6 nopţi muntenegrene. Povestea drumului

TIPĂREȘTE

Aş fi vrut să fie o mie si una... dar au fost doar şase.

De dragul poveştii, lăsaţi-mă să fiu Seherezada pentru câteva zile. Uneori amuzante alteori utile, din poveşti învăţăm şi prin poveşti ne îmbogăţim.

Povestea drumului începe de la Cluj, pe delaul Feleacului. La început am ţinut ochii închişi că am pornit dimineata devreme la o oră la care nimeni nu e treaz. Mie… îmi place drumul şi mă bucur de fiecare imagine pe care îmi îngăduie viaţa să mi-o fixez pe retină. Atât mi-am permis să nu fiu atenta la drum. Vreo… 10 minute. :)

Suntem într-o zi de toamnă, când deja unii şi uitaseră de vacantă. Am crezut că o să mă simt bine, să închei vara cu un drum pe sufletul meu. Am ales septembrie pentru că nu îmi place să mă ascund de mijlocul zilei şi nici de arşiţa soarelui. Zilele de concediu să fie întregi, nu cu pauză de umbră şi aer condiţionat. Ţineam ochii închişi şi îmi suna în minte melodia Save The Best for Last. Radioul însă se încăpăţâna să imi cânte The Road to Hell. Nu sunt superstiţioasă, şi pe Chris Rea l-aş asculta într-una, dar am schimbat instinctiv de pe Rock Fm. Preferam On the Beach sau măcar un Looking for a Summer... :)

Oraşul încă nu se trezise, era ora 5, aşa că am pornit lejer evitând aglomeraţia de la primele ore ale zilei. Direcţia? Spre locul ce speram să-mi ofere de toate. Marea îmi place mai mult ca orice altceva, dar am observat de-o vreme că am nevoie de munţi să mă simt în al nouălea cer.

Muntenegru… după nume… simţeam că are combinaţia ideală, aşa că am pornit ştiind că e un drum lung, dar care merită oboseala. Drum greu din tot ce citisem. E bine sa citeşti, dar informaţiile trebuie proccesate în funcţie de stilul de viaţă, obiceiurile şi gradul de rezistenţă la efort al fiecăruia. Traseul pe care l-am ales a fost aşa: Cluj- Timişoara- Moraviţa-Vršak-Pančevo-Kragujevak-Čačak-Užice-Prijepolje- Bijelo Polje-Podgorica-Dobra Voda. Conform datelor Via Michelin 1033 de kilometri şi un timp de aproximativ 21 de ore. Dacă aţi mai folosit Via Michelin să vă planificaţi un drum, atunci ştiţi că durata călătoriei o calculează în funcţie de limitătile de viteză în vigoare, peste care uneori mai treci, aşa că mai câştigi timp. Probabil aţi spus de fiecare dată – şi aţi avut dreptate- eeei, nu facem chiar atât… La fel ne-am gândit şi noi, şi aşa a fost. Am făcut cam 16-17 ore cu tot cu pauze. Nu prea lungi şi nu prea multe, dar pe unele porţiuni am mers încet să putem savura peisajul.

Maxim 180 de km de autostradă din din 1033… Ştiţi cum e să faceţi 1000 de km fară autostrăzi? Al naibi de greu. Am pornit devreme şi ne-am gândit să facem o pauză de refacere pe unde-o fi numai să nu ne apuce noaptea. Atenţie cum vă planificaţi excursia. Probabil că ştiţi spre finalul drumului trebuie să traversaţi canioanele Tara şi Moraca. Acum vreo 3 ani a fost o ştire foarte mediatizată despre un autocar plin cu turişti români care într-o curbă a deviat de la drum şi s-a prăbuşit 40 de metri în prăpastie.

Benzina e mai ieftină ca la noi, am văzut cu 90 de cenţi pe litru. Dacă ajungeţi să opriţi la vreo benzinărie trebuie să ştiţi ca puteţi băga vazduh in cauciucuri. Adică aer… hhaha. Ne-am amuzat teribil de cuvânt… Aaa şi dacă vă e sete, beţi voda. Adică apă, nu vodcă… deşi seamănă mai bine cu ultima.

Să vă zic de drum...

O să împart traseul in 3 părţi după cum l-am perceput eu. Porţiunea până la Moraviţa, destul de aglomerat, era vineri dimineaţa, ne-am răsfăţat cu vreo 60 de km de autostradă între Sebeş şi Deva şi încă vreo 80 de km pe A1 între Traian Vuia şi Timişoara. Vă spun doar că cei 390 de km i-am facut in 4 ore, astfel că eram în graniţă pe la ora 9.

Salutul sârbilor

Nişte prieteni care mai fuseseră cu maşina prin Serbia au avut de a face cu poliţişti. Fac verificări destul de dese. Să fiţi atenţi la dotările maşinii, becuri de rezervă, triunghi reflectorizant, stingător, trusă medicala, vestă reflectorizanta… se pot lega de orice pentru o atenţie. Drumul prin Serbia ar trebui să îl parcurgeţi cam în 9 ore. Poliţiştii sunt destul de deşi… cam ca la noi şi au radare de tip pistol. E bine să ştiţi că e obligatorie folosirea farurilor chiar şi pe timpul zilei, nu aveţi voie să deţineţi sau să utilizaţi dispozitive antiradar. Dacă se întâmplă să călcaţi pe bec, nu comentaţi. Amenzile nu se plătesc pe loc la poliţişti… decât dacă sunteţi buni negociatori. :p Ne povestea cineva care a păţit-o, că poliţistul nerupând-o deloc în engleză, s-au prefăcut că nu înţeleg. Ajutat de limbajul semnelor le-a arătat că au de plătit şi să înţeleagă mai bine a scos o bancnotă din buzunar de… 20 de euro. Moneda lor nationala e dinarul sârbesc, aşa că era clar invitaţie la… negociere. Dacă plătiţi în euro, nu cereţi chitanţă… :)

Am trecut de Čačak, Užice, Čajetina, Bistrica, Prijepolje şi Brodarevo. Prin Serbia am avut parte de o porţiune de vreo 50 de km de autostradă undeva pe lângă Belgrad tot A1. În Serbia nu se plăteşte taxă de drum, plătiţi doar o taxă de autostradă în funcţie de câţi km aţi străbătut. La intrare primeşti un tichet, iar la ieşire poţi plăti cu cardul. Pentru cei aproximativ 50 de km am plătit 180 de denari echivalentul a 6.5 lei. Drumurile mi s-au părut cam ca şi ale noastre, nici mai bune nici mai proaste. Peisajul e încântător mai ales după ce treci de Kragujevac şi intri în Alpii Dinarici. Între Brodarevo şi Bjelo Polje se află graniţa dintre Serbia şi Muntenegru. În vame am stat foarte puţin, ne-au întrebat doar de scopul călătoriei şi au verificat talonul maşinii la sârbi şi la români, cei din Muntenegru nu au fost interesaţi de nimic.

Intrarea în Muntenegru

Aici începe distracţia. Pregătiţi-vă să vă lipiţi nasul de geam şi sa exclamaţi uaaau la fiecare curbă. Traseul acesta trebuie abordat ca viaţa însăşi. Cu calm şi seninătate să te poţi bucura de el. Am urcat, am coborât, şi iar am urcat…

Prin Muntenegru oricât aţi estima, o să aveţi surpriza că drumul o să vă ia mai mult. Odată pentru că şoselele sunt înguste şi imprevizibile, şi apoi pentru imaginiile impresionante pe care o să vreţi să le savuraţi din plin. E păcat să vă grăbiţi pe acolo… Drumul de la Bijelo Polje şi până în oraşul Podgorica merge în paralel cu canionul Tara, şi apoi cu canionul Moraca. Citisem că pe cât de spectaculos e drumul pe atât e de periculos, că sunt zone în care parapeţii lipsesc… E drept, drumul e relativ îngust, câte o bandă pe sens şi rar găseşti un loc în care să depăşeşti. N-ai vrea să te prindă noaptea pe acolo, nici ploaia sau ceaţa. E un peisaj de îţi ia ochii şi te-ai tot uita la el. Dar dacă nu faci pe eroul şi respecţi limitările de viteză, te poţi bucura de drum. Nu m-am simţit în nesiguranţă, dar am văzut la câţiva muntenegreni nişte înclinaţii sinucigase când tăiau câte o curbă sau intrau în depăşiri în funcţie de instinct, şi şoferii sârbi mi s-au părut că sunt mai nerabdatori şi le place riscul. Dar au fost doar câteva elemente izolate, avem şi noi vitejii noştri aşa că nu cred că e un comportament generalizat. Erau mai mulţi că erau la ei acasă. Ce comportament al şoferilor mi s-a parut amuzant a fost claxonatul în curbe sau înaninte de a intra pe vreo straduţă îngusta cu vizibilitate scăzută. Aaaa. Şi nimeni nu îţi multumeşte dacă îi faci loc când nu are prioritate. Ba se mai uită cu privirea determinată fixată pe înainte, de parcă nici nu te-a observat şi de nu te dădeai la o parte trecea prin tine. În concediu… mi s-a părut haioasă încrâncenarea asta la volan. Am mai simţit-o şi la noi în anumite regiuni ale tării. Probabil are legătură cu drumurile pe care eşti obligat să mergi încet din diverse motive şi se acumuleaza tot felul de frustrări.

De la graniţă şi până la Podgorica mai avem vreo 110 km. În aparenţă, o nimica toată. La Mojkovac intrăm în Canionul Tara. Înainte de a ajunge la Kolašin, vedem în stânga drumul spre Parcul Naţional Biogradska Gora, cu Munţii Bjelasica. Apoi, la 19 km de Kolašin, la Mioska, pătrundem în Canionul Morača, de care scăpăm undeva înainte de Bioče, unde vom pătrunde în Depresiunea Podgorica. La Moraca există o mănastire frumoasă, pe care poate unii ar fi interesaţi să o viziteze. Din păcate eu nu prea le am cu mănăstirile, prefer să le admir din poze şi dacă vreau să zic o rugăciune o zic oriunde… asa că am trecut pe lângă fără regrete. Trecem pe lângă lacul Skadar. Este cel mai mare lac din Balcani şi unul dintre cele două locuri din Europa în care pelicanii vin să facă pui. Aţi ghicit deja care-i celălalt… Delta noastră…

Pe ultima parte a traseului vedeţi marea albastră de lângă munţii negri cu crestele albe.

Ajungem în Tunelul Sozina prin care ieşim în zona de litoral. Inaugurat în 2005, prin construirea sa, drumul spre mare s-a scurtat. De la Podgorica la Bar am făcut cam 30 de minute. Tunelul are un pic peste 4000 de metri, bine iluminat şi marcat. Costul traversării este de 2.5 euro şi bineînţeles că puteţi plăti şi cu cardul. Ajungem la Bar, mai avem doar câţiva kilometri. Mai puţin de 10. Munţii i-am lăsat în spate şi au rămas acolo şi o parte din gândurile mele. Cobor uşor uşor din al nouălea cer. Fără regrete de data aceasta. Am marea lângă mine. În spate am munţii împăduriţi, pe alocuri fumegând în faţă marea albastră…

E marea din poveste, limpede precum cristalul.

Iuhuuuu. Am ajuns!!

---

VIZUALIZĂRI: 11906 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI