Coasta Amalfitană (3) - Ravello

TIPĂREȘTE

A treia dimineață a vacanței noastre pe Coasta Amalfitană s-a ivit cu greu, somnoroasă, morocănoasă, după o furtună ce amestecase Cerul cu Pământul câteva ore bune în timpul nopții. Aflasem de cu seară că vremea se va schimba radical - lucru care părea greu de crezut după ziua minunată ce ne însoțise plimbarea; dar totuși s-a întâmplat. De aceea am hotărât ca această a treia zi s-o dedicăm vizitării sitului arheologic de la Pompei. Părea să fie cea mai „plângăcioasă” zi pe Coastă - mai bine la Pompei să ne plouă decât în altă parte!

Nu cred că voi dezvolta, despre Pompei chiar s-a scris mult și bine, n-am ce să mai adaug. Decât că din Sorrento am ajuns cu trenul (2,4 euro biletul pe sens, frecvența e cam la 30-40 de minute și aproape o oră durează drumul; la întoarcere am stat în picioare), că a fost super-aglomerat și pe acolo (probabil că mulți au gândit ca noi), că ne-am „consolidat” febra musculară și că ne-a plouat un pic, dar nu cine știe ce. Interesant, copleșitor, merită, recomand. Dar dacă aș avea o singură zi la dispoziție în zonă, aș petrece-o plimbându-mă pe Coastă și nu la Pompei.

... Ei, și veni ziua nr. 4! Previziunile meteo păreau ceva mai optimiste, dar se pare că ceața și norii ce ne-au învăluit pe drumul spre Amalfi încă nu aflaseră despre ele! :) Aveam în plan Ravello și nu-mi ieșea din cap ce citisem la @giuliani: neapărat de ales o zi însorită pentru Ravello, n-are rost să te cocoți acolo și să nu vezi în toată splendoarea ei „cea mai frumoasă priveliște de pe Pământ”!

Istețica mai fusese în Ravello pe la 14-15 ani, în cadrul unui program Erasmus; eu tocmai avusesem revelația - la pensie vând tot ce am și-mi iau o căsuță mică-mică la un țărm de mare, să fie călduț tot anul, să cultiv roșii și oregano în grădină cât să-mi ajungă de o salată, să citesc cât e ziua de lungă și, când o fi să fie, ... să mă prefac în țărână de Univers, cu ochii pierduți în nemărginirea mării... Fata mea s-a întors din Italia și m-a anunțat fericită: „Mami, am găsit locul în care să te retragi la pensie!... Ravello!” Venise vremea să-l inspectez și eu! :)

Văzând vălătucii de nori (și fără să-l fi citit anterior pe @giuliani), fetița zise cam tot ca el: „Păi... nu prea are sens să mergem în Ravello dacă nu-i senin!” Site-urile de vreme nu erau mai optimiste nici pentru zilele următoare, așa că nu ne rămânea decât să ne rugăm fierbinte! „Lasă, ai să vezi că iese soarele! Știi că sunt fiica preferată a Bărbosului!”

Am ajuns în Amalfi după aproape 2 ore, ca de obicei. De data asta am cumpărat bilete simple Sorrento-Amalfi, 2,9 euro și în Amalfi am cumpărat altele către Ravello, 1,3 euro pe sens. N-am luat dus-întors pentru că: 1. nu era nicio reducere, costau la fel; 2. dacă nu avea să plouă, ne vom fi întors pe jos. Stația pentru Ravello e diferită de cealaltă, pentru Sorrento sau Salerno, dar foarte apropiată și n-ai cum s-o ratezi, scrie mare pe ea „Ravello-Pogerola”. E bine de știut că aproximativ la aceleași ore ca autobuzele SITA pleacă și cele City-Sighting, erau niște fătuci care încercau să vândă bilete în stație (5 euro pe sens), dar noi luaserăm deja. Cineva a întrebat dacă nu pot fi preschimbate biletele SITA, iar tanti i-a dat următoarea variantă: „Să zicem că poți să cumperi acum bilet de la noi și să-l păstrezi pe celălalt pentru întoarcere!” Mersi, așa m-aș fi gândit și eu. Dar nu, not interested!

Drumul urcă în serpentine strânse și nu durează mult, cred că în maxim jumătate de oră am ajuns. Stația de autobuz e de fapt într-o margine a localității; numai aici dacă ajungi și tot e bine, căci vederea asupra mării și a satelor Maiori și Minori este cam aceeași ca și de la celebrele vile Rufolo și Cimbrone! Ca și din alte câteva locuri de belvedere răspândite prin Ravello (și vreo 2 aveam să le descoperim și noi fără să facem vreun efort deosebit).

În sat se ajunge după ce se străbate un mic tunel, tapetat pe ambele părți cu imagini ale marilor orchestre ale lumii, făcând referire la festivalul de muzică clasică ce se desfășoară în fiecare an în Ravello. Tunelul te scoate chiar în Piața Domului - mărișoară, mărginită de vreo câteva terase, de dom și de Villa Rufolo. Către aceasta din urmă ne-am precipitat și noi; era unul din obiectivele obligatoriu de vizitat!

Am trecut pe sub ogiva veche de piatră și am găsit casa de bilete la mijlocul aleii; odată cu biletele (7 euro bucata), am primit și câte o broșurică de prezentare, cu hartă inclusă. Recunosc că n-am deschis-o până am ajuns acasă, domeniul nu-i atât de întins încât să te rătăcești, dar e interesantă povestea locului.

Vila împrumută numele familiei Rufolo, cea care a ridicat-o prima dată prin sec. 13, când evident că era configurată cu totul altfel decât în prezent; se spunea că la vremea aceea vila avea „mai multe încăperi decât zile-ntr-un an” și reprezenta o sinteză armonioasă a unui cumul de elemente arhitectonice maure, sicilene și normande. De-a lungul timpului, casa a urmat destinul familiei, cu urcușuri și coborâșuri. Bună parte a domeniului s-a degradat în timp și așa îl descoperă industriașul scoțian Sir Francis Nevile Reid la începutul sec. 20, cel care-l cumpără și-l amenajează spre a corespunde cerințelor de confort moderne.

Ocolirăm prin dreapta frumosul claustru, admirându-i îndelung dantelăria de coloane și arce de piatră, pictată pe ici, pe colo, cu roșul mușcatelor și intrarăm în curtea interioară, centrată de o mică fântână. Turnul maur am zis să-l las la final, știam că „acțiunea” e dincolo de vilă, în grădinile suspendate deasupra mării... Am intrat totuși și în casă, e aproape goală, mi-au plăcut însă ancadramentele ușilor și mozaicul pardoselii; în rest, am reținut multe fotografii vechi, un șemineu și vreo două piese de mobilier... Și, desigur, priveliștea oferită de ferestrele ce dau spre mare!

Ne-am mutat într-acolo, mai întâi pe terasa lungă, cu coloane albe, acoperită cu o pergolă pe care vara probabil că se cațără tot felul de plante. Locul e desemnat pe hartă cu numele de belvedere și, într-adevăr, aici poți să stai minute în șir (sau ore, cine-și permite) să admiri grădina de pe terasa inferioară și, dincolo de ea, la câteva sute de metri mai jos, marea albastră, linia dantelată a țărmului și casele presărate pe versanți. Se poate coborî în grădină și prin stânga, și prin dreapta și panorama oferită de la balustrada acesteia era mai frumoasă decât cea de sus. Spun asta pentru că se lucra încă la amenajarea rondurilor de flori, multe erau golașe sau cu plante uscate, iar în micul bazin din centru zăcea pe-o parte un manechin; chiar n-am înțeles ce reprezenta; o imagine puțin scarry. Am stat însă îndelung la balustradă, schimbându-ne mereu poziția, să surprindem în fotografii din toate unghiurile minunăția de peisaj de sub noi, chiar dacă soarele încă se mai juca cu norii pe cer! Cel mai mult mi-au plăcut cele cu trunchiul pinului mediteranean insinuându-se printre cele două turnuri gemene ale bisericii de dedesubt.

Ne-am întors în curtea interioară, ne-au făcut cu ochiul niște arcade de piatră sub care se adăposteau câțiva palmieri pitici (Sala Cavalerilor, cică), apoi ne-am cocoțat și în turnul-muzeu, organizat pe 3 niveluri. Speram să avem vederi frumoase de sus, dar nu, ferestrele sunt acoperite, înăuntru e semi-întuneric. Sunt expuse câteva artefacte vechi - resturi de vase, cărți, un fragment de stâlp decorat cu un frumos mozaic - nimic special. Și rulează un film despre vilă, n-am avut răbdare să-l urmăresc până la capăt.

Am ieșit din nou în Piața Domului, din ce în ce mai animată, căci se cam făcuse ora prânzului. Noi am hotărât să ne mai plimbăm puțin, încă nu ne dădea foamea ghes prea tare. Am vrut să intrăm în dom, dar era închis; noroc cu o poză ce înfățișa imagini din interior și cu remarca Istețicăi: „Uite, arată cam așa.” L-am ocolit apoi prin stânga, pe Via Richard Wagner, o alee în trepte largi ce urcă agale până în Via San Giovanni del Toro. Asta e o străduță pe care sunt amplasate câteva hoteluri vechi, unele cu multe stele, ce oferă priveliști asemănătoare cu cele de mai devreme, de la Villa Rufolo. Ba chiar, între două hoteluri, găsirăm și un părculeț, cu aceleași splendide vederi asupra mării și a localităților de la est de Ravello. Am găsit și informații despre filmele ce s-au folosit de acest decor fabulos (am întâlnit peste tot pe Coastă și prin insula Capri astfel de panouri cu explicații în italiană și în engleză).

Ne-am dus până când strada asta s-a terminat, împărțindu-se în altele două. Am coborât un șir numeros de trepte (când am urcat atâta, frate?!) pe lângă Chiesa di San Giovanni del Toro și jos am cotit-o dreapta, gândindu-ne că vom ieși tot în piața cu domul (ceea ce s-a întâmplat, după ce am traversat o zonă cu multe boutiq-uri). Hai s-o luăm și în partea cealaltă - direcția Villa Cimbrone; dar până acolo, ar fi bine să alegem totuși o mâncătorie din cele multe!

Am ales Terasa Il Glicine, peste drum de Hotel Rufolo; reclama de la intrare ne promitea light lunch, ceea ce ne-a îndreptățit să sperăm că și prețurile vor fi light. Am mâncat bine și bun și în plus am avut parte din nou de o vedere splendidă asupra mării! Evident, din alt unghi. Ca să nu mai zic că de-acum cerul se limpezise binișor, soarele colorând peisajul și mai frumos decât până acum!

Villa Cimbrone nu era departe, văzusem indicatoarele. Ocolirăm hotelul prin dreapta, pe o alee ce urcă destul de accentuat, căscarăm gura pe la magazine și pe la lămâii din curțile oamenilor, ne abăturăm și prin Chiesa di San Francesco... Marea era undeva în stânga, ascunsă de clădiri, în schimb ni se desfășura în dreapta superba panoramă a munților încărcați de vegetație, cu case pictate pe ici, pe colo, cu șoseaua șerpuind printre ele - cu nimic mai prejos decât cealaltă! Vălătuci de nori încă se mai învârtejau pe deasupra crestelor, dar în curând soarele avea să biruiască și într-acolo!

Casa de bilete la Villa Cimbrone e chiar la intrare, tot 7 euro costă și deasemenea primești un pliant cu hartă, poze și explicații despre ce-o să vezi. Ei, aici harta chiar ne-a folosit, domeniul este mult mai întins decât celălalt.

Toată această zonă se găsește pe un promontoriu cu o suprafață de vreo 6 hectare și încă din vremea romanilor era cunoscută sub numele de cimbronium, fiind o remarcabilă sursă de cherestea de calitate pentru nave. De aceea, dintotdeauna terenul acesta relativ plat, atât de contrastant cu restul proprietăților din jur, a fost foarte râvnit și a trecut dintr-o posesiune într-alta. Se știe despre o vilă Patrizia care ar fi aparținut prin sec. 11 nobilei familii Acconciajoco, iar mai apoi influentei familii Fusco. Ca și în cazul vecinei Rufolo, vila și acareturile ei au decăzut și au fost aproape abandonate, până la momentul când un alt nobil englez, Sir Ernest William Beckett (Lord Grimthorpe) le-a descoperit pe la finele sec. 19. Acesta călătorea în Italia la recomandarea medicului său, pentru a încerca să se recupereze după un episod depresiv cauzat de pierderea soției.

Previzibil, lordul nostru s-a îndrăgostit din nou - de data aceasta nu de o femeie, ci de romanticul Ravello, atât de tare, că a decis să cumpere domeniul Cimbrone, cu ajutorul unui localnic pe nume Nicola Mansi, o persoană cu gusturi eclectice și cu mari abilități creatoare, ce avea să-l ajute îndeaproape să restaureze vila și să transforme împrejurimile ei într-un splendid parc - o fericită îmbinare de grădini tradiționale englezești și italienești. S-au săpat fântâni, s-au aclimatizat plante rare, s-au cultivat mii de flori autohtone, s-a decorat totul cu statui, pergole și pavilioane; s-a definit Terasa Infinitului, agățată deasupra hăului, cu cea mai frumoasă priveliște din lume!... Aveam să cunoaștem toate aceste minunății și să ne convingem că într-adevăr nimic nu-i exagerat!

În momentul de față vila adăpostește un boutique-hotel de 5 stele, pe care evident că doar oaspeții săi au dreptul să-l viziteze; la fel și alte câteva spații mai intime, precum zona piscinei. Nu știu cât o fi costând o cameră acolo și nici nu mă interesează, pentru mine e suficient să știu că orice muritor de rând pentru doar 7 euro poate vizita frumosul parc și se poate delecta cu peisajele acelea ce-ți taie efectiv respirația!

Am pătruns așadar pe sub turnul de poartă în incinta domeniului și primul care ne-a întâmpinat în stânga a fost vechiul claustru, decorat abundent cu plante verzi și adăpostind pe laturi o adevărată galerie de opere de artă. O săgeată indicatoare ne îndruma în jos spre criptă și spre toalete, dar am zis să le lăsam pentru final și ne-am continuat plimbarea. Chiar în față ni se desfășura Bulevardul Imensității și m-a făcut să zâmbesc, desigur, acest nume pompos, căci de fapt pășeam pe o alee - ce-i drept, lătuță, mărginită în dreapta de un zid de piatră, iar în stânga de un gard viu, dincolo de care se întindea una din secțiunile grădinii. Din loc în loc sunt deschizături prin care se poate pătrunde în această grădină, dar și trepte ce escaladează zidul din dreapta și care te conduc la o altă grădină, pe terasa imediat superioară. Peste tot ronduri de flori frumos îngrijite, ochiuri de apă, statui, zone de relaxare. Există chiar și un mic heliport, asta ca să vă faceți o idee mai corectă despre oaspeții hotelului! :) Și mi-a plăcut mult că la amenajări s-au folosit doar materiale naturale - gardurile erau din lemn sau piatră, chiar și coșurile de gunoi erau împletite din crenguțe.

Nici nu ne-am dat seama când am ajuns la capătul „bulevardului”, unde ne aștepta Terasa Infinitului! Probabil că mulți dintre voi cunoașteți imagini cu aceasta, căci apar prin toate prezentările lui Ravello: un balcon lung de vreo 20-30 m, mărginit în partea dinspre mare de o balustradă decorată din loc în loc cu busturi din marmură albă și cu vase de lut pline cu flori! Superb contrast, mi-a plăcut întotdeauna - albastru, verde, alb, roșu... Cât despre priveliștile ce ți se arată ochilor - priceless! În dreapta - versantul stâncos, întunecat, dincolo de care se zărește un pic din Praiano și Positano... În stânga - coasta estică, cu Minori și Maiori... Iar dedesubt - terasele cu lămâi (din păcate pentru frumusețea peisajului, acoperiți în mare parte cu prelate negre) și jos, departe, câteva case care par că se ivesc chiar din marea turcoaz! Superb, cu adevărat! Pe terasa asta sunt și câteva băncuțe, am stat și noi un pic ca musculițele la soare, îmbătați de magia locului...

Pe urmă am coborât prin dreapta, e o cafenea acolo cu câteva mese răspândite prin iarbă, dar am mers mai departe. Aleea coboară spre Popasul lui Mercur, un loc de relaxare foarte discret și romantic, cu statuia de bronz a zeului și cu o băncuță de piatră deasupra căreia sunt inscripționate niște versuri în engleză. Se pare că statuia e de fapt o replică, originalul aflându-se în Muzeul Național din Napoli, iar versurile ce i-au fost multă vreme atribuite poetului D. H. Lawrence (ale cărui urme le găsisem și în holul hotelului Rufolo, unde mâncaserăm) ar aparține anticului Callutus.

Aleea coboară încă pe marginea împădurită a domeniului și întâlnirăm un alt obiectiv: Templul lui Bachus, un pavilion rotund, cu o cupolă sprijinită pe coloane de bronz. Se pare că undeva, sub piedestal, ar fi îngropată cenușa Lordului Grimthorpe, așa cum era prevăzut în testamentul acestuia.

Cărarea coboară încă până la Grota Evei - o mică peșteră naturală în care, dincolo de gratiile metalice, este expusă o frumoasă statuie de marmură albă, închisă într-un bloc de sticlă. Săraca Eva! Mi s-a părut atât de tristă, parcă ar fi stat într-o dublă celulă de închisoare!

Evident că ce am coborât a trebuit apoi să urcăm, dar am luat-o spre dreapta, să mai admirăm ceva din frumoasa grădină a domeniului. Pe hartă erau însemnate Terasa Trandafirilor sau Aleea Hortensiilor, dar nici vorbă de aceste superbe flori, nu era încă vremea lor! Totuși, ne-a plăcut și așa, fiecare spațiu cât de mic fusese frumos pus în evidență și îngrijit, iar primăvara încă tânără promitea adevărate desfătări viitoare!

Am ajuns în zona intrării, ne-a mai ieșit în cale doar Camera de Ceai, o construcție deschisă, ca un mic templu, cu frumoase decorațiuni maure; în fața lui e o fântână veche de piatră, iar de-o parte și de alta îl păzesc câte o căprioară delicată de bronz și o coloană romană. Ne-am abătut în final, așa cum am planificat, pe la nivelul inferior al claustrului, am aruncat o privire și criptei de inspirație gotică; deși evocă o atmosferă medievală, aceasta a fost construită între anii 1907-1911 și era unul din locurile preferate unde lordul își primea oaspeții.

Imediat în stânga după ce ieși din Villa Cimbrone, pe Via Santa Barbara, ochisem încă de la venire indicatoarele către Minori și Amalfi. Am luat-o și noi pe acolo, oricum ne pusesem în cap să coborâm pe jos din Ravello. O vreme drumul coboară printre case și livezi cu lămâi, la început sub forma unui șir de trepte, apoi ca o potecă de pământ. După vreo 10-15 minute am ajuns la intersecție: Minori în stânga, Amalfi în dreapta. Mă cam bătea gândul să urmăm prima variantă, să mai vedem și altceva, dar copiii mei se gândeau doar la înghețata aia din Atrani, la care n-am mai ajuns în ziua cu plimbarea pe șosea... Și promisiunea-i promisiune, ce pot să zic?!

Așa că am cotit-o dreapta, pe alt șir nesfârșit de trepte. Să știți că nu-i chiar simplu să le cobori (așa cum am crezut și eu la început), efortul e considerabil, treptele nefiind de dimensiuni sau înălțimi egale! Musai încălțăminte comodă, pantofi sau sandale sport. Din fericire însă, drumul e splendid și frumusețea și pacea peisajelor te răsplătesc cu vârf și îndesat! Cel puțin când începe iar să se vadă marea...

Am coborât să zic vreo juma de oră, poate mai mult și am ajuns la a doua intersecție, în dreptul unui izvor captat: Castiglione al Mare în stânga, Atrani și Amalfi în dreapta. Desigur, dreapta. De aici n-a mai fost chiar mult, coboram din nou printre proprietăți, iar la un moment dat a început să apară în față, jos, departe, turla unei biserici; acolo trebui să fie Atrani! Ba o poză în spate, ba una în față - și gata, hai că am ajuns!

Santa Maria Maddalena o cheamă pe biserica aia frumoasă din Atrani, care ne-a hrănit speranțele pe ultimile zeci de trepte! Am vizitat-o un pic, că așa se cădea, măcar să ne odihnim picioarele, i-am dat și ocol prin spate, unde se întindea o plajă frumoasă, aproape pustie... Obiectivul nostru era înghețata de sub pod, de care știam de la Aurici, așa că ne-am continuat cursa în jos, prin labirintul de alei în trepte ce pornește din piațeta din fața bisericii. Căci da - ce credeați, că se gătară scările?! Neee... Mai avurăm vreo câteva zeci de coborât până pe plaja de sub pod, unde ne-am prăbușit cu ultimile puteri!

Când am mai prins un pic de vlagă, ne-am ridicat în căutarea lui Marco. Ne-am minunat că vreo 2-3 din arcadele imense ale podului au fost „umplute” cu clădiri de locuit, ne-am uitat îndelung în sus la casele puse efectiv una peste alta, gata să ne cadă în cap, am trecut și dincolo de arcade, într-o altă piață dreptunghiulară, unde niște copii jucau fotbal... Clopotele bisericii cântau, rufele fluturau pe la ferestre... Un feeric tablou de Italie sudică! Atrani e considerat unul dintre cele mai mici sate din țară, dar eu cred că-i printre cele mai frumoase!

Îl dibuirăm și pe Marco și luarăm fiecare câte 2 bile de înghețată, plus un pet mare de apă rece. Sunt convinsă că l-am făcut fericit pe Marco spunându-i la sfârșit că am venit acolo la recomandarea unei prietene, că ea consideră înghețata lui cea mai bună de pe Coastă; a râs și a mulțumit, fâstâcit. Cui nu-i place să fie lăudat?!

Ne-am savurat deliciile aromate pe plajă, cu ochii în valurile de culoarea oțelului, de-acum... Da, era târziu pentru alte escapade, ne vom întoarce în Amalfi și de acolo acasă, în Sorrento, tot cu autobuzul de 7 seara... Am mai avut timp pentru o scurtă plimbare pe străduțele laterale din Amalfi - plăcerea mea! Numai eu și copiii, Tati a cedat nervos și ne-a așteptat în stație...

---

VIZUALIZĂRI: 4091 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI