Sarajevo, dragostea mea - partea I

TIPĂREȘTE

Poate că titlul review-ului, care-l copiază pe cel al unui film destul de cunoscut, este puțin exagerat, Sarajevo nu a fost chiar o dragoste adevărată, dar trebuie să recunosc faptul că mi-a plăcut mult acest oraș unde se ciocnesc trei civilizații, dar în care oamenii reușesc să trăiască împreună...

În continuarea circuitului prin Balcani, de la Niş, am plecat spre cea de-a doua destinație, Sarajevo. Cei peste 400 km de la Niș la Sarajevo i-am parcurs în aproximativ 6 ore și jumătate, prilej cu care am constatat că sunt puncte de trecere a frontierei la care se face verificarea documentelor nu numai între Serbia și Bosnia, dar și între componentele Federației Bosniace.

De obicei, în review-urile mele nu mă opresc prea mult și prea des asupra unor aspecte legate de istoria și geografia locurilor pe unde mă plimb, decât dacă ele au legătură directă cu cele văzute. Ei bine, în cazul de față consider că este necesar să vă dau și câteva …

Dacă priviți harta acestei mici țări balcanice, forma ei este, grosso modo, un triunghi, având baza la nord și vârful opus la sud. Ei bine, zona de la sud, cam un sfert din suprafața totală a țării, este Herțegovina, nume ce semnifică țara ducelui (herzog = duce, în germană). Restul este Bosnia, al cărei nume vine de la râul Bosna, care o străbate.

Acest teritoriu, ca și cele din jur, populat de iliri la începutul primului mileniu, a făcut parte din Imperiul Roman, apoi, după divizarea acestuia, a fost ocupat de ostrogoți, apoi de alani și de huni, fiind apoi înglobat în Imperiul Bizantin. În secolele al VI-lea și al VII-lea, în zonă au venit triburile slave. După căderea Constantinopolului (1453), teritoriul Bosniei și Herțegovinei de azi a devenit mai întâi sangeac și, mai apoi, pașalâc turcesc. Această perioadă de patru secole a marcat categoric evoluția țării, pentru că în această perioadă, populația slavă a trecut masiv la islamism, formându-se ceea ce astăzi numim populația bosniacă, frați buni cu vecinii lor, sârbii, croații, slovenii, muntenegrenii și macedonenii, cu care au o limbă comună. Trebuie totuși să precizăm că o bună parte din populația slavă și-a păstrat credința creștin-ortodoxă în toată această perioadă.

După căderea Imperiului Otoman, între 1878 și sfârșitul Primului Război Mondial, Bosnia a intrat în componența Imperiului Austro-Ungar, perioadă când i s-a adăugat în denumire și al doilea nume, Herțegovina.

La sfârșitul războiului, țara a intrat în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, devenit ulterior Iugoslavia. La fel a rămas situația și după Al Doilea Război Mondial, doar că Iugoslavia a schimbat regimul politic, pornind pe calea socialismului.

După mișcările centrifuge ale statelor membre ale Federației iugoslave, de la începutul anilor ’90, Bosnia și Herțegovina a urmat aceeași cale, deși părerea generală (a lor) este că perioada de înflorire a țării a fost cea când a făcut parte din Iugoslavia socialistă.

Slăbirea autorității statale, prin declararea independenței, deși condițiile erau total nefavorabile, a făcut posibilă apariția unor mișcări naționaliste. Să precizăm că structura etnică a populației era la începutul anilor ’90 și este aproximativ la fel în prezent, următoarea: aproximativ 50% bosniaci (adică slavi musulmani), 35% sârbi (adică slavi ortodocși) și 15% croați (adică slavi catolici). Toți vorbesc aceeași limbă, deși acum ea se numește sârbă, croată, sau bosniacă, după cetățenia celui care o vorbește. În privința limbii, bosniacii înșiși au o problemă și nu s-au hotărât încă definitiv dacă să-i spună limba bosniacă, sau limba bosniană. :))

Oricum, cert este că de la mici neînțelegeri (sârbii doreau să rămână în Federația Iugoslavă, bosniacii și croații doreau independența), s-a ajuns la un război civil în toată regula între sârbi și bosniaci, aliați inițial cu croații, care, la un moment dat i-au trădat și i-au atacat și ei (celebrul pod de la Mostar a fost distrus de bombardamentele croaților). Războiul s-a purtat între 1992-1995 și s-a terminat printr-un acord între părți impus de americani (acordul s-a semnat la Dayton). Nu insist asupra amănuntelor, cine dorește, le poate citi aici, cert este că toate cele trei părți au utilizat toate mijloacele, inclusiv din cele nepermise, pentru a-și apropia victoria și rănile psihice provocate atunci se mai resimt și acum.

Ca urmare a acestui acord, statul este organizat ca o uniune federală, alcătuită din Republica Srpska, ce deține aproximativ 49% din teritoriu, Federația Bosnia și Herțegovina și un mic teritoriu autonom.

Cel mai afectat în timpul războiului a fost orașul capitală, Sarajevo, pentru că a fost în toată perioada războiului asediat de trupele sârbești, amplasate pe înălțimile din jur. Sarajevo a mai avut două momente care i-au marcat istoria. Primul dintre ele a fost asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand de Austria, fapt ce a dus la izbucnirea Primului Război Mondial, iar al doilea a fost organizarea Olimpiadei de Iarnă, în 1984.

La data vizitei mele în Sarajevo, orașul pierduse aproape orice urmă a ororilor războiului, locuitorii lui părând a fi trecut peste momentele grele, asta pentru că în oraș domnea o atmosferă de voie bună și destindere, de care era imposibil să nu te molipsești.

Am sosit în oraș după un drum de peste 400 km, venind de la Niș. Imediat după cazarea la hotelul Telal, am ieșit în oraș și primul loc în care am poposit a fost Baščaršija (se citește bașcearșia), inima orașului vechi. Cine a fost la Istanbul și nu doar aceia, știu de Kapalıçarşı (se citește capalîcearșî), în traducere, Bazarul acoperit, sau, cum este în general cunoscut, Marele Bazar. Ei bine, asemănarea fonetică este evidentă și, da, Baščaršija este un cuvânt compus, de origine turcă, ce se traduce prin Bazarul principal, Marele Bazar, un cartier întreg în inima orașului vechi. Deși acum el este mai mic decât în timpul stăpânirii otomane, s-a păstrat destul de bine și conservă atmosfera din acele vremuri; are un farmec deosebit, motiv pentru care și noi ne-am petrecut toată după-amiaza și seara aici.

Hotelul Telal se află la câteva zeci de metri de capătul estic al acestei zone și noi am pătruns în Baščaršija, evident, pe la capătul estic al ei. Primul lucru pe care ne-a căzut privirea, la intrarea în Baščaršija a fost Sebilj, o frumoasă fântână din lemn, în formă de chioșc, în stil otoman, construită în mijlocul pieței în jurul căreia s-a dezvoltat cartierul. Originalul a fost construit la mijlocul secolului al XVIII-lea, dar la sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada stăpânirii austriece, a fost înlocuit cu varianta actuală, care arată foarte frumos, mai ales seara. Trebuie să precizez că Sebilj din Sarajevo are o copie pe care am descoperit-o în Belgrad, la capătul nordic al celebrei străzi Skadarska; de asemenea, mai există două cópii, una tot în Serbia, în Novi Pazar și cealaltă mult mai departe, în St. Louis, Missouri.

Este realmente o plăcere să te plimbi pe străduțele pietruite, fiecare destinată unei anumite categorii de comerț/manufactură. E drept, multe dintre lucruri s-au schimbat din secolele XV-XVI, când existau 80 de corporații ale meșteșugarilor. Astăzi, singura stradă care mai păstrează „funcția” de odinioară fiind Kazandžiluk, strada fabricanților de vase de cupru și alamă. Cea alăturată, Bravadžiluk, fosta stradă a lăcătușilor și-a schimbat deja „profilul”, ca de altfel majoritatea străzilor din Baščaršija, care acum găzduiesc în casele tradiționale restaurante și magazine în special de artizanat și suveniruri. Fiecare restaurant are în față și o terasă cu câteva mese, la care este chiar plăcut să te așezi, având în vedere că toată zona este pietonală.

La lăsarea nopții, ne-am oprit pentru masa de seară în capătul estic al străzii Bravadžiluk, la Ćevabdžinica Villa Saraj, un restaurant tradițional local. Ćevabdžinica (pronunțat cevabginița) se traduce literal prin mici-erie :)), adică loc unde se servesc și se mănâncă mici (mititei). Pentru cei nefamiliarizați cu spațiul ex-iugoslav, trebuie să precizez faptul că și în această zonă se întâlnesc micii, zice-se o invenție românească (am citit undeva că micii ar fi fost „inventați” la Hanul lui Manuc, acum vreo 200 de ani, când li s-ar fi terminat mațele de oaie din care se preparau cârnații …). Oricum, chiar dacă nu se știe exact cine și unde a preparat prima dată micii, ei se întâlnesc peste tot în spațiul fostei Iugoslavii. Cei mai buni mici din această zonă i-am mâncat în Macedonia, la Bitola, dar nu au fost răi nici cei mâncați în Slovenia, Croația, Serbia, sau Muntenegru. Micii aceștia, numiți de localnici în limba sârbă/croată/bosniacă ćevapcici, sau ćevapi (e evidentă sursa: cuvântul kebab; de altfel, bulgarii le spun kebapce) sunt preparați dintr-un amestec de carne de vită, porc și miel (o rețetă aici) și sunt serviți, de regulă, alături de ceapă tăiată felii.

Nu insist asupra mesei, doar vă spun că felul principal a fost un platou tradițional local, cu pleșcavița, cevapcici, frigărui și cârnați, alături de o lepenje (lipie) și desertul o tulumba, respectiv un kadaif, totul stropit din belșug cu o bere locală bună, așa cum se poate vedea în pozele atașate.

Când intraserăm în Baščaršija, ne opriserăm și la Baščaršijska džamija, moscheea numită și „a lui Havadža Durak”. Acolo, cineva ne spusese să venim la lăsarea serii, să ascultăm un concert de muzică orientală. Așa am și făcut și am încheiat ziua ascultând muzica așezați la o masă de la o cofetărie cu terasă din apropiere și savurând o baclava autentică.

---

VIZUALIZĂRI: 4290 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI