Drumul spre casă Bodrum – Edirne – Bucureşti (octombrie 2020)

TIPĂREȘTE

După trei săptămâni minunate petrecute în cinci stațiuni de pe coasta egeeană și parțial mediteraneană a Turciei, a venit și momentul, întotdeauna trist, al plecării spre casă. Vacanța mea se termina. Unii s-ar întreba cum de nu m-am plictisit timp de trei săptămâni la all inclusive, dar eu nu mă plictisesc niciodată de această țară și nici de vacanțele turcești :D. Anul trecut am savurat mai mult ca niciodată zilele petrecute în locuri superbe, cele mai multe fiind descoperite de mine pentru prima dată, recunoscătoare astrelor că am avut şansa de a mă bucura măcar de ultima vacanţă din cele cinci planificate într-un an virusat.

Despre cum am ajuns cu maşina în Turcia, prima cazare fiind în apropiere de Fethiye la Barut Fethiye, am povestit în articolul despre drumul Bucureşti – Fethiye pe traseul Bucureşti – Giurgiu – Ruse – Razgrad – Târgovişte – Omurtag – Kotel – Yambol – Elhovo – Lesovo – Hamzabeyli – Edirne – Havsa – Uzunköprü – Keşan – Gelibolu – Eceabat – Çanakkale – Ezine – Ayvacik – Küçukkuyu – Edremit – Burhaniye – Ayvalık – Yenişakran (cu pauză de o noapte la Hotelul Aksu, după ce am parcurs 880 kilometri în prima zi) – Aliağa – Menemen – Izmir – Aydın – Muğla – Ortaca – Dalaman – Fethiye (403 kilometri a doua zi).

Despre circuitul nostru prin Turcia şi cum ne-am plimbat noi de la un hotel la altul şi dintr-o staţiune în alta, de la Barut Fethiye la Hilton Dalaman Sarigerme, apoi înapoi la Oludeniz la Liberty Lykia, urmat de Marmaris – Icmeler la Orka Lotus Beach şi în final la Bodrum, şi ce am mai vizitat prin împrejurimi am povestit în acest articol.

Prezentul articol va fi doar despre drumul de întoarcere, peripeţiile şi „surprizele” avute şi riscurile schimbării din mers a traseului deja cunoscut.

Într-o frumoasă zi de sâmbătă la ora 10.30 am părăsit cu regret hotelul de lux din Bodrum, de fapt din Güvercinlik – o localitate aflată la vreo 15 kilometri de Bodrum, mai aproape însă de aeroportul Milas din Bodrum, care ne-a găzduit în ultima parte a vacanţei şi am pornit spre casă pe traseul „clasic” : Bodrum – Aydın – Izmir – Menemen – Aliağa – Ayvalık – Burhaniye – Edremit – Küçukkuyu – Ayvacik – Ezine – Çanakkale – Kilitbahir – Eceabat – Gelibolu – Keşan – Uzunköprü – Havsa – Edirne – 800 kilometri parcurşi în prima zi.

Înainte de Aydın am făcut din nou plinul alimentând 20 litri de motorină V Power cu preţul de 6,28 TL/litru la un Shell din Yagçilar pe D 550.

La ora 12.20 am intrat la Aydın pe autostrada O 31 (Aydın – Izmir), parcurgând cei o sută de kilometri ai acesteia până la Ișikkent în 37 minute. Costul acestui tronson a fost de doar 6 TL, bani reţinuţi din creditul disponibil pe HGS. Ieftin ca braga :D. La Izmir am urmat drumul tot în regim de autostradă, dar fără plată, pe centura Izmirului (O 30). Aici pot spune că am cam avut ghinion. După mai mulţi ani în care drumul a fost extrem de liber şi fără nicio problemă, inclusiv la traversarea Izmirului în drum spre staţiuni cu doar trei săptămâni înainte, de această dată am prins o mare aglomeraţie, de fapt un blocaj cauzat de două accidente/incidente. Înainte de zona în care intrau şi cei care veneau de la Ceşme totul s-a blocat; am stat efectiv pe loc pe autostradă şi apoi am înaintat în ritm de melc pierzând timp preţios în mod neaşteptat pentru noi.

După ce am depăşit zona cu probleme, am înţeles şi ce anume ne cauzase întârzierea de aproape o jumătate de oră faţă de timpul estimat în condiţii normale de trafic. Două maşini se tamponaseră destul de rău şi la mai puţin de un kilometru distanţă de acestea o basculantă frânase probabil prea brusc şi toată încărcătura din benă se răsturnase pe carosabil blocând banda de urgenţă şi prima bandă. Venise şi poliţia, care nu ştiu cum face, dar mereu ajunge la faţa locului în timp extrem de scurt de la producerea oricărui eveniment rutier :D, şi cei de la drumuri, iar maşinile acestora staţionau pe a doua bandă, astfel că toate maşinile, mari şi mici, se chinuiau să circule pe a treia bandă, singura rămasă liberă din cele trei benzi plus banda de urgenţă. Mai apar şi situaţii neprevăzute care ne încurcă planurile şi calculele.

Circulaţia a redevenit apoi fluentă şi am intrat şi noi, în sfârşit, la 14.10 la Menemen de pe O 30 pe noua autostradă O 33 (Menemen – Çandarli) pe care am mers până la capătul acesteia ieșind prin porțile de taxare la ora 14.30. Costul acestui tronson de autostradă a fost de 24,20 TL, cam scump, dar calitatea impecabilă a acesteia a meritat fiecare bănuț. Deja știam că noile autostrăzi sunt mai scumpe sau mult mai scumpe în primii ani de la darea în folosință față de cele vechi.

Ne-am continuat drumul pe E 87 până la Çanakkale, drum bine cunoscut, trafic normal, puţin aglomerat aglomerat pe alocuri, dar un traseu cu multe semafoare. În trei ore am ajuns la terminalul de ferry, comun pentru traversarea Strâmtorii Dardanele spre Eceabat sau Kilitbahir. Varianta de traversare preferată de noi a fost mereu cea spre Eceabat, folosită şi la drumul de dus, dar, la ora 17.25 când am ajuns la terminal, următorul ferry care pleca era cel spre Kilitbahir la 17.45 şi nu avea sens să aşteptăm încă un sfert de oră în plus pentru a-l lua pe cel de Eceabat. Oricum, fără să ne întrebe, tipul de la ghişeu ne-a cerut din prima 51 TL şi ne-a dat bon fiscal. Gând la gând. Traversarea pe la Kilitbahir a fost mereu mai ieftină decât celelalte două variante, dar scopul meu nu fusese acela de a economisi 10 lire turceşti :D. Aşa păţisem şi în urmă cu patru ani într-o noapte când am prins ultimul ferry din acea noapte spre Kilitbahir după ce îl ratatesm la mustaţă pe cel de Eceabat, ştiut fiind că micul feribot doar pentru maşini mici de la Kilitbahir este singurul dintre cele trei, incluzându-l aici şi pe cel de la Lapseki – Gelibolu, care nu circulă pe timpul nopţii. Îmi amintesc că atunci nu mi-a plăcut deloc traversarea, deşi este cea mai scurtă ca distanţă şi durată dintre cele trei variante, deoarece am mers cu spatele, iar senzaţia nu a fost tocmai cea mai plăcută pentru mine. De această dată traversarea a fost parcă mai ok. Chiar şi drumul îngust şi foarte virajat dintre Kilitbahir şi Eceabat mi s-a părut mai acceptabil şi mai uşor de parcurs pe lumină.

Ne-am continuat drumul prin Eceabat şi apoi Gelibolu. Mie mereu mi-a plăcut acest tronson care urmăreşte îndeaproape linia mării oferind peisaje spectaculoase, îngust în urmă cu nişte ani, dar cu mai multe porţiuni lărgite anul acesta. Am admirat încă o dată lucrările avansate la viitorul pod „Çanakkale 1915” visând cu ochii deschişi la momentul în care va fi inaugurată această adevărată bijuterie şi va putea fi folosit pentru o traversare mult mai rapidă a Dardanelelor şi am oprit pentru o ultimă alimentare cu carburant la Shell Gelibolu. Cei 31,65 litri de motorină V Power la preţul de 6,32 TL/litru, plată cu card bancar, ne-au fost suficienţi pentru a ajunge până acasă.

Între Gelibolu şi Edirne drumul a fost ok, chiar dacă a început să se mai aglomereze, singurul aspect neplăcut constituindu-l numărul mare de semafoare întâlnite în localităţi care ne-au crescut timpul de parcurs. Previzibil pentru zilele scurte din luna octombrie, ne-a prins şi noaptea pe drum, am mai redus viteza de deplasare, dar se pare că totuşi nu am mers suficient de încet, deoarece, m-am trezit brusc fotografiată cu bliţ la trecerea peste acele fire de pe carosabil destinate măsurării vitezei. Şi nici nu apucasem să-mi pun zâmbetul meu cel mai fotogenic pe figură :D. „Felicitările” le voi primi cel mai probabil anul acesta la următoarea vizită în Turcia preconizată pentru la toamnă. Mi le asum.

La ora 20.00 am intrat în Edirne şi, ghidaţi de GPS, am ajuns foarte uşor la hotelul ACR Palas ales pentru o noapte de odihnă. Am lăsat maşina să se odihnească peste noapte şi după cei 800 kilometri parcurşi în acea zi în parcarea spaţioasă şi gratuită a hotelului, preferând să ieşim pe jos la plimbare prin centrul oraşului şi pentru a lua masa la un restaurant, ales la inspiraţie, care s-a dovedit a fi exact pe gustul nostru.

În cea de a doua zi am plecat la ora 09.10 din parcarea hotelului ACR Palas, deja nervoşi după surpriza neplăcută avută cu micul dejun penibil oferit de acest hotel şi cu dezorganizarea totală întâlnită acolo, cu lipsa oricărei distanţări fizice între turiştii cazaţi în hotel, periculoasă pentru sănătatea noastră în plină pandemie. Încă regretam timpul pierdut aiurea. Pentru noi ar fi fost mai avantajos să plecăm la drum imediat ce ne-am trezit, în fine, reformulez: am fost treziţi prin „amabilitatea” bulgarilor gălăgioşi pe care i-am avut vecini :D şi să oprim să mâncăm oriunde altundeva şi să beau, doar eu, o cafea adevărată.

Alegerea vămii. Ani la rând am ales fără vreo umbră de îndoială vama de la Hamzabeyli – Lesovo şi am fost mai mereu mulţumiţi, deoarece această vamă micuţă a fost mereu foarte liberă. Prin 2019 a început modernizarea şi mărirea acesteia, iar lucrările nu fuseseră finalizate nici măcar în septembrie 2020. La dus am pierdut enorm de mult timp în această vamă – preferata mea, care însă, de această dată, m-a dezamăgit. Bulgarii nu prea aveau chef de muncă, pentru că altfel nu-mi explic de ce a durat atât de mult trecerea în Turcia, în condiţiile în care numărul de maşini nu era foarte mare. La turci a mers atunci mai repede, dar au creat o mare nebunie băgând de-a valma autoturismele şi camioanele pe aceeaşi unică bandă. În plus, aveam informaţii din surse diverse cum că vameşii bulgari exagerează cu controalele la întoarcerea din Turcia, în special în cazul turiştilor români.

Toate acestea, precum şi faptul că făcusem intermediara în Edirne, ne-au determinat să ne îndreptăm spre vama de la Kapikule – Kapitan Andreevo, pe unde nu mai trecusem de foarte mulţi ani, aproape zece. Şi referitor la această vamă aveam ceva emoţii după ce primisem din ţară mesaje de avertizare cum că aici s-ar crea cozi mari de autocare şi că timpii de aşteptare ar fi mult crescuţi, dar ne-am încercat norocul. Vorba vine „noroc” , deoarece pentru noi a fost ghinion curat şi pagubă pe toată linia :((.

În nici douăzeci de minute de la plecarea din parcarea hotelului am fost în vamă. Ceva maşini, puţine, nimic de speriat. Eu mă aşteptam să fie şi mai liberă vama, având în vedere ora matinală (09.30) la care ajunsesem. Am trecut destul de repede de primele ghişee, dar m-am blocat la penultimul, când am primit înapoi paşaportul cu menţiunea că am o amendă de achitat la ghişeul HGS/OGS din cadrul vămii. Nu mai înţelegeam nimic. Mă ştiam cât se poate de în regulă cu plata taxelor de autostradă. Mereu avusesem mare grijă să am credit suficient în contul HGS sau să reîncarc în termenul legal dacă am înregistrat depăşiri. Trag maşina pe partea dreaptă, cât să nu încurc circulaţia şi mă duc pe jos la ghişeul respectiv să clarific problema. Intru acolo şi găsesc un nene, fără mască L, îi dau certificatul de înmatriculare al maşinii şi paşaportul meu, butonează el ceva la un calculator şi îmi spune: „Problem! OGheSe! ” apoi îmi scrie pe o hârtie că trebuie să îi dau 94 lire turceşti drept amendă. Măi să fie! Scot şi eu telefonul din geantă, pornesc datele mobile şi mă conectez la contul HGS încercând să-i arăt omului că nu am nicio datorie, ba mai am şi destui bani în cont, suficienţi pentru încă o plimbare pe acelaşi traseu şi anul viitor. Ăla o ţinea una şi bună că trebuie să plătesc. Ce să fac? Mă resemnez şi scot cardul bancar din portofel, dar tipul mă refuză şi îmi cere să plătesc cash, după care pleacă pentru că tocmai i se terminase hârtia de la imprimantă la câte amenzi tot printase pe ziua respectivă. Mă dă şi pe mine afară şi încuie coşmelia după care dispare. Eu stau şi socotesc că nu mai am la mine cash decât ceva mărunţiş, total insuficient. Mai aveam eu nişte bani turceşti, dar erau puşi într-o carte să nu se şifoneze tocmai pe fundul valizei şi nu erau pentru amenzi, ci suvenir pentru un prieten colecţionar de bancnote cât mai noi şi mai puţin circulate.

Întreb în stânga şi în dreapta unde găsesc un bancomat pentru a mai retrage nişte lire. Voiam să rezolv mai repede problema şi să plecăm mai departe. Găsesc ATM-ul unei bănci la parterul unei clădiri ceva mai îndepărtate dar tot în cadrul vămii, scot 200 TL, să fie, şi mai plătesc şi 10 TL comision bancar, deşi până atunci toate retragerile făcute cu acelaşi card nu fuseseră comisionate deloc. Mă întorc să plătesc. Tipul încă nu se întorsese, dar mai erau doi noi clienţi la coadă. Am apucat să fumez şi o ţigară până să apară funcţionarul. Am intrat în vorbă cu cel mai tânăr, în engleză, încercând să înţeleg totuşi ce amendă plătesc, eu simţindu-mă vinovată că am „furat” un soi de radar chiar cu o seară înainte, dar parcă nu mă aşteptam să fie turcii atât de operativi fiind şi weekend. Celălalt turc mă lămureşte repede că amenzile pentru viteză nu vin mai devreme de o lună şi îmi arată că el avea vreo trei-patru chitanţe de plată :D, iar în cazul meu cel mai probabil este vorba de o trecere pe o poartă OGS şi aşa a fost chiar dacă atunci nu îmi aminteam când am comis-o. Într-un final reuşesc să plătesc, imi iau actele şi chitanţa şi plec. Chitanţa mi-a fost imediat cerută la ultimul ghişeu, acela la care se verifică dacă ai toate ştampilele în regulă.

Abia la ceva timp după ce am ajuns acasă am reuşit să elucidez problema, după ultima actualizare a contului HGS cu ultimele treceri. Era vorba de o taxă neplătită pentru traversarea podului Fatih Sultan Mehmet peste Bosfor din 19 mai 2018! Acolo nu mai sunt de mulţi ani porţi de taxare, acestea fiind desfiinţate în încercarea de a fluidiza traficul din Istanbul şi înlocuite cu un sistem complex de camere, iar trecerea prin dreptul camerelor se face doar reducând puţin viteza. Marcajele HGS şi OGS sunt desenate pe asfalt, dar în balamucul de acolo este foarte posibil să fi circulat pe o bandă greşită. Bine şi ideea de bandă de circulaţie acolo este doar o noţiune teoretică, deoarece întotdeauna vor fi mai multe rânduri de maşini simultan decât benzi de circulaţie desenate pe asfalt. Cum încap toţi fără să se tamponeze reciproc, rămâne unul din misterele Istanbulului :D. Mi-am amintit că am sesizat atunci că nu mi-a fost retrasă din cont taxa aferentă trecerii peste pod, dar nu m-am agitat deloc, crezând că a fost gratis pentru că am trecut într-o zi de mare sărbătoare naţională în Turcia :D (19 mai - ziua tineretului şi sportului). Aşa am ajuns să plătesc în 2020 93,50 TL în loc de 8,75 TL cât ar fi costat cu doi ani înainte dacă treceam pe banda care trebuia. Greşeala şi neatenţia se plătesc, dar nu-mi pare rău deloc pentru banii daţi.

Trecerea prin partea turcească a vămii de la Kapikule nu ar fi durat mai mult de 15 minute dacă nu ar fi fost povestea cu amenda.

Ajungem apoi şi în partea bulgară, unde iar nu erau prea multe maşini. La primul ghişeu am achitat 3 euro (sau 6 leva) taxa de dezinfecţie pentru că doar intram în Uniunea Europeană :D. A urmat controlul paşapoartelor şi al bagajelor, unde o vameşă m-a pus să deschid portbagajul şi s-a uitat puţin la bagaje.

La următorul ghişeu îmi sunt din nou controlate documentele şi primesc înapoi doar paşaportul soţului şi un bilet prin care eram trimisă la un alt ghişeu, „fiscal” , pentru a recupera talonul maşinii şi paşaportul meu după ce plăteam nu ştiu ce amendă. Deja începusem să mă enervez. Dau eu să scot maşina în lateral pentru a nu bloca culoarul cât timp mă duc să plătesc, când mă trezesc că strigă bulgarul după mine că să mă opresc, în fine, oricum nu plecam nicăieri, şi să dau jos din maşină toate bagajele şi să le pun pe o masă. Prima întrebare pe care mi-a adresat-o a fost dacă am marfă. Răspunsul meu categoric negativ nu a făcut decât să-l enerveze. Deja aveam o senzaţie neplăcută de deja vu. Tocmai pentru a evita să fiu supusă unor asemenea măgării am schimbat la întoarcere vama, dar se pare că degeaba am vrut eu să scap de dracu, că am dat peste tată-său :((. Schema era simplă şi eu o mai văzusem şi cu alte ocazii. Ei te întreabă dacă ai marfă şi dacă răspunsul este pozitiv, dai banul şi ei doar mimează un control de suprafaţă al bagajelor, mai mult la mişto, chiar dacă maşina dă pe dinfară de cumpărături de tot felul, şi treci repede. În caz contrar, de ciudă că nu le pică nimic, încep să tot caute nod în papură, în speranţa că vor găsi ceva. Eu nu mă simţeam câtuşi de puţin vinovată cu ceva, aveam multe bagaje pentru că veneam după o vacanţă de trei săptămâni, aveam multe haine purtate, iar cumpărături făcusem chiar mult mai puţine ca alte dăţi, oricum nimic confiscabil. Departe de mine gândul de a plăti bani aiurea numai pentru a-i îngrăşa pe bulgari. Însă circul şi bătaia de joc care au urmat mi-au întrecut şi cele mai urâte vise. După ce mi-au scotocit cu nădejde toate bagajele, fiecare valiză şi fiecare sacoşică, răscolindu-mi inclusiv lenjeria intimă folosită, fără mănuşi şi fără mască de protecţie – o chestie care m-a enervat maxim, mai ales acum în plină pandemie, au început să-mi cotrobăie prin maşină, mi-au desfăcut tapiţeria portbagajului sub care nu aş fi putut ascunde mai mult de o foaie de hârtie, au umblat prin sculele maşinii, apoi la roata de rezervă, ocazie cu care am aflat şi eu că aceasta este la locul ei în siguranţă, pentru că înainte de plecare nu avusesem timp să verific :D, au cotrobăit apoi prin buzunarele de la toate uşile, prin torpedo şi alte spaţii de depozitare din interiorul maşinii. Şi eu şi soţul am purtat permanent măşti de protecţie şi acestea ne-au mai mascat grimasele cauzate de nervii, revolta şi scârba maximă în faţa unui asemenea comportament abuziv şi incalificabil.

Cireaşa de pe tort a fost când au luat la puricat geanta mea şi borseta soţului, evident, fără a ne cere permisiunea. Am turbat văzându-i cum umblă prin poşeta mea cu labele lor jegoase şi am fost la un pas să explodez. Exprimarea mea poate părea prea dură, dar acesta este purul adevăr, cât timp nu am văzut pe cineva să poarte vreo mănușă sau să folosească măcar o picătură de gel dezinfectant. În atâţia ani de când suntem împreună soţul meu nu şi-a permis niciodată să umble în geanta mea, nici măcar atunci când îl rugam eu să scoată telefonul care suna sau altceva.

Extrem de dezamăgiţi că nu au găsit absolut nimic de care să se lege, într-un final au renunţat şi ne-au făcut semn că putem să ne strângem bagajele înşirate peste tot. Ne-am chinuit să le facem loc în maşină, evident că nu au mai încăput cum trebuie, dar am mai aruncat şi umplut şi bancheta din spate şi spaţiul din spatele scaunelor din faţă. După ieşirea din vamă am oprit pentru a dezinfecta tot ce puteam prin interiorul maşinii, tot ce văzusem că fusese atins de către vameşi, am aruncat şi paşapoartele într-o punguţă, deoarece nu ne mai erau de folos la acel drum şi am aerisit maşina. La cât spirt am pulverizat prin maşină, mă şi mir că nu mi-a crescut alcoolemia.

Degeaba ne-am bucurat toţi în ianuarie 2007 de multdorita intrare în UE, dacă, după atâţia ani de la aderare, cetăţenii români, chipurile cetăţeni europeni, încă pot fi supuşi unor asemenea tratamente umilitoare, culmea tot într-un stat membru UE şi nimeni să nu se sesizeze :(. A fost, de departe, cea mai nenorocită şi umilitoare experienţă trăită de mine vreodată în vreo vamă, indiferent de ţară sau de continent. Cu greu aş putea descrie în cuvinte, folosind doar cuvinte din dicţionar, desigur, cele simţite şi gândite atunci, cu câte urări de sănătate şi prosperitate cât să le ajungă pentru mai mulţi ani i-am blagoslovit pe respectivii şi cum m-am jurat atunci că nu-mi mai trebuie să merg vreodată în Turcia cu maşina personală dacă va trebui să reeditez la întoarcere un asemenea episod de coşmar. Nu voi putea uita vreodată această experienţă, dar nervii mi-au mai trecut din octombrie anul trecut până acum şi am planificat o nouă vacanţă în Turcia pentru la toamnă, însă acum ŞTIU că trecerea vămii turco-bulgare se poate transforma oricând într-o batjocură totală şi voi aborda cu mai mult calm problema, chiar apelând la pastile.

După circul cu controlul ultramegavigilent, eu a trebuit să văd şi ce amenzi le datorez la ghişeul fiscal. Eram atât de supărată şi enervată încât m-a bătut gândul să renunţ şi la acte şi la tot şi să plec dracului mai repede acasă. Le lăsam cu drag amintire talonul maşinii, pe care îl puteam declara pierdut şi scoteam altul în ţară, la fel şi paşaportul meu, care mai avea mai puţin de un an şi jumătate până să expire, oricum trebuie să scot altul dacă vreau să plec iar în toamnă, iar la Giurgiu ne puteam legitima cu cărţile de identitate.

Chiar dacă ei s-au purtat mizerabil cu noi, eu sunt o persoană corectă şi responsabilă, aşa că am încercat să mă calmez şi m-am dus să-mi achit datoriile, chiar dacă nu aveam nici cea mai mică idee despre ce ar putea fi vorba. Ştiam dinainte de a pleca în vacanţă că bulgarii au introdus acest nou sistem de colectare a amenzilor în vamă, dar speram că am scăpat atunci când la dus am reuşit să trecem fără probleme prin vama de la Lesovo-Hamzabeyli, chiar dacă alţii aflaţi în faţa noastră au fost puşi să plătească diverse. Cel mai probabil era vorba de vreo amendă pentru viteză.

La ghişeul fiscal am aflat doar că am o amendă neplătită de 400 BGN pentru viteză, pe care o pot plăti acolo pe loc cu o reducere de 30%, adică doar 280 BGN sau în sumă integrală după mai mult de 14 zile. Nu am primit niciun proces verbal sau alt document prin care să mi se dovedească vinovăţia, o fotografie cu maşina sau ceva similar, din care să reiasă ziua, ora şi locul în care s-a produs încălcarea. Cu greu am reuşit să înţeleg de la ei că s-ar fi întâmplat cândva în anul 2019 la Ruse la un Lukoil, probabil ce de la Metro Ruse, nu ştiu. Probabil acolo era camera, pentru că îmi pare greu de crezut să fi intrat sau ieşit dintr-o benzinărie cu o viteză mult peste limita legală şi oricum eu nu am alimentat vreodată de la alt Lukoil pe teritoriul Bulgariei în afara celui aflat la graniţa cu Turcia. Tipul a întors spre mine monitorul calculatorului, eu am băgat capul prin ghişeu, dar în cele câteva secunde cât mi-am putut ţine respiraţia nu am reuşit să disting decât numărul maşinii mele şi suma. Nici la acel ghişeu, la fel ca în toată vama, niciunul dintre angajaţi nu purta mască de protecţie, eu aveam, dar nici măcar cu mască nu intenţionam să respir acelaşi aer cu respectivul aflat într-o coşmelie. Am plătit în orb suma cerută, cu card bancar, şi am primit o chitanţă din care nu am reuşit să aflu mai multe. Nu am vrut să mă mai complic şi nu-mi doream altceva decât să înceteze mai repede tot acel coşmar şi să ajung acasă, unde nu tuşeşte nimeni în faţa mea şi nu încearcă nimeni să mă umilească şi să mă jumulească de bani, cu sau fără motiv.

Mi s-a părut că a durat o veşnicie traversarea ambelor vămi. În realitate, a durat cam două ore maxim două ore şi zece minute. Am fi trecut mult mai repede dacă nu am fi avut toate aceste neplăceri.

Ne-am reconfigurat din mers traseul şi am pornit la drum. Măcar de grija vignetei bulgăreşti scăpasem după ce achiziţionasem online varianta pe 30 de zile încă de la plecare, pentru a acoperi întreaga perioadă a vacanţei, la preţul de 30 BGN, plătind cu card bancar pe site-ul oficial bg.toll.bg.

În ceea ce priveşte traseul de urmat prin Bulgaria după schimbarea vămii, amândoi am fost de acord încercăm o combinaţie, să mergem pe autostrada A4 spre Sofia până la întersecţia cu autostrada A1 (Sofia-Burgas), apoi pe A1 spre Burgas până la intersecţia cu drumul 7 şi de acolo pe traseul nostru obişnuit şi bine cunoscut. Am aruncat doar o singură privire pe hartă, am înţeles ce am de făcut şi am pornit la drum, condusul pe autostradă neridicând niciun fel de probleme. Nu aveam ce să greşesc, unde să mă rătăcesc şi nu aveam nevoie de GPS. Soţul se plictisea alături şi tot butona telefonul, între timp venindu-i ideea să scurtăm drumul pe la Dimitrovgrad. Mi-a arătat din nou harta şi am înţeles şi eu că suma lungimii a două laturi ale unui triunghi (chiar dacă ambele în regim de autostradă) este mai mare decât lungimea celei de a treia laturi. Nu, nu am încercat să aplic teorema lui Pitagora :D, că aia este diferită şi nici nu era un triunghi dreptunghic în cazul nostru. Am fost şi eu de acord cu varianta mai scurtă propusă.

După Harmanlî am început să urmăresc indicator de Dimitrovgrad urmând să părăsesc autostrada A4, să intru pe drumul 5 şi să continui apoi pe E 85 până la intersecţia cu A1. Deloc surprinzător, prea ne merseseră toate prost încă de la prima oră a dimineţii, ca să sperăm că va merge ceva cum trebuie mai târziu :D, după Dimitrovgrad am găsit lucrări şi drumul închis undeva înainte de Byal Izvor, am întors, am încercat o altă variantă mergând ceva vreme pe drumul 663. Eu deja aveam impresia că voi ajunge înapoi la Edirne după direcţia în care mergeam. Am pus Yambol pe GPS şi am urmat indicaţiile acestuia şi ale soţului, chiar dacă habar nu aveam pe ce drumuri judeţene sau comunale ajunsesem să merg, măcar părea că mă îndrept în direcţia corectă, spre nord. Spre ruşinea mea, nu am reuşit să identific pe hartă coclaurile pe unde am umblat şi oricum nu am intenţia de a recomanda cuiva această variantă aiuristică. Trebuia să îmi amintesc de Bulgaria cea mereu surprinzătoare. Cui i-or mai trebui „scurtături” , ca mine să păţească! Cert este că am reuşit până la urmă să intru în autostrada Sofia – Burgas pe care am mers până la intersecţia cu drumul 7, undeva în apropiere de Yambol, când deja ştiam clar unde sunt şi încotro să apuc.

Aveam o durere cumplită de cap după toate cele întâmplate aşa că m-am grăbit să opresc la OMV Yambol, aşa scrie pe bon că se numeşte, dar este vorba de acel OMV aflat în câmp, mai aproape de Zimniţa după mine. Aveam nevoie de o cafea bună ca de aer. Nu am vrut să alimentez acolo, deşi o făcusem cu alte ocazii în trecut. Acum eram însă prea supărată şi nu intenţionam să mai las niciun ban în Bulgaria mai mult decât strictul necesar, iar motorina turcească de la Gelibolu îmi ajungea, la limită, să ajung la Bucureşti.

Cu ocazia opririi la benzinărie am făcut şi schimb de locuri, trecând soţul meu la volan, care a condus maşina până acasă. Ne-am continuat drumul pe traseul nostru preferat: Kotel – Omurtag – Târgovişte – Razgrad – Ruse – Giurgiu – Bucureşti. Drumul a fost ok, aşa cum îl ştiam, fără nicio surpriză. Am stat din nou foarte puţin la semaforul de la Ticha, care parcă se mutase faţă de unde era la dus în urmă cu trei săptămâni, semn că lucrările avansaseră între timp. După ce plătisem amenda de peste 140 euro pentru viteză, cu reducere inclusă, care este posibil să fi fost reală şi luată pe merit, tot drumul prin Bulgaria am fost cu ochii în şapte după radare şi camere de trafic şi m-am transformat în Woody, ciocănitoarea Woody, desigur, stresându-mi soţul că să meargă mai încet, nedorind să devin sponsor activ al bugetului Bulgariei.

Trecerea prin vama de la Ruse – Giurgiu a fost lejeră, ca de obicei. La ora 16.25 plăteam taxa de pod de 2 euro (sau 4 BGN) şi o oră şi un sfert mai târziu eram în faţa blocului.

Aceasta a fost povestea drumului de întoarcere de la Bodrum acasă, o experienţă neplăcută faţă de altele similare. Schimbarea punctului de trecere a frontierei dintre Turcia şi Bulgaria s-a dovedit o decizie proastă, îmi asum vina de a fi insistat pentru această schimbare. Cel mai probabil aş fi plătit amenzile datorate şi în cealaltă vamă, unde nu ştiu dacă ar fi fost mai bine sau la fel de rău, dar măcar nu ne dădeam peste cap traseul de traversare a Bulgariei şi nu parcurgeam aproximativ 40 kilometri în plus pe coclauri bulgăreşti.

Voi recomanda oricând cu încredere traseul parcurs prin Turcia, pe care l-am descris mai sus, o variantă tot mai bună de la un an la altul, iar pentru traversarea Bulgariei eu recomand traseul prin Razgrad – Târgovişte – Omurtag – Kotel – Yambol – Elhovo – Lesovo, cel parcurs integral la ducere.

Per total, pot spune că a fost o vacanţă neaşteptat de frumoasă petrecută într-un context destul de nefavorabil. Nici măcar neplăcerile de la drumul de întoarcere nu au reuşit să ne umbrească bucuria vacanţei. Aş fi regretat dacă nu aş fi plecat în Turcia în 2020 de teama acestui virus nenorocit care ne-a dat tuturor planurile şi vieţile peste cap. A fost un tur de forţă pentru noi care suntem obişnuiţi cu vacanţe ceva mai statice, un circuit de peste 3.350 kilometri, am descoperit multe locuri noi, deosebit de frumoase, dar am reuşit să ne şi odihnim şi să ne încărcăm bateriile, pentru că aveam mare nevoie după un an dificil pentru noi.

Am ezitat şi am tot amânat să postez acest articol, pe care nu l-am scris cu aceeaşi bucurie ca în cazul altor articole de acest gen scrise anii trecuţi şi sigur acest lucru se simte, dar am considerat util ca şi unele aspecte mai puţin plăcute să fie spuse şi expuse public.

Vacanţe plăcute tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 18187 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI