'Drumul Rau' m-a fermecat al naibii de bine!...

TIPĂREȘTE

(continuarea circuitului Elvetia- Austria, aug. 2011)

In drum spre St. Moritz, ce se gandeste soferul nostru, oltean smecher dar si istet foc! hai sa mai facem o optionala, sa ne abatem olecuta din drumul principal pt. a vedea o adevarata comoara ascunsa bine de tot undeva, in muntii elvetieni…

Zis si facut; am fost cu totii de acord si iata-ne in drum spre…Via Mala! (sau veti mai vedea scris si asa: Viamala).

Numele Via Mala vine din latinescul “drum rau”, datorita unui peisaj rupt din real, impracticabil in vremurile demult apuse. Este un loc unic pe pamant, atat ca frumusete, cat mai ales datorita spectaculozitatii tabloului montan cu totul diferit si special fata de alte locuri.

Dar unde se afla mai exact aceasta Via Mala? si ce anume reprezinta?

Ei bine, Via Mala este denumirea unui vechi drum de munte, folosit din vremuri indepartate pt. traversarea Alpilor, inca de pe vremea romanilor, aflat in locul in care se presupune ca ar fi unul din cele doua izvoare ale Rinului posterior.

Acest loc constituie sectiunea cea mai ingusta a Vaii HinterRhein (denumirea vaii Rinului din aceasta zona), situat in cantonul Graubunder, drum ce leaga pasurile Spluger si San Bernardino, situat la 2065 m altitudine spre localitatea Chur. Este de fapt canionul Via Mala, inca o creatie perfecta a Naturii… situata, culmea!! tot in Elvetia (de parca nu avea destule!!!). Aici chiar si-a facut de cap Mama-natura, jucandu-se cu muntii, scotand la iveala un fir virgin de apa cristalina ce razbeste din piatra seaca. Natura a creat aici un peisaj rupt de realitatea cotidiana, cu stanci foarte inalte si vai brazdate puternic in munte, atat de apropiate intre ele de zici ca acum te inghit si pe tine, daca indraznesti cumva sa treci printre ele. Iar undeva tot mai jos, un firicel de un albastru straveziu la inceput, extrem de curat si de rece, se naste timid din eternitatea pamantului de roca tare a muntelui si se chinuie sa razbata la suprafata, in dorinta lui de a fi binecuvantat de razele unui soare mai retinut in caldura lui marinimoasa. Acel firicel de apa cristalina si pura se avanta apoi in torenti tot mai vijeliosi si se ia la tranta dreapta cu roca dura. Astfel isi croieste dintotdeauna aici “drumul rau”... de fapt foarte greu accesibil, ce a luat numele de Via Mala. Pentru om in unele locuri este chiar interzis. Dar micul fir de apa stie de ce: aici este doar teritoriul lui, aici este matca lui, nasterea lui perpetua intr-un loc doar al lui pe acest pamant din care vine si in care doreste sa creasca si sa se duca in lume mai departe, devenind marele Rin. Si reuseste sa strapunga muntele de piatra, sa-si faureasca singur drumul sau si dintotdeauna parca se incapataneaza sa tina numai el suprematia acestui loc.

Precum am scris la inceput, numele acestui drum, numit “Via Mala” razbate din timpuri stravechi, de pe vremea romanilor care ajungand aici, in incercarea lor de a cuceri noi si noi teritorii, le-a fost aproape imposibil sa treaca mai departe peste haurile si coltii avizi si pradatori ai muntelui, cerandu-le mereu tribut de noi si noi victime.

In epoca romana nu a existat in acest loc niciun drum ci cu foarte mare greutate s-a faurit doar o poteca foarte ingusta, ridicata deasupra cheilor aproape lipite ale vaii raului, drum sculptat in stanca inalta si dura a versantilor muntosi, extrem de periculos pentru acest defileu spectaculos, cu trecere fie pentru urcare fie pentru coborare. Deci doar un singur sens, asa era de ingust drumul dinspre Lindau si Milano de astazi. El a fost creat atunci pentru a se trece prin Pasul Splugen si nu prin pasul St. Bernardino.

In acea zi insorita de august, cand am trecut pe acolo, absolut uimita de fascinantul tablou, totul este schimbat. Aici am reusit sa vad podul cel vechi, undeva mai sus de unde ne-a lasat masina si am luat-o pe jos. Langa el aveam sa vedem un altul dar impracticabil. Acesta este si farmecul unei plimbari prin canion: sa vezi cu ochii tai toata splendoarea peisagistica, sa asculti linistea aceea, intrerupta din cand in cand doar de unele adieri si soapte usoare ale vantului ce-si asculta singur tanguirea. Sa simti toate acestea din toti porii firii tale, inima sa bata cu putere, imbatata de atata frumusete si perfectiune a naturii chiar in miezul ei fierbinte, la propria ei fabrica de minunatii naturale in stare pura.

Primul drum in Via Mala a fost construit undeva pe la jumatatea sec. 15. A fost practic cioplit din piatra. Cu toate acestea, prima atestare a finalizarii acestui drum a fost datata undeva prin sec. 18. Drumul a fost refacut de mai multe ori... dupa parerea mea era si normal. Cred ca oricine ajunge acolo se mira cum de s-a reusit realizarea in acele vremuri a unui astfel de drum, cu acele poduri arcuite din piatra si aceasta datorita reliefului complet “razvratit” impotriva civilizatiei umane. Acest loc, sunt convinsa, ca s-a dorit a ramane “ virgin”, neprelucrat si atacat de interesele si nevoile oamenilor. Dar acestia au reusit pana la urma si aici sa ingenuncheze mareata natura, o mare parte a muntelui, creand aceasta unica “Via Mala”. Ma bucur enorm si simt si acum cand scriu o imensa satisfactie si fericire, ca am reusit sa vad si eu aceasta atat de grea dar si extrem de folositoare realizare a omului in fata naturii.

Exista o versiune a drumului care este folosita si astazi si care a fost construita la inceputul sec. 20. Dar autostrada 13 este de cele mai multe ori varianta cea mai des folosita. Si traverseaza acest loc prin intermediul a doua tuneluri lungi si un alt pod.

Dar pentru a vizita cheile si a ajunge practic in inima locului numit Via Mala, se paraseste autostrada si se trece pe vechiul drum. Se iese de pe autostrada fie prin dreptul localitatii Zillis sau la Thusis, in cazul in care drumul spre Via Mala este semnalizat ca se poate trece. Exista si un indicator pt. acesta, care chiar functioneaza corect!

Acest drum este foarte ingust, doar pe o singura banda si in unele locuri, daca masina este prea mare, se asteapta si se trece pe rand.

Cheile au doua sectiuni extrem de inguste care constituie partea cea mai spectaculoasa si frumoasa a peisajului montan. Partea de sus, din nord, are multe poteci, poduri si pasi de trecere peste culmile stancoase ale muntelui.

La poale, cum i-am spus eu, de fapt la intrarea in canion, acolo unde ne-a lasat autocarul, este amenajata o parcare, cu o terasa cu mese, scaune si umbrele, unde ne-am odihnit putin si am baut o adevarata cafea pt. revigorare, mai ales dupa posirca de cafea bauta la hotelul italienesc Yes; aveam de trecut prin Via Mala la picior, deci aveam nevoie de forte proaspete, dupa lancezeala din autocar. Tot aici este si un mic magazin cu suveniruri, in special vederi si diverse despre Via Mala. De aici se pot lua si bilete pentru a cobora cele 321 trepte. Acestea te duc in cea mai adanca parte a defileului, in lumea de jos a cheilor, cat mai aproape de albia stramta a Rinului. Biletul costa 3 franci elvetieni. Cine s-a incumetat sa coboare si apoi sa urce atatea trepte ne-a spus ca drumul a fost foarte obositor dar si ca a fost foarte interesant. Sunt convinsa... Bine ar fi fost sa fi avut timp sa vedem si partea de jos a defileului dar si drumul propriu-zis adica practic Via Mala.

Noi am preferat sa luam”Drumul rau” la picior, pe soseaua ingusta, sa trecem pasul, sa ne incante peisajul cheilor atat de apropiate ca la un moment dat, am avut strania senzatie ca vine noaptea... Am trecut podul vechi, am facut poze, am vazut si un viaduct de-a dreptul inspaimantator, nu in sensul rau, ci prea bun, adica ne-am intrebat cu totii cati eram acolo, cum de s-a putut realiza o asemenea constructie pe niste colti de stanca. Culmea, iata ca s-a putut face si in ce mod: viaductul protejeaza drumul de eventuale caderi de stanci, este ceva extraordinar. Numai daca vezi cu ochii tai intelegi aceasta realizare a omului muncitor elvetian, intr-un loc atat de greu accesibil. Si noi romanii, ne dam de ceasul mortii cand avem de peticit 1 m de autostrada sau drum national...

Dupa cativa zeci de metri, ni s-a deschis o alta perspectiva. Un alt pod, apoi un tunel si am ajuns pe o platforma din beton, asezata undeva ca la o rascruce de drumuri. Asa si este: dar este drumul faurit de stancile cele inalte. De aici am vazut inainte ca incepea sa se lumineze, iar in spatele nostru venea seara: ceva extraordinar. Am avut o stare parca de paranormal: m-am simtit la granita dintre doua lumi: a luminii si a intunericului; a fantasticului impletit perfect cu realitatea. Mergeti si voi sa traiti asa ceva si veniti sa scrieti ce ati simtit.

La un moment dat ne-am adunat mai multi turisti si de alte natii si chiar nu am mai avut loc in acea rascruce a Viei Mala... Ne-am daruit fiecare in parte din propria noastra darnicie multe zambete si chiar cateva vorbe placute, am facut schimb de aparate foto pt. a ne face poze reciproc si apoi ne-am continuat mai departe de drum, privind, eu cel putin, ba jos in haurile adanci, ba spre inaltimea muntelui, incremenita si cazuta de tot intr-o contemplatie asemanatoare unui drog; clar, eram drogata de acel moment unic, atat de special, intr-o lume cu totul deosebita...

Drumul cel mai spectaculos nu are mai mult de 1 km, dar merita pe deplin plimbarea printre cotloanele inalte muntoase, privind in jos, spre vaile adanci, acolo unde Rinul isi coloreaza paleta apelor sale de la un albastru deschis, pana la un verde pal, rezultand cel mai clar turcoaz vazut in viata mea. Aici batranul Rin se joaca far’de teama de-a v-ati ascunselea printre stancile reci si intunecoase, incepand sa-si creeze inca de aici, din Via Mala, propria-i vale. Si ce vale mareata si spectaculoasa isi va fauri maretul Rin! Sunt fericita ca am vazut-o!...

A meritat pe deplin aceasta excursie optionala, hotarata instant, intr-un loc binecuvantat de Dumnezeu, zis din vremurile demult apuse Via Mala. Deh, norocul nostru si de data aceasta un avantaj ca ne-am nascut mult mai tarziu, cand acest drum nu mai este rau deloc, ba este atat de bun si de darnic, ne intampina voios, cu binete, deschis precum Cartea naturii elvetiene atat de marinimoasa in frumusete, spectaculozitate, maretie si mai mult decat toate, de multa, multa magie. Aici, la Via Mala, este taramul fermecat, locul de obarsie al marelui Rin si trecerea muntilor in cel mai frumos, spectaculos si desavarsit mod posibil. Inca o data, va invit sa calcati si voi prin Via Mala. Abia astept impresiile voastre de acolo.

De la Via Mala am trecut muntii prin pasul Julia, peisaje unice pe pamant, prin niste vai mai largi sau mai inguste, pe sosele adevarate, cu serpentine de top. Am intalnit in drumul nostru pitorestile orase Tiefencastel si Silva Plana, aflate la o altitudine de 2200m. Iar trecerea prin muntii vazuti in acea zi, m-au facut sa inteleg de ce Elvetia are un asemenea renume mondial in peisaje naturale de o frumusete uimitoare! Am reusit sa surprind in multe poze o mare parte dintre aceste locuri paradisiace elvetiene. Cateva le voi atasa acestor impresii, sper sa va incante.

Si v-am povestit si eu cate ceva despre “drumul rau” mai exact Via Mala, doar pentru ca si eu, precum altii, AmFostAcolo!

Cu mult drag pentru voi, in speranta ca v-am fost de folos,

Ileana

---

VIZUALIZĂRI: 2940 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI