Trieste, orașul timpului și al timpurilor

TIPĂREȘTE

Când am hotărât să includem pe lista de vacanță de anul acesta Peștera Postojna despre care v-am povestit, am mutat mașina în zona gării și autogării după cum ne-a recomandat recepționerul.

Parcarea etajată Silos este în Piazza della Liberttà unde primele 20 minute sunt gratis, apoi crescător tariful după ora sau fracțiunile orare, 3 € /2 ore de exemplu. Silos are o capacitate de 780 de locuri din care 20 sunt pentru persoane cu handicap și să nu faceți greșeala de a parca pe ele, atât aici cât și în alte parcări pentru că aveți șansa 95 % să pierdeți bani serioși din bugetul de vacanță și să vă căutați și mașina dusă pe coclauri. Nu se pot parca decât auto de maxim 2 m înălțime, nu rulote sau mașini cu remorcă. Se plătește cash sau cu carduri Visa, Master și alte 2-3, ba se poate face și rezervare telefonică. Ca poziție este excelentă dacă vreți doar o oprire pentru vizitarea centrului istoric.

Aici au fost silozurile din sec. XVIII -XIX, în viitor va fi un mall, cine știe când, lucrările sunt în pas de melc dar schițele afișate arată că ar putea fi un spațiu modern.

Problema parcării rezolvată pentru următoarele două nopți, am plecat chiar din prima după amiază prin oraș, pe malul mării și prin micile dar interesantele localuri vechi. Prima oprire, am vizitat atât cât se putea, gara.

Gara, o clădire frumoasă, parte renovată și modernizată, o clădire impunătoare ce a fost inaugurată la 27 iulie 1857 în prezența împăratului Franz Joseph I. A fost o inaugurare importantă deoarece lega Trieste de Viena în vremea când orașul de pe malul Adriaticii era un foarte important port imperial. În incinta gării funcționează și capela San Raffaele, în special pentru emigranți.

Porto Vechio ne-a atras privirile dar nu l-am străbătut prea mult, este o zonă destul de neglijată în prezent, se pare că este totuși în atenția autorităților pentru refacere, așa cum am citit pe un afiș despre conferința chiar din luna mai ținută aici. Clădirea Administrativă, azi abandonată, silozuri, hambare, ateliere și hale, toate au fost ridicate în sec. XIX din grija Imperiului Austro-Ungar, după un concurs de proiecte ținut la Viena în 1863. Deși am stat departe de mal, apusul de soare aici aproape de Porto Vecchio părea din altă lume.

Parcul Piața Libertății este unul din locurile unde am poposit de două ori, pentru a vedea statuia împărătesei Sissi și pentru a ne face un plan de colindat cu folos, după ce am avut harta turistică a orașului primită chiar de la recepția hotelului. Așa că după câteva minute de stat pe o bancă am pornit să descoperim parte din centrul istoric al triestenilor.

Canal Grande este primul loc unde ne-am oprit, după ce am plecat de la parcul unde este statuia frumoasei Sissi și străbătând la pas - maxim 800 m - Riva 3 Novembre 1918, nume cu rezonanță istorică, având pe drepta clădiri vechi neîngrijite și parcările din dreptul terminalelor pentru turiști iar pe stânga clădirile sec. XIX, elegante. Canal Grande este locul unde marea pătrunde în inima orașului, între fostele case și depozite ale negustorilor, azi sedii de muzee, teatru, instituții, spații comerciale și locuințe. A fost amenajat la jumătatea sec. XVIII, malurile sale fiind legate de-a lungul timpului prin trei poduri, numite după culorile drapelului, adică Ponte Rosso inițial din lemn, Ponte Verde din fier și Ponte Bianco azi doar marcat ca amintire al fostei căi ferate, acesta fiind astupat cu materiale din demolările ghetoului evreilor. Astăzi este utilizabil doar Ponte Rosso - zona este în reconstrucție și modernizare așa că anul viitor poate avea un aspect puțin diferit. Dacă mergeți pe partea pietonală de pe Ponte Rosso, Joyce vă invită să-i vizitați casa în care a locuit aici, statuia fiind dezvelită în 2004. James Joyce a stat cam 10 ani în Trieste. Iar dacă vă aplecați cu grijă peste balustrada podului, vedeți și cunoscutul higrometru ce s-a folosit mult timp pentru studii. Dincolo de canal este Piața și fântâna Ponterosso, o zonă pietonală care în luna mai era în reconstrucție.

Biserica San Antonio Taumaturgo (cel care face miracole) și piața din fața sa, loc unde se ține târgul de dimineață, sunt construite peste partea de Canal Grande acoperită cu moloz în 1934. Biserica actuală a fost ridicată pe urmele uneia mai mici. Este impunatoare prin coloanele sale ionice și statuile sfinților protectori ai orașului, interiorul este și el impresionant dar ceva parcă îi strică farmecul, modernitatea.

Biserica Ortodoxă Sârbă, spectaculoasă, are trei intrări, una prin Piazza San Antonio, a doua și principala prin Via San Spiridione (Spiridon) și a treia prin Via Genova. Aparține comunității sârbe de când, acum peste 200 de ani a obținut aprobarea imperială de la Viena de a se despărți de comunitatea greacă cu care o împărțea prin alt ordin imperial, comunitate care nu accepta decât slujbe în limba greacă. Biserica este impresionantă atât în exterior cât și în interior, mai ales prin cupolele ce amintesc de bisericile bizantine orientale. Am asistat câteva minute și la slujba frumoasă, am primit permisiunea de a face câte poze vrem. Un loc care ne-a impresionat și care demonstrează prin istoria ei că oamenii serioși pot face lucruri frumoase și trainice chiar dincolo de țara natală. Și spun asta pentru că am citit istoria comunității sârbe sub Imperiul Austro-Ungar.

Muzeul Morpurgo de Nilma l-am găsit întâmplător, nici nu știam de existența lui. Probabil dacă ați citit articolul meu despre orașul Split, vă amintiți de librăria Morpurgo. Ei bine, familia Morpurgo din Split era mult mai mare. Evrei Ashkenazy plecați din orașul Marburg, s-au răspândit în mai multe orașe de pe coasta Adriaticii, locuri unde au construit palate, au înființat bănci și s-au implicat în viața culturală, industrială și administrativă. Familiile Morpurgo din Trieste erau strâns legate de cea din Split iar muzeul care se află la etajul doi al palatului familiei are exponate deosebit de frumoase. Palatul a fost donat orașului Trieste chiar de proprietarul ultim, un colecționar de excepție și cu o cultură vastă. Programul de vizitare este destul de scurt, cu modificări frecvente, nu se pot face poze dar dacă vă este în drum, merită trecut pragul, cu atât mai mult cu cât vizita este gratuită.

Palazzo della Borsa am ținut foarte mult să-l vedem. Pentru a ajunge acolo am mers de la Morpurgo pe Corso Italia, o arteră cu destule magazine și negri dar care nu ne-au ademenit cu nimic, fiind două persoane, ei abordau persoanele singure și vârstnice. Pe Corso nu ratați clădirile vechi. Ajunși în Piazza della Borsa am avut în față frumoasa clădire a Palato delle Borsa Vecchia, o clădire splendidă de la mijloc de secol XVIII, despre care se spune că are interioare cu adevărat deosebite și cred pentru că am văzut un album.

Biserica Ortodoxă Greacă San Nicolo este tot pe Rive 3 Novembre 1918, între Canal Grande și Piazza Unità d’Italia. Este aparent neinteresantă pe dinafară dar știam că interiorul este deosebit, din păcate la orice oră am trecut, era închisă. A fost ridicată în sec. XVIII, după separarea de comunitatea sârbă, având aprobare de la curtea imperială vieneză, așa cum se ridicau atunci lăcașuri aparținând altor culte decât cel catolic.

Piazza Unità d’Italia / Piața Unificării Italiei, numită așa din 1918 când Trieste revine Italiei, am văzut-o din prima seară în toată splendoarea ei apoi a doua zi de mai multe ori. Am venit aici de pe țărmul mării dar și dinspre Palazzo delle Borsa. Venind pe partea dinspre mare, aproape de piață se schimbă numele arterei, din Riva 3 Novembre devine Riva del Mandracchio, numele mandracchio este dat de la faptul că aici era un canal și loc de acostare pentru navele mici. Este cea mai mare piață din Europa care are deschidere la mare, fiind înconjurată pe trei laturi de clădiri cu arhitectură vieneză. Superb loc, seara când este luminată este cu adevărat fantastic. Latura din mijloc, paralelă cu țărmul golfului Trieste, este Palazzo del Municipio, Primăria, fostul sediu al Locotenentului Austriac. Turnul cu ceas și cele două figuri cu nume slovace dar alintate Mikeze și Jakeze ce anunță orele din sfert în sfert de ceas, este seara luminat (aici acum sunt copii ale figurilor, originalele sunt expuse în Castelul San Giusto). Pe turn a fost înlocuit blazonul imperiului Austro-Ungar cu stema casei de Savoia.

În fața primăriei se află Fontana dei Quattro Continenti / Fântâna celor Patru Continente, un complex alegoric grandios ce reprezintă Europa printr-un cal, Asia prin cămilă, America prin crocodil și Africa prin leu iar în vârf are statuia unei femei înaripate cu brațele deschise, cu pachete, baloturi și frânghii, simbol al comerțului, Trieste fiind în sec. XVIII un puternic centru comercial liber, porto franco. Australia nu este redată pe acest monument pentru că nu erau prea multe informații despre ea. A fost creată în 1751-54 pentru a arăta ce oraș plin de bogăție și noroc este Trieste. Abandonată, mutată pentru a nu fi văzută de Mussolini în 1938, a fost refăcută după original în 1980 și astăzi este plasată pe locul inițial. Pe latura dreaptă privind spre mare se află Palazzo del Governo, azi Prefectura Trieste, fostă clădire a administrației austriece, unde e de admirat balconul cu decorații de Murano. Lângă Prefectură se află Caffè degli Specchi / Mirror Café, în care din păcate nu au rămas decât 3 oglinzi autentice, aici a fost de fapt Palatul Stratti, este cafenea de lux, istorică, din 1839.

Pe partea opusă este Palazzo del Lloyd Triestino, la capetele clădirii având statuile Teti și Venere, zeitățile protectoare ale apei dulci și sărate. Astăzi frumoasa clădire albă este sediul guvernului pe plan local. Tot aici este cea mai veche clădire din piață, fostul palat Vanoli, azi Grand Hotel Duchi D’Aosta unde, dacă vreți eu m-am interesat pentru voi, o cameră standard pornește de la 200 și ceva €. Pentru amatori, oferă MD, italian dacă vă încântă!

Piața aceasta este deosebit de frumoasă noaptea când în pavaj se aprind ledurile albastre pentru a aminti de faptul că aici a fost cândva marea și s-a acoperit la mijlocul sec. XIX.

Piața Unificării Italiei a fost martora a multe evenimente dramatice în secolul trecut iar dacă mergeți pe străzile înguste din spatele ei, de fapt sunteți în fostul Ghetoul Evreiesc.

Scala Reale este pe țărmul mării, un loc superb unde seară de seară turiștii vin să admire marea și soarele ce alunecă treptat în ea. Ziua am dat mereu peste negrii care-și făceau veacul pe acolo încercând să vândă câte ceva. Scala Reale are ceva trepte foste cândva albe, scăldate de apele mării, este chiar pe mijlocul Pieții Unificării Italiei și farmecul aparte este dat de cele două grupuri statuare de o parte și alta, aparent atât de diferite dar de fapt un întreg: Bersaglierii/Trăgătorii si “ Ragazze di Trieste”/ Fetele din Trieste. Scările au fost făcute în 1922 cu ocazia vizitei lui Vittorio Emanuele al III-lea iar grupul statuar de bronz în 2004 pentru a comemora cel de al 50 -lea an de când Trieste a fost reintegrat Italiei. Fetele sunt croitoresele care lucrau tricolorul italian în 1918 când soldații infanteriști, bersaglierii, intrau primii în oraș pentru a-l reda Italiei.

Molo Audace, digul care pleacă din apropiere este locul de promenadă cel mai căutat de turiști și localnici la apusul soarelui. Se spune că n-ai văzut Trieste dacă n-ai trecut pe aici seara la apus așa că ne-am înghesuit și noi puțin pe acolo. Povestea spune că inițial s-a amenajat acest loc pe un vas ce s-a scufundat, San Carlo, undeva pe la jumătatea sec. XVIII. Inițial s-a unit cu țărmul printr-o punte de lemn de aproximativ 100 m lungime și a purtat numele navei scufundate. Apoi s-a realizat cel de azi, din beton care a primit în 1922 numele celebrului distrugător al Marinei Italiene, L’Audace, vas de elită mai ales în primul război mondial, capturat de nemți în 1943 și a cărui epavă a fost descoperită în 1999 în zona Trieste. Dacă ajungeți acolo, căutați și busola de bronz despre care se spune că a fost realizată după modelul celei de pe vasul Audace. Merită un apus privit de acolo, să nu mă întrebați dacă e mai frumos decât cel văzut de Hitchcock în Zadar, pot să vă spun că cel văzut de noi a fost magnific.

Teatrul Roman este oarecum în spatele Pieței Unificării Italiei, aproape, chiar pe Via de Teatro Romano, vis-a- vis de poliție. Este cea mai veche urmă a trecerii romanilor pe aici, destul de important socotind că intrau 3500 de oameni, construcție probabil din sec. II î. Hr. A fost descoperit întâmplător la început de sec. XIX pentru că cineva a avut inspirația de a asocia numele unui sat, acum cartier al orașului, cu un loc istoric, Rena Vecia / Vechea Arenă. A fost decopertat și recuperate statuile de marmură abia în 1938 cu ocazia unor demolări masive.

Biserica Santa Maria Magiore ne-a ieșit în drum ca să spun așa atunci când ne îndreptam dinspre Teatrul Roman spre Arcul lui Riccardo. Lăcașul de cult este o clădire monumentală, amplasată pe o pantă a dealului San Giusto iar pentru a intra acolo se urcă un număr măricel de trepte. Este o biserică veche de aproximativ 400 de ani ce a aparținut ordinului iezuiților și este singurul lăcaș de cult cu arhitectură barocă. Interiorul este deosebit de interesant după schițele pe care am apucat să le vedem înainte de a se închide. Are un turn înalt de 25 m, Turnul liniștii sau Tăcerii care la bază avea o cameră cu rol militar. O criptă unde s-a găsit un singur schelet, Fântâna Sufletelor, foarte adâncă de 6m unde se spune că erau scufundați cu capul în jos cei torturați de Inchiziție și Camera Roșie unde Inchiziția s-a desfășurat în voie după cum au dovedit resturile umane și instrumentele descoperite acolo. Deși este o biserică ce a aderat la Frăția Sfintei Fecioare a Sănătății, a fost singurul loc din Trieste unde m-am bucurat că nu am putut vizita în voie un lăcaș al Domnului care, după cutumele ortodoxe, trebuia părăsit căci au murit oameni de moarte năpraznică!

Biserica San Silvestro despre care citisem că este cea mai veche biserică funcțională din Trieste, construită în sec. XII, am descoperit-o chiar lângă biserica Santa Maria Magiore. Era închisă așa că nu i-am văzut interiorul, o ușă era chiar sigilată. Este o biserică a comunității elvețiene care a cumpărat-o la o licitație publică organizată de Imperiul Austro-Ungar în sec XVIII, fapt ce l-am aflat de pe panoul informativ.

Arco di Riccardo este situat ceva mai departe de Teatrul Roman, arheologii încă nu sunt siguri dacă a fost ridicat în onoarea lui Augustus în 33 î. Hr., dacă a fost una din puținele porți de intrare în cetate sau mai târziu ridicat pentru Carol cel Mare al francilor sau chiar Richard Inimă de Leu ce a trecut prin zona Trieste cu ocazia unei cruciade. Discuțiile, din cât am citit eu, se învârt acum în jurul “re (x) Carlo”, cine știe!

Trieste este un oraș micuț, cel mai estic din Italia, foarte aproape de graniță slovenă, este cum îl numesc ghizii, poarta estică a Italiei. Are o istorie lungă de peste 5000 de ani. Colonie romană Tergeste creată de Iulius Caesar, a prosperat în epoca bizantină, a fost sub franci, a trecut benevol printr-o petiție semnată de cetățenii sec. XV sub Leopold al III-lea de Habsburg, a fost al Italiei după 1918, apoi din 1943 al Germaniei hitleriste, apoi sub Tito scurt timp și împărțit în două între iugoslavi și anglo- americani până în 1947 când este declarat oraș liber sub protecție ONU iar din 1954 o bună parte a zonei orașului a revenit Italiei definitiv sau poate mai bine zis până azi.

Scurtul popas în Trieste nouă ne-a plăcut și ne-a făcut să dorim o revenire aici. Trieste cumva este una din Cenușăresele Italiei pe care turiștii în mare parte o ignoră și în goana spre alte orașe nu-i dau șansa unui popas de măcar câteva ore sau nu-și oferă singuri plăcerea de a abandona un pic autostrada, foarte bună dar care nu-ți facilitează vederea unor locuri faine. Chiar numai intrarea în oraș, privind de sus printre pini albastra Adriatică și este un moment ce încântă sufletul. Trieste este italian și nu prea, azi are mai mult de-a face cu cultura slovenă cu care și fizic aproape se întrepătrunde, are puternice influențe austriece, ceva sârbești, este, așa cum a fost mereu, o zonă cosmopolită frumoasă, fascinantă. Un concediu aici merită încercat, zona carstică este deosebit de bogată - peste 1400 de peșteri doar în zona italiană ca să nu pomenesc de zona slovenă foarte apropiată - are plaje mai pietroase e drept, munții oferă posibilitatea unor trasee de vis, sunt câteva castele interesante în zonă și, dacă vreți, fermele vă satisfac deplin papilele gustative cu produse locale autentice, slovene și italiene. Noi am aflat despre ele aici, n-am avut timpul necesar să programăm o vizită la una, așa că am trecut acest obiectiv pe o listă foarte scurtă cu atât mai mult cu cât și în oraș ne-au rămas multe locuri unde chiar ne dorim să ajungem. Și nu de neglijat sunt urmele lăsate de nume celebre precum Verdi, Stendhal, Napoleon Bonaparte, Joyce, Svevo, Paganini... Cazarea din păcate nu este foarte ieftină și nici oferta foarte bogată dar ca prețuri la mâncare, în restaurantele obișnuite se poate lua o cină sau un prânz cam la 35 - 40 € / 2 persoane cu vinul casei inclus (restaurantele sunt după tipic italian, bucătarii au pauză de după amiază iar cina începe cu ora 7 p. m. dar dacă faceți foamea în acest interval, pe Canal Grande și nu numai sunt mici autoserviri care oferă mâncare caldă la pachet). Revin și insist, nu lăsați mașina unde vi se pare că nu deranjează pe nimeni, am văzut poliția apărând de niciunde doar pentru o simplă bicicletă lăsată de un neamț ce intrase într-un magazin și amenda s-a plătit rapid, fără discuții inutile, doar era neamț, nu român. Dura lex, sed lex!

Dacă m-am temut de ceva când am ales această destinație a fost doar vântul puternic care bate uneori aici, pe coastele Adriaticii, Bora. Dacă-l prindeam în plină forță, n-ar fi fost plăcută șederea în Trieste. Durerea pierderii ființei iubite este imensă și poate face orice persoană, oricât de rațională, să devină capabilă de fapte nesăbuite. Așa este și legendara Bora! Fiica mai mică și cea mai iubită a zeului Aeolus, patronul vânturilor își însoțea tatăl prin toată lumea. Aici fiind, ea a plecat prin munți să se joace cu norii și a intrat într-o peșteră unde a întâlnit un argonaut, Tergesteo, de care s-a îndrăgostit nebunește și cu care a rămas în peșteră să-și împlinească iubirea și destinul. Aeolus în timpul ăsta o căuta. Furios, când a găsit-o s-a răzbunat pe Tergesteo pe care l-a zdrobit de pereții peșterii. Bora a refuzat să-l urmeze pe Aeolus spre alte zări iar lacrimile ei s-au transformat în haina de piatră albă ce a îmbrăcat verdele mănos al zonei. Îndurerat, tatăl a înțeles că nu mai poate face nimic și a lăsat-o pe Bora aici să plângă lângă roșul plantei sumac ce a înflorit pe stânca albă, din sângele lui Tergesteo. După un timp zeii au adus iar frumusețea pe acest deal, au ajutat oamenii să ridice o cetate căreia i-au spus Tergeste în amintirea iubitului ucis al Borei. Zeii i-au permis apoi Borei să-și retrăiască dragostea 3 sau 7 zile pe an, ziua cu bucurie și patimă nebună, noaptea cu lacrimi de ploaie și strigăte de durere! Mergeți la Tergeste, Trieste când Bora este liniștită și vă acoperă cu adierile ei blânde iubirile voastre! Când e furioasă, lăsați-o să-și plângă iubirea pierdută iar voi mergeți să-l salutați pe Antonio cel bătrân de 70 milioane de ani! Cine-i Antonio? Aflați-l voi, noi n-am mai avut timp căci am urcat pe dealul unde este San Giusto, un alt loc ce nu trebuie ratat în Trieste!

Webmaster, te rog dacă se poate youtube.com/watch?v=-7FdER923zw One day in Trieste. Mulțumesc.

---

VIZUALIZĂRI: 5346 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI