Povești de la Sevan – Lacul Negru armenesc

TIPĂREȘTE

Voi vorbi aici despre căteva obiective turistice aflate pe malul sau în vecinătatea Lacului Sevan, Lac Negru în românește, care, cu o suprafață de peste 1.200 de kilometri pătrați, este cel mai mare lac din Caucaz, situat la 2.000 m, fiind alimentat de mai multe râuri și pâraie, dar și de două tuneluri artificiale, subterane construite după terminarea epocii sovietice, pentru a devia apa râurilor de pe munte în lac.

Are litoralul variat și foarte pitoresc, cu stepe de munte, pajiști alpine și păduri mari, cu stânci abrupte, albe dar și plaje cu pietricele. Împreună cu împrejurimile lui formează una din cele mai pitorești zone din Armenia.

Există și o poveste care spune că în timpul invaziei arabe din secolul 10, regele armean, deși ajutat de călugării și pescarii din zonă, a fost depășit numeric și s-a retras pe o insulă. Un pescar a propus să-i atace pe arabi în zori când aveau soarele în spate. Arabii orbiți de soare au fost înfrânți, iar lacul s-a înnegrit de uniformele și sângele soldaților căzuți în luptă și a fost numit “Sevan”.

De la Goris și Mănăstirea Tatev am revenit pe același drum E117 circa 100 km după care am mers pe Drumul Rapid M10 până la Caravanseraiul Orbelian aflat și pe Drumul Mătăsii și pe Traseul Vinului din Armenia, la mai puțin de 30 de kilometri de extremitatea sudică a lacului. Și pe aici am întâlnit turme de vaci cu ai lor kovboyneri. Drumul M10 începe domol de-a lungul unui râu după care se urcă vertiginos în pantă și cu serpentine ac de păr, este destul de golașă ultima porțiune. Am oprit de mai multe ori pentru a admira peisajul, las pozele să vorbească în locul meu…

Cunoscut și ca Selim Caravanserai, cel mai bine păstrat caravanserai din Armenia a fost construit în prima jumătate a secolului 14, în Pasul Selim la o înălțime de peste 2.400 metri, de un prinț Orbelian, de aici și numele. Astfel de hanuri au fost construite pentru popasul caravanelor pe toate rutele comerciale din Asia, nordul Africii, sud-estul Europei, pentru a asigura condiții de odihnă călătorilor și animalelor ce-i însoțeau. Aici călătorii găseau apă, mâncare și furaje, diverse magazine cu produse din zonă, dar aduceau și vindeau și ei produse specifice lor.

Ca mai toate caravanseraiele și acesta este o clădire mare, dreptunghiulară din blocuri de bazalt, cu o intrare mare, largă cât să permită trecerea animalelor mari de povară, aici cămile, în alte regiuni elefanți, măgari, catâri... Intrarea este împodobită cu două basoreliefuri, unul în partea stângă reprezentând un “animal înaripat” și un “taur” în partea dreaptă a buiandrugului de deasupra intrării, și el împodobit cu blocuri de piatră sculptate.

În vestibul au fost scrise două inscripții, una în limba persană, astăzi aproape ștearsă și una în limba armeană, lizibilă și azi, care vorbește despre cel ce a ridicat această casă și familia lui, despre perioada când ea a fost construită.

Clădirea este împărțită în trei Săli, fiecare cu destinația și utilitățile ei, un “bazin cu apă” și “paturi” pentru călători, “jgheaburi de piatră” pentru animale. Pe tavanul boltă al fiecărei săli este practicat câte un “oculus”, mică fereastră rotundă ce permite trecerea luminii solare și aerisirea camerelor. Tocul oculusui, ca și cel de la intrare, este împodobit cu sculpturi.

Dacă treci pe acolo merită să oprești 15 – 20 de minute, cum am oprit și noi, este ceva ce nu întâlnești pe toate drumurile, dar nu să mergi special să-l vezi, deși când Am Fost Acolo îl vizitau destui turiști. Merită drumul în sine care este considerat printre cele mai frumoase din Armenia....

Am mers apoi, tot pe Drumul M10, circa 60 de kilometri până la Noratus, un sat istoric, așezare mare în Evul Mediu cu Biserica Sfânta Maică a Domnului veche din secolul 9, fortul vecin din epoca bronzului făcându-l una dintre cele mai vechi așezări din Armenia. Așezat la peste 1.900 de metri altitudine este azi un frumos sat de munte vizitat mai ales pentru cimitirul lui, la care am ajuns puțin mai greu, mașina noastră a intrat prin niște băltoace, am greșit mergând după googlemaps care arăta drumul cel mai scurt,...., de neratat însă….

Cimitirul Noratus este un faimos și vast cimitir vechi care păstrează peste 800 de khachkar, sculpturi și pietre de mormânt din secolele IX - XVII dar și două capele din secolul XIII. Erau explicații și în franceză și m-am folosit de ele pentru a scrie câte ceva.

Arta khachkar-ului a avut o permanentă evoluție, transformându-se din simpla cruce sculptată în piatră, în monumente fine și delicat lucrate. Nu există așa-numitul khachkar „tipic”, dar caracteristica lor este crucea centrală, din care există și altele. Baza și cornișa au fost adăugate ulterior. Foarte des crucea este sculptată în forma arborelui vieții ale cărui ramuri se aflau în jurul marginii inferioare a crucii. Pe marginea superioară au fost gravate diferite simboluri: ornamente din fructe și pistile, buchete de struguri și, de asemenea, scenele răstignirii lui Iisus Hristos. La primele khachkar au fost sculptate imagini cu soarele și luna. Pe khachkar din perioada târzie crucea era sculptată deasupra soarelui, unul dintre cele mai vechi simboluri ale Armeniei. Rozeta care simbolizează soarele era decorată cu ornamente sub formă de frunze, viță de vie. În anul 2010 khachkar a fost declarat Patrimoniu Cultural Imaterial UNESCO.

Am admirat în paralel și pietrele de mormânt, mai văzusem așa ceva și în alte zile, dar aici acestea mi s-au părut deosebite. Tradiția pietrelor din Armenia datează din secolele I - II. La început erau un fel de placă dreptunghiulară așezată pe pământ. În epoca medievală, secolele V-VII, pietrele de mormânt au fost instalate vertical cu inscripții pe fațadele lor. În secolele următoare, partea superioară a pietrelor devine mai îndreptată și vedem că apar piedestale.

Cimitirul Noratus este cunoscut pentru pietrele de mormânt în formă de leagăn, ale căror suprafețe sunt rotunjite și au o formă asemănătoare cortului. În general, pe plăcile mormântului sunt sculptate figuri umane dar și ocupațiile și hobby-urile pe care le-a preferat decedatul și nivelul social al acestuia. Fermierul este sculptat cu plugul său, muzicianul cu instrumentul său muzical, domnul sau prințul în timpul vânătorii, cele mai mici pietre sunt dedicate memoriei copiilor. Piatra în formă de leagăn numită Gueghama are reprezentată pe partea nordică un cavaler și servitorul său dar și alte simboluri, am pozat și piatra de mormânt a unui agricultor ce avea o cărută trasă de boi.

Printre khachkar și pietre de mormânt există mai multe exemple care poartă date sau inscripții. Ele conțin un material bogat pentru a cunoaște istoria și geografia armenească, relațiile sociale și economice, modul de viață al oamenilor vremii…...

M-am oprit la intrare unde pe un panou sunt prezentate principalele khachkar recomandate pentru a fi văzute, apoi am intrat în cimitirul ce poate fi vizitat în orice zi, la orice oră, și am mers pe indicațiile din “Plimbare pe jos în Cimitirul Noratus” de pe panou, plimbare cu mai multe “opriri” bine indicate pe traseul din cimitir, la anumite sculpturi realizate în memoria unor diferite familii sau persoane, ne-am alăturat unui grup de francezi și am ascultat explicațiile ghidului…

Mi-a plăcut și o veche poveste, se petrecea pe la sfârșitul secolului 14: În timpul invaziei Armeniei de către mongolii conduși de temutul Timur Lenk sătenii din Noratus au așezat coifuri deasupra crucilor khachkar și au sprijinit săbii de ele. De la distanță păreau soldați în poziție defensivă, armata mongolă s-a sperit și s-a retras.

După vreo oră de văzut ne-am retras și noi spre Drumul M10, pe care am mai mers vreo 12 kilometri până la Complexul Monahal Hayravank, mănăstire aflată în vârful unui deal înalt stâncos, cu vedere la lac, o mănăstire mică dar cu un farmec aparte datorită împrejurimilor frumoase, formată dintr-o biserică numită Sf. Ștefan, o capelă și un gavit.

Biserica Sf. Ștefan, construită în secolul 9 din piatră tăiată, este modestă dar minunată, simplă dar bogată în detalii arhitecturale, forma cruciformă cu patru abside centrifugale care sprijină tamburul octagonal și cupola conică, merită văzute, Capela a fost adăugată în secolul 10.

Gavitul, pronaosul în stil specific armenesc, ridicat în secolul 12, este o clădire legată de biserică printr-un portal cu o cupolă conică octogonală scundă, sprijinită pe un tambur și el scund, octagonal, ce se vede doar din interior, nu și din exterior. Cupola este zidită din piatră în care alternează culorile roșiatic și gri deschis, fiind unul din primele exemplare de zidărie decorativă policromă, mult folosită în secolele următoare în clădirile sacre din Armenia și se termină cu un oculus ce o luminează și luminează gavitul.

Despre această mănăstire povestea spune că în timpul invaziei Armeniei de către Timur Lenk mongolii ce lăsau în urma lor doar ruine și cadavre au ajuns și la mănăstire. Preotul ce slujea acolo nu a putut suporta cele ce urmau să se întâmple cu biserica și enoriașii lui așa că s-a aruncat în lac, dar în loc să se înece a început să meargă pe apă. Șocat în fața acestui act divin Timur l-a chemat la el și i-a promis că-i va îndeplini o dorință. Preotul i-a cerut să nu-i distrugă biserica și pe oamenii care vor încăpea în ea. Hanul a fost de acord, biserica fiind mică, dar timpul trecea, oamenii tot intrau în biserică, cei de afară se împuținau și, după un timp, hanul a văzut că nu mai e nimeni afară. A intrat în biserică și l-a găsit pe preot cu un porumbel ce și-a luat și el zborul pe fereastră. Era ultimul enoriaș intrat în biserică.

Numele preotului era Hovhan, iar biserica a fost numită Hovhanavank, mai târziu i s-a pus în față „Hayr” adică „Părinte” pentru ca apoi să devină Mănăstirea Hayravank, cum este cunoscută și astăzi.

Ne-am continuat plimbarea, cam 22 de kilometri, pe Drumul M10, apoi pe Drumul M4 încă vreo 8 kilometri, circa 30 minute în total, și am ajuns la Mănăstirea Sevanavank ale cărei clădiri au fost ridicate în partea a doua a secolului 9, inițial pe malul sudic al unei mici insule situate în partea de nord-est a Lacului Sedan, care după golirea forțată a lacului, începută în perioada stanilistă, s-a transformat în peninsulă… Am urcat destul de mult scările ce duc la mănăstire, soarele începea să apună, lacul Sevan devenea mai negru…

Azi se mai păstrează doar două biserici, Sfinții Apostoli și Sfânta Maică a Domnului, care au o poveste deosebită despre construcția lor.

Învățatului Mashtots, inventantatorul alfabetului armean, i s-a spus în vis să construiască o biserică în numele sfinților apostoli și să înființeze acolo o comunitate religioasă iar cei 12 apostoli, mergând pe un lac, i-au arătat locul unde să o construiască. Fiica regelui, prințesa Marian a venit acolo și a construit o biserică bogat împodobită pe care au numit-o Biserica Sf. Apostoli, după scurt timp construind și Biserica Sf. Maică a Domnului, vecină. Mănăstirea a mai fost numită și „Mariamashen”, în traducere „Construită de Mariam”, iar, mai târziu, învățatul a fost sanctificat.

Cele două biserici sunt destul de asemănătoare, au formă de cruce și tambure octogonale și sunt construite din piatră neagră și portocalie.

De la distanță mi s-au părut întunecate la culoare, soarele ce se pregătea de asfințit contribuia și el din plin, dar apropiindu-mă am văzut ornamentele portocalii și verzi ce schimbau mult prima impresie, iar fundalul uluitor creat de lacul azuriu, strălucitor schimbau total aspectul bisericilor și al mănăstirii. La creșterea valorii mănăstirii au contribuit și multele khachkar, mai mult sau mai puțin întregi, din incinta mănăstirii.

Am intrat mai întâi în Biserica Sf. Apostoli unde am văzut un khachkar deosebit, ce îl prezintă pe Hristos într-o sculptură cu multe detalii dar cu trasături mongole… Este un stil folosit destul de mult în Armenia secolelor 12, 13 când țara era invadată de către mongolii care distrugeau bisericile, nu și pe cele în care sfinții aveau trăsături mongole!?

În Biserica Sf. Maică a Domnului mi-a plăcut Altarul simplu, împodobit cu o singură icoană, Icoana Fecioara cu Pruncul. Ne-am mai plimbat prin mănăstire, am urcat puțin și am pozat de la înălțimea ce oferă o priveliște pur și simplu magnifică: munții cu vârfurile acoperite de nori, înconjoară lacul din toate părțile și se reflectă în apa lui strălucitoare.

Aș mai fi stat acolo, era liniște, era pace dar soarele apusese, apăruseră și ceva nori și mai aveam de mers până la Dilijan, locul nostru de popas din acea seară.

Am părăsit peninsula, am revenit la Drumul M4 pe care am mers până la cazarea noastră din acea seară Casanova Inn – Boutique Hotel din Dilijan, unde am ajuns pe întuneric și pe ușoară ploaie…

A fost o plimbare plăcută, am văzut multe locuri și lucruri frumoase, cel mai mare lac armenesc, cea mai mare colecție de khachkar, insula transformată în peninsulă, …, monumente deosebite, care m-au încântat, pe care eu le-aș revedea oricând cu plăcere, pe care să le vedeți cât mai mulți, iar până atunci să vă faceți o părere despre ele prin pozele postate.

---

VIZUALIZĂRI: 612 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI