Trieste... muţi de uimire

TIPĂREȘTE

Deşi îmi afectează negativ imaginea de călător, trebuie să vă spun cu sinceritate că am ajuns în Trieste cam din întâmplare.

Acum mi-e cam ruşine să mărturisesc asta, pentru că oraşul pe care l-am ales doar pentru o noapte de cazare pe drumul de întoarcere din Italia spre casă ne-a lăsat fără cuvinte, fără suflu, ce mai… muţi de uimire.

După 10 zile de concediu petrecute prin Italia (e ţara mea preferată, cred că ar putea fi singura mea destinaţie de concediu) cu o familie de prieteni, ne-am decis ca, la întoarcerea spre casă, să mai hoinărim 2-3 zile prin Budapesta, chiar de Ziua Ungariei – 20 august. Pentru atmosfera de sărbătoare, plimbări, focuri de artificii, gulaş, bere…

Deci aceasta era următoarea noastră destinaţie şi până acolo trebuia să conduc vreo 1200 de km, pe care i-am împărţit în două. Aşa a apărut Trieste: jumătatea distanţei dintre Pescara şi Budapesta.

O cazare rezonabilă ca preţ şi servicii – Chiara B&B, cam la marginea oraşului. Proprietarii – poliţişti, ne-au dat un număr de telefon pentru orice eventualitate, ne-au spus să avem grijă la buzunare şi cam atât.

Nu ştiam mai nimic despre Trieste – localitate de graniţă la 3 km de Slovenia, a fost a Iugoslaviei, a revenit Italiei, cu ceva schimb de populaţie. Şi nici nu am avut timp să mă documentez, aşa cum de obicei fac înainte de a vizita noi locuri.

Am ajuns după-amiaza, ne-am cazat şi am hotărât să facem o plimbare de seară până în centru. De aia spuneam că m-a lăsat Trieste şi fără suflu, că am mers cam mult pe jos. Dar a meritat. Din plin.

Cum veneam pe o stradă mai întortocheată, cu clădiri cam vechi şi cam murdare, ne-am trezit brusc în Piazza dell'Unità d'Italia şi cu adevărat am rămas fără cuvinte. Toţi patru.

Surpriza a fost totală. Cred că aşa se simte un copil care intră pentru prima dată într-un parc de distracţii: totul te atrage, totul e minunat, nu ştii spre ce să te îndrepţi mai întâi, te duci, te întorci.

Cu toate acele palate, cu faleza şi portul de veliere atât de aproape, nici nu ştiam la ce să ne uităm, ce să fotografiem, pe unde să mergem. Până la urmă ne-am tot învârtit prin zonă, ne-am tot mirat, am tot admirat. Iar odată cu venirea serii, farmecul s-a accentuat: clădirile, statuile, coloanele minunat iluminate, lume la plimbare, un nene cânta la ferăstrău (pe bune, zici că era muzica sferelor!), turişti grăbiţi, localnici mai calmi, blitzuri, strigăte, cântece, terase, grătare, fum, mirosuri. Cu toate astea, era aşa… un fel de armonie în toate. În seara caldă, o senzaţie de calm şi pace ne-a învăluit…

Aşa că ne-am dus să mâncăm. De abia am mai găsit locuri la un restaurant, deşi la ora 18, când ajunseserăm noi prin zonă, restaurantele abia se deschideau. După ora 21, toate restaurantele erau pline. Trieste mânca. Am încercat şi noi. Pizza. Grozavă. Berea. Excelentă. Îngheţată. Gelato artigianale. Ar însemna îngheţată de casă. Delicioasă. Deşi se spune că nu merge după bere. Credeţi-mă, merge! Preţuri, cred eu rezonabile. La final, cam 20-25 de euro de persoană.

Din nou fără suflu până la pensiune. Ne-am mirat (şi bucurat) când am trecut pe lângă consulatul României. Am ajuns la pensiune pe la 1 noaptea.

Dimineaţa, micul dejun la pensiune. Italienii îi spun „colazione”. Un croissant mic cu o cafea expresso şi mai mică. Nu ştiu ei cum rezistă. Noi am mai mâncat pe drum.

Am ajuns la cazarea din Budapesta foarte greu – pe o ploaie torenţială şi o aglomeraţie auto de nedescris. Lumea se pregătea de sărbătoare. Dar despre acestea poate, într-o postare viitoare.

Cât despre Trieste, cu siguranţă îl vom alege ca destinaţie provizorie la o următoare vacanţă prin Europa. Ca să ne plimbăm din nou… muţi de uimire.

---

VIZUALIZĂRI: 6873 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI