Portofino, perla coroanei ligurice

TIPĂREȘTE

Portofino e dragoste veche, ca și Grecia; de fapt, dacă mă gândesc bine, chiar cu câteva luni mai „bătrână” decât Grecia... Doar că, spre deosebire de Ellada (care avea să mă vrăjească iremediabil prin superba panoramă a portului din Hydra), în Portofino n-ajunsesem până acum chiar de-adevăratelea... Adică ajunsesem, dar nu în adevăratul Portofino, ci într-o replică a sa de peste mări și țări, numită Portofino Bay Hotel!

Se făcea că ne aflam prin primăvara lui 2004, când s-au aliniat planetele, făcând posibilă participarea mea la o manifestare științifică importantă, tooocmai dincolo de Atlantic, în Orlando. Hotelul de vă pomenii era inaugurat doar de vreo 5 ani și ar fi fost în măsură să lase cu gura căscată și „case mai mari”, d-apăi amărășteni ca noi, abia evadați din „lagărul comunist”! Primul lucru pe care l-am aflat când am ajuns acolo a fost, desigur, cine e și ce vrea acest Portofino: un fost sat de pescari de pe coasta Liguriei, devenit stațiune a celebrităților în perioada interbelică, nu degeaba, ci datorită romantismulului desăvârșit pe care l-ar emana.

În consecință, hotelul nostru (ce era de fapt un adevărat resort, cu restaurante, piscine, magazine etc) încerca să reproducă atmosfera celebrei localități italiene. Se știe că Orlando a fost construit pe o zonă mlăștinoasă și că s-au păstrat o sumedenie de ochiuri de apă care azi sunt puse în valoare în diverse chipuri. Clădirile de 3-4 etaje în care se aflau camerele de dormit ale hotelului erau înșirate de-o parte și de alta a unui „golf” (de fapt, capătul unuia din multele lăcușoare); ca în varianta reală, nu toate clădirile aveau aceeași înălțime, iar paleta coloristică în care erau văruite oscila între nuanțe calde de galben, portocaliu și roz. Printre serviciile puse la dispoziție oaspeților hotelului a fost și acela de shuttle către celebrul Universal Orlando, fix dincolo de lac; vă dați seama ce chestie era pentru noi, veniți din lumea a treia, să luăm (moacă!) vaporașul când vroiau mușchii noștri și să ne trezim în câteva minute în inima celebrului parc de distracții! Bine, că ne permiteam doar să ne foim pe acolo (sau cel mult o răcoritoare) - asta e partea a doua!...

Multă vreme am trăit în suflet cu imaginea din tabloul de deasupra patului meu de la hotelul din Orlando, repetându-mi periodic: „Într-o zi voi fi acolo! ”... Așa că atunci când s-a ivit ocazia - oarecum neprevăzută - să ajungem în zonă, am făcut pe dracu-n patru să vizităm și adevăratul Portofino! Sigur, cel mai simplu era dacă aveam să-i înduplecăm pe Cumnăței să ne împrumute mașina lor, dar, pentru orice eventualitate, studiasem și varianta „transport în comun” și aflasem că, de exemplu din Chiavari, unde înnoptam noi, trebuia să luăm un tren până în Santa Margherita Ligure, apoi un autobuz până la destinația finală. Evident că prima variantă era cea mai comodă și mai rapidă, dar eram deschisă oricărui compromis, doar să văd cu ochii mei, să simt cu inima mea!... În Portofino se mai poate ajunge cu vaporașul din Genova sau din Cinque Terre, dar n-aveam noi vreme de extravaganțe de-astea!

„Ne-am lipit” până la urmă, adică ne-au lăsat mașina. (Ceea ce avea să se dovedească foarte de folos mai ales în Imperia; prietenul O, care ajunsese deja acolo de vreo două săptămâni, ne avertizase: ori închiriem mașină din Milano, ori din Genova, că în Imperia dai cât nu face! ei renunțaseră în ultima clipă la biletele de avion și veniseră din București cu mașina proprie, având de cărat un întreg harnașament necesar copilului de 6 luni!). Se pare că totuși Doamne-Doamne a vrut să ne dea o lecție, căci în final aveam să cheltuim totuși ceva bani neprogramați cu mașina asta - dar să nu anticipăm...

Distanța între Chiavari și Portofino e de doar 20 km și vă recomand din suflet să nu vă cocoțați pe autostradă, ci să-i parcurgeți pe drumul de coastă, îngust, dar superb! N-o să mergeți cu mai mult de 40 km/h, însă în fond cine vă grăbește?! Festina lente, precum ziceau strămoșii noștri comuni... Drumul șerpuiește la oarece înălțime deasupra țărmului, când mai jos, când mai sus, fiecare secundă îți oferă alt și alt peisaj de vis! Imaginați-vă marea jos, în stânga, muntele în dreapta și tihnitele sate ligurice, scăldate în soare, cu casele cățărându-se pe culmi una peste alta, cu turlele de biserici înțepând cerul albastru, cu zidurile de piatră îmbrăcate în iederă și-n buganvillia...

Am străbătut câteva localități, dintre care cele mai importante ar fi Zoagli, Rapallo, Santa Margherita Ligure. Ultimile 2 sunt și ele stațiuni estivale renumite și atât cât am văzut, ne-ar fi plăcut să vedem mai mult! Cu cât ne apropiam de destinația noastră, cu atât atmosfera devenea din ce în ce mai princiară; casele relativ modeste erau înlocuite cu adevărate palazzo împodobite cu briz-brizuri, am trecut pe lângă hoteluri la care abia dacă îndrăzneam să ne uităm! Peisajul a devenit și el ceva mai dramatic: stânci în mare, pereți colțuroși de piatră în dreapta noastră, în care părea neverosimil că atâția copăcei reușiseră totuși să-și înfigă rădăcinile!

Am înaintat până la o barieră păzită de un polițai, am înțeles că dincolo nu avem voie cu mașina. Nu-i bai, că zărirăm în stânga intrarea în parcarea subterană; acuma numai să găsim locuri! Destul de greu, dar am avut noroc și am găsit. Am luat cunoștință despre tarifele orare și... grăbirăm pasul!

Ne-am îndreptat în direcția în care mergeau cei mai mulți oameni, adică pe o alee pietonală pietruită, mărginită de clădiri cu diferite utilități: poșta, un oratoriu, magazine și mici terase turistice. Prețuri mărișoare la prima vedere, așa cum ne așteptam, dar nu pentru shopping veniserăm noi aici! Ne încânta totuși bogăția culorilor, rufele fluturând în vânt agățate pe zidurile vechi, foiala lentă a turiștilor - o adevărată carte poștală veritabil italienească!

În doi timpi și trei mișcări am ajuns în fața celebrului golf. Da!!! Casele roz-alb-galbene cu obloane verzi de lemn de-o parte și de alta, puzderia de bărci din larg, frumoasa piață cu bănci și cu terase - nu știam ce să admirăm mai întâi! Am fost de acord, replica americană pe care o aveam în cap nu era departe de adevăr! În dreapta, pe vârful micului promontoriu înverzit, se ridica un castelaș și pornirăm și noi într-acolo.

Am urcat panta blândă a aleii pietruite, trăgând cu ochiul la mărfurile expuse la magazinele din vale, la casele cochete, la zidurile gătite cu flori multicolore. Nu departe, am poposit câteva minute la un punct de belvedere, unde unii se pozau, alții pur și simplu admirau frumoasa panoramă a golfului pe care tocmai îl lăsasem în urmă. Era pur și simplu o zi perfect colorată: turcoazul mării, nuanțele calde ale clădirilor, albul bărcilor, verdele intens al copacilor, sângeriul florilor! „Yes! I found my love în Portofino”, vorba cântecului... Și eu când iubesc, iubesc pe termen lung!

Iată și biserica San Giorgio, atât de simplă și atât de prețioasă! N-am mers mai departe până nu ne-am cules informațiile de pe un panou multilingv din vecinătate. „Portofino” nu înseamnă neapărat „port frumos” (ceea ce ești tentat să crezi - pe bună dreptate!), ci mai degrabă numele ar putea veni de la „portul delfinilor”, așa cum era denumit în vremuri străvechi. După cruciada din 1100, cruciații au adus cu ei sfinte relicve din Ierusalim, printre care cele mai venerate erau ale Sfântului Ucigător de Balaur; fiind nevoie ca acestea să fie păstrate cum se cuvine, s-a înălțat această bisericuță, care - iată - străbătu veacurile până într-al nostru! Sf. Gheorghe a fost astfel încoronat drept cel de-al doilea protector al orașului, după Sf. Martin, „implementat” de credința ariană a lombarzilor ce cuceriseră Coasta Ligurică în sec. al 7-lea.

Mica biserică nu a fost importantă doar pentru rolul ei ecumenic, ci, la fel ca majoritatea suratelor din zonă, reprezenta și un punct de veghe, căci atacurile de pe mare și de pe uscat erau la ordinea zilei pe atunci. De aceea, s-au ales de multe ori promontorii stâncoase sau dealuri pentru ridicarea acestor lăcașuri de cult.

Ne-am apropiat, călcând cu oarece milă pe frumosul mozaic alb-gri construit din piatră de râu. Am împins ușile metalice, decorate cu reliefuri reprezentând câteva scene biblice, între care am recunoscut cu ușurință pe Adam și Eva, precum și pe Sf. Gheorghe ucigând bestia; mai văzuserăm ceva asemănător în Portovenere, așa că de data asta nu ne-am minunat prea tare. Am pătruns apoi în răcoarea bine-venită a interiorului, pe care l-am admirat îndelung: podeaua în carouri alb-negre, iconostasul simplu, cele 2-3 reprezentări ale sfântului.

Din nou afară, ne mai așteptau câteva surprize: statuia unei tinere (pe care n-am identificat-o), panorama și mai frumoasă a golfului, precum și cimitirul din spatele bisericii, construit pe... verticală! N-am mai văzut niciodată așa ceva! Pur și simplu, mormintele erau așezate pe mai multe rânduri, unul deasupra celuilalt! Toate, dar absolut toate, erau decorate cu lumânări și flori, astfel că se crea o ciudată senzație de grădină ce se înălța spre cer!

Ne-am continuat plimbarea, pe măsură ce urca, aleea se îngusta tot mai tare, încingând muntele. Indicatoarele întâlnite în curând ne-au confirmat faptul că da, suntem pe drumul cel bun, spre Castelul Brown și spre far. Aș fi intrat să vizitez castelul, dar ceilalți n-au fost prea încântați de idee și am renunțat și eu, desigur. Vă pot însă oferi câteva informații: intrarea se face zilnic, între 10-18:30 (posibil ca iarna orele să fie altele) pentru suma de 5 euro (gratuit pentru copiii sub 12 ani și localnici). A avut rol de apărare, desigur, iar în zilele noastre poate fi închiriat pentru recepții de gală.;) Am citit că nu e cine știe ce decorat, dar priveliștile pe care le oferă asupra mării și a golfului sunt demne de adevărate cărți poștale!

Priveliști frumoase, absolut dramatice ne așteptau încă pe mica distanță pe care am mai avut-o de parcurs până la far. La un moment dat am observat o cărare ce cobora spre plaja publică, dar n-am apucat pe ea, din motive evidente. Farul se află situat fix la capătul promontoriului și se poate coborî sub el în micuța Piazza Don Luigi Giussani, de fapt o platformă pe care funcționează un bar. Câteva mese stăteau înghesuite sub două umbrele imense, o muzică plăcută răzbătea din difuzoare peste imensitatea mării, că nu ne-a răbdat inima să nu ne integrăm și noi un pic în atmosferă! Mesele erau ocupate toate, dar am găsit câte un scaun și ne-am aliniat la umbră, lângă zidul văruit în alb. Tati s-a dus și-a cumpărat sucuri; destul de scumpișoare, 6 euro de căciulă... dai un ban, dar stai în față!:)

Întrucâtva răcoriți și hidratați, nu ne rămânea altceva de făcut decât să luăm calea înapoi. Făcurăm o haltă la toalete (pe cale le-am găsit pe un alt mic platou, ceva mai sus, lângă far) și... pe cai! La coborâre am prins viteză mai mare, normal și am fi ajuns în 10-15 minute la golf, dacă n-am mai fi făcut câteva halte de pozat; căci na! altă perspectivă de data asta!:)

Am plătit 11 euro parcarea în Portofino, una dintre cele mai scumpe (se pare că ne-am încadrat în 2 ore), dar a meritat cu vârf și îndesat! Mi-am îndeplinit visul și s-a dovedit că a meritat să aștept cuminte până acum!

... Până la Genova, Golfo Paradiso avea să ne răsplătească în continuare, dar așa, mai cu țârâita... Peisaje de vis, dar ce te faci dacă șoseaua e atât de îngustă încât efectiv n-ai unde opri să le admiri pe îndelete?! Măcar niște puncte de belvedere-ceva! Eu n-am mai văzut una ca asta și - vă spun sincer - frustrarea mi-a fost maximă de multe ori! Probabil că localnicii sunt atât de obișnuiți cu „ilustratele” ălea, că nici nu li se mai pare ceva deosebit... Shame, shame on you, băieți! :(

Web, please următoarea linie sonoră: https://www.youtube.com/watch?v=9Q1yQeJPoJA

---

VIZUALIZĂRI: 10748 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI