Țărmuri înalte, dantelate, grote, puncte de belvedere, citate celebre, și mult romantism: Polignano a Mare

TIPĂREȘTE

A venit vremea și celui din urmă articol din seria Bari și mă bucur că pot încheia, fiindcă n-am mai reușit în perioada recentă să pun pe hârtie review-uri „înșiruite” cap-coadă despre o anumită zonă, ci am mers, din lipsă de timp, pe cazări și câteva obiective care mi s-au părut mie a fi cele mai semnificative.

Așadar, de la Ostuni (vezi impresii) am ajuns în cursul aceleiași zile la Polignano a Mare, după-amiaza, înainte de a se însera, rămânând și după un pic, așa încât am avut ceva timp să-l luăm la picior și să ne facem idee despre el. Călătoria a durat cam jumătate de oră, timp în care trenul a parcurs circa 40 km în direcția Bari. Biletele au costat 6,80 €, iar cele către Bari 5,40 €, luate tot de la automat.

Sosiți în gara din Polignano a Mare, deschidem harta tipărită primită de la infopointul din Ostuni să ne orientăm cam pe unde ne situăm și pe unde s-o luăm. În scurtă vreme, am observat că nu era imperios necesar s-o facem, fiindcă am dat de primele panouri cu harta orașului afișată, ce conținea principalele obiective, dar și locul în care ne situam momentan.

Polignano a Mare, orășel de poveste

Comparativ cu Ostuni, Polignano a Mare este un oraș situat pe coasta Adriaticii, la țărm de mare, ba chiar aș spune „presărat” pe stânci, la o înălțime de circa 20 m. Nici Polignano a Mare nu impresionează prin dimensiune și nici prin populație, localitatea neavând mai mult de 18.000 locuitori, dar atrage atenția prin aspect și atmosferă. Desigur că istoria sa se suprapune în linii mari cu cea a Pugliei, orășelul trecând succesiv prin mâinile grecilor, romanilor, bizantinilor, arabilor, normanzilor, venețienilor, aragonezilor, fiecare dintre aceștia imprimându-și influența asupra sa.

De pildă, din vremea romanilor datează Via Traiana, vechiul drum construit pe vremea împăratului Traian, ce lega Benevento de Brindisi. Acesta traversa peste cea mai spectaculoasă formă de relief a așezării, numită Lama Monachile, pe un pod antic, restaurat de mai multe ori, care a rămas până în prezent, dar înlocuit cu altul, mai nou, modern și mai mare.

Din Evul Mediu până în zilele noastre, fiecare perioadă de dominație a impus orașului elemente specifice: bizantinii au adus religia ortodoxă, normanii mănăstirile benedictine, venețienii un plus de arhitectură prin Palatul Dogilor și nu numai, aragonezii un comerț intens dezvoltat.

Ce am reușit să vedem/facem în Polignano a Mare

În Polignano a Mare aveam trei obiective de bifat: faimoasa, așa-zisă plajă, Lama Monachile, o minune a naturii, statuia ridicată în cinstea lui Domenico Modugno, artistul care a rămas în istorie încântându-ne și astăzi cu celebrul hit Volare, o, o, o, Cantare, o, o, o, Nel blu dipinto di blu și punctele de priveliște de pe stânci. Bine, la acestea se mai adăuga Centro Storico, dar deja acesta este dat din „ipoteză” pe oriunde am călca prin Italia, așa că nici nu se mai pune.

Zis și făcut! Din fața gării, ne înscriem pe Via Martiri di Dogali care ne promite că ne scoate în Piazza Garibaldi și de acolo la principala intrare în oraș „Porta Vecchia” sau „Porta Grande” , din preajma Lama Monachile cu care doream să începem scurta noastră incursiune în oraș. Cum era duminică după-amiază, orașul era înțesat de localnici ieșiți la plimbare și relaxare prin oraș, așa că aglomerația era la ea acasă.

Lama Monachile sau Cala Porto ne apare în raza vizuală și ne lasă cu gurile căscate, fiindcă de pe pod se deschide în fața ochilor un peisaj de-o frumusețe uluitoare: jos, o plajă pietroasă, aproape bolovănoasă, ca o despicătură adâncă între doi versanți înalți de stâncă, aproape verticali, în care s-au cuibărit grote de toate mărimile. Sus, pe stânci, de-o parte și de alta a micului golf, se află aninate case albe cu faţade corodate de sare, construite cu vedere directă la mare. Numele său ar proveni de la o specie de foci, foche monache (foci călugăr) , care aleseseră locul spre a se bucura de uscat. În timpul venețienilor, acest golf micuț îndeplinea rol de port comercial unde acostau vase din est și nu de puține ori în decursul anilor, acesta era inundat de apa venită în exces de la ploile căzute.

Podul din zilele noastre, cu cinci arcade ample, numit și Cala Ponte, a fost construit la 15 metri înălțime, prin anii 1930, în timpul Bourbonilor și reabilitat ulterior în mai multe etape. Pe pod, își găsiseră loc mulți asiatici cu tot feluri de mărfuri expuse spre vânzare și mai mulți trecători se opreau să admire imaginea iconică ce se surprinde de pe acesta.

Desigur că imediat ne trece prin cap să coborâm și noi până la mare, mai ales că văzuserăm câțiva temerari care se plimbau pe bolovanii de pe plajă. Ne-am lansat din preajma podului antic, apoi a trebuit să ne lăsăm în jos pe câteva alei și poteci care ne-au dus exact pe plajă. În sezonul cald, aici se desfășoară o competiție renumită de scufundări, Red Bull Cliff Diving.

Vara am văzut că vizitatorii asaltează locul ce geme sub prosoapele și cearșafurile așezate unele lângă altele, acum numai ce doreau să asculte de aproape marea cu valurile sale se încumetaseră în preajma mării. După părerea mea, plaja aceasta se înadrează perfect în categoria celor bune de admirat, nu de îmbăiat!

Imediat după ce ne-am repus pe pod, am vrut să vedem statuia lui Domenico Modugno, amplasată în vecinătate, până la care, e de înțeles, aveam doar un pic de mers. Surpriza oarecum neplăcută a fost că am găsit locul în mijlocul unui șantier, de aceea nici accesul nu era permis până aproape, așa că a trebuit să ne mulțumim cu niște fotografii făcute cu zoom.

De acolo, plecăm spre Centro Storico și intrăm folosind Porta Grande sau Arco Marchesale, construită în 1530, care odată era singura cale de acces în cetate. Separă partea nouă de partea veche a orașului și din moment ce pășești pe această poartă, te simți ca într-o cetate din timpuri medievale. După lăsarea întuneriului, poarta a fost frumos luminată în roșu pentru a veni în întâmpinarea Sfântului Valentin ce era celebrat ziua următoare.

De acolo, ne trezim în Piazza Fulvia Miani Perotti (poartă numele unei scriitoare cu origini nobile, din Polignano) unde se pot încă observa la o privire atentă găuri ce provin de la lanțurile și balamalele unui pod mobil ce făcea legătura cu bastionul San Stefano. Trecem pe lângă Chiesa del Purgatorio, în stil baroc, locul unde erau aduși când mureau cei care nu erau acceptați în alte biserici sau cei mai săraci membri ai comunităţii.

Pe urmă, înaintând câțiva pași de-a lungul unei străduțe înguste, se poate observa locul unde erau expuși publicului cei condamnați de Curtea Ducală, semnalizat prin plăcuţe pe zidurile clădirilor. După ce depășim fostul palatul al Guvernatorului, o deschidere amplă ne apare în față: Piazza Vittorio Emanuele II. Este mărginită la nord de Palazzo dell’Orologio, iar la est de Chiesa Matrice Santa Maria Assunta, magazine și restaurante. Ne atrag atenția peste tot scările și ușile caselor pe care sunt redate versuri celebre sau frânturi de citate, aforisme ale unor personalități literate. Ne îndreptăm spre punctele de view care sunt semnalizate cu indicatoare de balconata sul mare, la fiecare colț de stradă. Am întâlnit cel puțin trei balconate în centrul vechi, toate aglomerate, din care cu greu am reușit să fotografiez fără intervenții de capete și mâini străine. Peisajele pitoreşti cu marea, stâncile roase de valuri, ţărmurile înalte, sunt unul dintre cele mai emblematice imagini cu Polignano după cele cu Lama Monachile, aşa că merită admirate îndelung mai cu seamă când vremea este blândă.

Apoi, am luat la pas la întâmplare centrul vechi, absolut fermecător, format dintr-un labirint de străduțe frumoase, zona fiind accesibilă doar pietonal. Interesant mi s-a părut că orice străduță pe care ne-am plimbat ne scotea invariabil către un punct de belvedere, priveliștile către mare și stânci fiind de-a dreptul fabuloase. Am ajuns într-un loc aerisit, destul de larg, ca o mare parcare, însă am văzut că se numește Punto panoramico Largo Ardito, de unde ne-am îndreptat pașii pe Via Tritone pe care am bătut-o aproape de la un capăt la altul.

Am dat și de Piazza San Benedetto în preajma vechilor ruine ale Mănăstirii Benedictine, ba chiar am admirat de pe stânci restaurantul Grotta Palazzese, zice-se unul dintre cele mai romantice şi scumpe localuri din peninsulă, apoi ne-am îndreptat către Piazza Aldo Moro care, deşi nu se mai află chiar în Centro Storico, dar cumva la limită, această piață generoasă merită vizitată pentru atmosferă. De pildă, în acea duminică era organizat un târg cu de toate, așa încât erai tentat să te oprești să privești către mesele comercianților. În această piaţă am dat de monumentul eroilor locali, Monumento ai Caduti.

Plimbarea noastră prin Polignano a Mare nu putea să se sfârşescă decât într-una dintre gelateriile oraşului, atât de faimos prin îngheţata sa excelentă. În drum spre gară, pe aceeaşi stradă Martiri di Dogali, ne oprim la Irvi’s Cafe’, bineînţeles că şi acolo era tare aglomerat, dar am găsit o măsuţă ce tocmai se eliberase în faţa localului. Am savurat gelato care a fost exact pe măsura renumelui său. Pe urmă, vis-á-vis, am intrat în Chiesa Santi Martiri e Medici Cosma e Damiano pe care am găsit-o deschisă şi am mulţumit pentru că avuseserăm parte de o zi atât de frumoasă.

La final de serial

Polignano a Mare ne-a încântat şi el, aşa cum o făcuse şi Ostuni în prima parte a zilei. Este un orăşel plin de farmec pe care, din păcate, nu am reuşit să-l descoperim mai mult din lipsă de timp. Per ansamblu, dar şi în detaliu, Puglia s-a dovedit, atât cât am putut vedea din ea, o destinaţie ofertantă în privinţa obiectivelor, prietenoasă ca preţuri, cu localnici ospitalieri şi cumsecade. Ne-au mai rămas locuri de văzut aşa că sper să revenim într-o bună zi să completăm tabloul apulian. Puteţi lua în calcul un city-break sau chiar o vacanţă la Bari şi împrejurimi, eu recomand acest lucru cu mâna pe inimă!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=KiqXeEV9L1c

---

VIZUALIZĂRI: 4011 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI