât să mâncăm. Hotelul dispune de 2 restaurante: Adrift și Casual Dining. Primul e mai dichisit, genul cu fețe de masă scrobite și stea Michelin (pe bune; 2022,2023 și 2024), al doilea e mai degrabă un pub. Evident, prețurile diferă; la Adrift, cel mai ieftin starter e 6 euro, iar felurile principale pornesc de la 30 (și se duc până la 40). Am optat pentru pub, aveam chef de o atmosferă mai relaxată și, după ce am studiat ambele oferte, am constatat că la Casual Dining părea chiar mai interesantă și mai bogată.  

S-au ales următoarele: Mozzarella Sandwich (11,5 euro), salată cu carne de pui (22 euro), Nut Roast (o budincă tradițională cu nuci, cereale și condimente; 22 euro), Fish Cake (asta am fost eu; citisem și eram maxim de curioasă; tot un fel specific, un soi de plăcintă cu pește; 12,5 euro) și Fish Burger (22 euro). Mai văd pe nota de plată o porție de cartofi pai (5 euro); nu mai știu ce și cum. De băut – bere Murphy’s (un sortiment de bere neagră locală; în unanimitate a fost declarată mai bună decât celebra Guinness; 6 euro) și vin la pahar (9,5 euro). Totul a fost delicios și good looking, veți vedea în poze. Am luat și un desert, din care am gustat cu toții, un fel de budincă la pahar cu lămâie și rubarbă (8,5 euro) – o minunăție! La final ni s-a permis să punem consumația pe cameră, urmând a o achita la decazare.

Era încă devreme să ne retragem la nani, iar atmosfera din lobby era atât de plăcută, cu focul jucând vesel în șemineu, lumina caldă a veiozelor aprinse ici-colo și jazzul în surdină, încât am zis că mai rămânem puțin la un pahar de ceva și o mică socializare... Știți voi – genul acela de amintiri Master Card...

După un somn odihnitor, ne-am reunit din nou, de data asta pentru micul dejun. Ocazie pentru noi să experimentăm și restaurantul Adrift, căci el este gazda celei mai importante mese a zilei; în varianta sa informală, fără fețe scrobite 😊. Am inspectat rapid bufetul și... am cam strâmbat din nas: câteva feluri de cereale, fructe uscate, iaurturi, gemuri și marmeladă (de casă, ce-i drept). Hmm... om încropi noi ceva din toate astea... A, și un castron mare cu ouă, pe care le-am crezut fierte, așa că mi-am ales unul. Nema pâine sau ceva de genul; vom supraviețui, mi-am zis din nou.

Am ocupat o masă pregătită cu farfurii, tacâmuri și șervețele și imediat ne-a preluat o tanti care ne-a înmânat câte un meniu. Aaa, așa mai vii de-acasă!... Păi avem chestii de comandat la bucătărie, le vom primi proaspete și/sau calde, după caz: ouă preparate în fel și chip, clătite, tofu, chiar și file de pește sau mic dejun irlandez, dacă dorim! Și băuturi: sucuri, cafea, ceai etc. Între timp, am primit din oficiu unt (mamă, ce bunătate!), pâine de casă și apă. S-au comandat diverse și, ca de obicei, din unele a gustat toată lumea; de exemplu din sângeretele din meniul tradițional (Tati și-a luat; black pudding nu m-a impresionat, mai degrabă cârnatul).

Per total, un mic dejun excepțional – complet și sățios. A, uitai să vă zic de oul pe care-l palmasem din coșul de la bufet: era din lemn. Coșul cu ouă era doar de decor. Și-acum râd ai mei de mine când își amintesc...

Până la decazare mai aveam cam o oră, pe care am decis s-o petrecem dând o raită prin împrejurimi, căci văzusem chestii promițătoare venind spre hotel, dar atmosfera de-acum, cu soare și cer senin, nu se compara defel cu cea mohorâtă din ziua anterioară. Ne aflam pe un promontoriu deasupra oceanului, văzusem ceva plaje în stânga, dincolo de un golf care mușca adânc din țărm, văzusem și ceva indicatoare în parcare spre „Ocean Garden” ... Cu aceasta din urmă ne-am lămurit rapid – este zona verde, terasată, ce acoperă toată panta de sub hotel până la apă, cuprinzând mai multe spații de relaxare, care de care mai tainic și mai cochet. Am descoperit și terasa de vară, parțial la nivelul hotelului, parțial dedesubt. Ne-am plimbat prin iarba încă udă de ploaie, respirând aerul tare și curat, deja vrăjiți de acest tablou sălbatic și fermecător, cu lungi plaje nisipoase, cu pajiști de un verde crud și cer coafat de niște nori albi, pufoși... Eram conștienți că ziua avea să fie lungă și că ne așteptau alte și alte lucruri de descoperit, și parcă tot nu ne venea să ne desprindem!...

La plecare, s-a nimerit ca Tati să fie cel care să plătească. A luat factura, am pus-o bine și ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre ospitaliere, mărturisindu-le că le vom păstra, lor și lui Dunmore, o vie și frumoasă amintire. Peste vreo 2 zile, numai ce-l aud pe Tati: „Scumpe trebuie să fi fost berulele la băieții ăia din prima seară... Cât zici că a costat cazarea?” „530 euro.” „Păi am plătit cu totul aproape 800...” ??? Am căutat factura, unde totul era detaliat și, după un pic de studiu, am înțeles. Nu berile erau de vină. La decazare, domnișoara de la recepție (alta decât în ziua precedentă) ne socotise o cameră dublă (240 euro) și una family (380 euro) = 620 euro. Eu rezervasem o dublă în regim de single (150 euro) și o cvadruplă (380 euro). De unde diferența de 90 de euro. Nu ne-a căzut bine deloc.

Ajunsă acasă, pornind de la premisa că n-au făcut-o intenționat și că a fost doar o greșeală, le-am scris un mail în care am explicat totul, atașând rezervarea de pe booking și factura lor. După câteva zile am primit răspuns favorabil: da, managerul a analizat și a zis că am dreptate, ca atare își cere scuze și mă roagă să sun pentru a furniza contul în care să-mi returneze banii. Zis și făcut. Încă o bilă albă cu această ocazie pentru Dunmore House!... Și o lecție învățată pentru noi, să căscăm mai bine ochii, ce rezervăm și ce plătim. The end.

---

VIZUALIZĂRI: 335 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI