Turcia, altfel 5 - Grota celor Sapte Sfinti Adormiti

TIPĂREȘTE

Marturisesc ca doream sa amintesc doar in treacat despre Grota Celor Sapte Sfinti Adormiti, la inceputul articolului referitor la Casa Fecioarei Maria. Apoi mi-am spus ca ar fi bine sa trag un ochi in Vietile Sfintilor, asa ca am citit pe nerasuflate tot ce am gasit acolo. Coroborat cu ceea ce am citit si tradus de pe net si cu putinele detalii gasite in cartea despre Efes cumparata din Turcia, am reusit sa alcatuiesc un articol destul de complex si mai detaliat decat ceea ce se poate gasi mometan pe net in limba romana. Si uite asa a aparut acest articol, initial neavand in plan sa fac acest lucru (mare minune, nu? : P)

Dupa ce am terminat de vizitat Efesul si am cumparat pliante, carti si suveniruri de la magazinele aflate la intrarea de jos, ne-am suit in masini si am luat-o la dreapta, spre Casa Fecioarei Maria. Va asigur ca sunt indicatoare peste tot, asa ca nu aveti a va teme ca nu veti nimeri drumul. Abia daca am parcurs 100 de metri, ca a trebuit sa ne oprim intr-o parcare improvizata, cu 2-3 chioscuri care vindeau fructe in general si rahat in special, rahat pus in niste cutii mari, lucioase, pe care, daca le deschideti, veti avea surpriza neplacuta sa constatati ca in interior, in ditamai cutia, se afla un ghemotoc de rahat, introdus intr-o pungulita de plastic. Deci, daca doriti sa cumparati rahat turcesc, nu cumparati la cutie ci in vrac, rahat pe care il si puteti vedea, nu doar ghici.

Oprim masinile, ocolim putin si apoi trebuie sa urcam pe un delusor (de fapt pe versantul celalalt al Muntelui Panayir; toate dealurile din jurul Efesului le veti gasi in pliante purtand denumirea de "munti"), pentru a vedea Grota, care se afla in afara zonei zidului de aparare al orasului Efes, zid ridicat de Lisimah (vezi relatarea despre Efes). Zona nu este chiar accesibila publicului, probabil se mai fac cercetari, sapaturi, insa se vede de la o posta ca locul nu este amenajat momentan pentru vizitare si este cam deprimant pentru turisti. Se urca pe niste poteci burdusite cu pietricele asa ca poti lesne sa te dai de-a berbeleacul pe ele daca nu esti atent.

Ajungem, vedem niste caverne in care se spune ca au existat niste morminte, insa locul principal de vazut, niste ruine destul de impozante, este bine izolat de un gard din plasa cu sarma ghimpata in partea de sus, in dreptul intrarii intampinandu-ne o poarta din fier, de vreo 2-3 metri inaltime, inchisa cu un lant gros si cu un lacat la fel de gros. Pentru a fotografia aceste ruine trebuie sa-ti introduci mainile printre zabrele si sa incerci sa scoti ceva poze mai de Doamne ajuta, sperand sa nu-ti scape aparatul foto dincolo de zabrele si sa-ti iei adio de la el pentru todeauna.

Legenda acestei grote spune ca pe la jumatatea secolului al 3-lea, in Efes traiau sapte tineri crestini, toti soldati (in traditia iconografica sunt prezentati drept adolescenti). La inceputurile crestinismului, cand abia se stabilea credinta mai staruitor in oameni, tinerii isi afisau curajos credinta in Dumnezeu. Asa ca locuitorii Efesului, asa cum este firea omului, invidioasa si rea, in urma unor evenimente produse pe timpul imparatului Decius, i-au pârât conducerii orasului. Acum, dupa cum exista doua variante a mortii lor, una salbatica (omorati) alta mai "blanda" (ingropati de vii) asa exista mai multe variante in ceea ce priveste numele si viata lor. Eu voi povesti aici doar despre varianta mai blanda si care este si cea mai credibila si acceptata de toata lumea. Despre varianta scurta nu am gasit mare lucru pe net, deci cred ca nu este valabila.

Pentru numele sfintilor exista doua variante:

1 - fratii Maximian, Malchus, Martinian, Dionisius, Ioan, Serapion si Constantin au fost ziditi de vii intr-o grota in timpul imparatului Trajanus Decius (249-251), fiind gasiti dormind acolo dupa doua sute de ani. Ei s-ar fi trezit in anul 446 d. Hr, iar Malchus ar fi mers sa cumpere paine, platind-o cu o moneda avand pe ea chipul imparatului Decius.

2 - fratii Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan si Constantin, care traiau tot pe timpul imparatului Trajanus Decius. In anul 250 d. Hr., imparatul a ajuns la Efes si a horatat ca toata lumea sa participe la sarbatorile organizate in templele inchinate idolilor, specificand ca cei care nu vor participa la aceste sarbatori si nu slujesc idolilor, sa fie executati in piata publica.

Alta varianta spune ca Maximilian era fiul prefectului orasului iar ceilalti sase tineri proveneau din familii foarte bune (sau erau frati, sunt controverse pe aceasta tema), care slujeau in armata, nu erau de acord cu prigonirea celor care se declarau crestini. In a treia zi a sarbatorilor, imparatul a hotarat arestarea tuturor crestinilor cunoscuti din oras, omorându-i apoi in mod public daca nu renuntau la crestinism. La prigoana crestinilor au participat cu veselie atat paganii cat si evreii, care ii ajutau pe soldati in arestarea crestinilor. Cand era anuntat un sacrificiu crestin public, cei sapte tineri se retrageau in biserica, pentru a se ruga, asa ca au fost urmariti si denuntati conducerii orasului.

Cu ochii plini de lacrimi si prinsi in lanturi, fura târâti la palat. Maximilian, mai scolit, vorbi in numele tuturor, pentru a raspunde imparatului, care le puse intrebari asupra motivului nesupunerii lor: "Noi avem un Dumnezeu, a carui slava umple cerul si pamântul, noi Îi dam in dar jertfa tainica a marturisirii credintei noastre si a neincetatelor noastre rugaciuni! ".

Imparatul, manios pentru marturisirea lor crestina, ordona sa le fie smulse centurile (semn al demnitatii soldatilor). Vazandu-i asa tineri si crezand ca isi vor schimba mintea si inima, imparatul i-a lasat liberi cateva zile, spre a se gandi bine la soarta lor, cat timp el va lipsi din oras, in dorinta de a vizita imprejurimile Efesului. Tinerii s-au sfatuit si au hotarat sa se retraga intr-o pestera aflata in partea de rasarit a orasului, pentru a se pregati in liniste si rugaciune, pentru momentul in care aveau sa fie adusi din nou in fata imparatului. In aceste zile, doar Iamvlih (vezi varianta a doua), cel mai tanar dintre ei, iesea din cand in cand in oras, ocupandu-se de aprovizionarea cu mancare.

Reintorcandu-se la Efes, Decius a dat ordin sa-i fie adusi tinerii. Tanarul Iamvlih a alergat repede la pestera si i-a anuntat pe ceilalti. Speriati, cei sapte si-au inmultind rugaciunea si in acea noapte ei au adormit lin in Domnul, purtati fiind de rugaciune. Ca o paranteza, se spune ca yoghinii pot face acelasi lucru rostind mantre (cuvinte repetate de mai multe ori) de intrare in transa, prin reducerea batailor inimii, insa acest lucru doar pentru cateva ore sau cateva zile, cu atat mai putin pentru sute de ani.

Afland de la parintii lor locul in care erau ascunsi, Decius a ordonat soldatilor sa zideasca intrarea in pestera, ca acestia sa moara asfixiati (varianta mai dura spune ca au fost omorati si apoi inchisi in pestera).

Functionarii insarcinati cu aceasta misiune, Teodor si Barbos (alta varianta spune de Teodor si Rufin), care in ascuns erau si ei crestini, executara ordinul fara tragere de inima, apoi dupa ce soldatii au zidit intrarea in pestera, au gravat povestea vietilor celor sapte tineri pe doua placi de plumb puse intr-o lada pe care o ascunsera in apropiere, pentru ca faptele lor sa fie cunoscute in viitor.

Acum urmeaza minunea: dupa vreo doua sute de ani, sub domnia lui Teodosius al 2-lea (408 - 450 d. Hr.), imparat al Imperiului Roman de Rasarit, prin anul 446 o erezie nega invierea mortilor, separand astfel Biserica in doua echipe: una care credea in inviere, cealalta care nu credea. Teodosius avea nevoie de o minune ca sa-si sustina teoria privind invierea din morti asa incat implora pe Dumnezeu sa-i arate care-i adevarul. Atunci se intâmpla ca proprietarul terenului (pe numele sau, Adatius) pe care se afla pestera celor sapte adormiti, sa hotarasca sa construiasca un staul pentru turmele sale. Pe când muncitorii scoteau pietrele, eliberara intrarea in pestera si imediat cei sapte revenira la viata, fara sa se fi schimbat nicicum si fara sa fi suferit de pe urma acestui somn lung.

Nestiind ca au trecut doua sute de ani de la adormirea lor, asteptau sa vina oamenii lui Decius, pentru a-i aduce in piata publica si pentru a-i omori. Au hotarat cu totii sa nu cedeze si l-au trimis, ca de obicei, pe Iamvlih sa se duca in oras sa cumpere niste paine si totodata sa afle si ceva vesti. Ajuns la intrarea in Efes, Iamvlih fu surprins sa vada semnul crucii la toate portile. Nu mai cunostea nici oamenii si nici constructiile, era foarte dezorientat, intrebandu-se daca viseaza sau daca nu cumva intrase in alt oras. Cumpara pâine in Agora de Jos dar cand dadu banii brutarului acesta se uita cu atentie la el si il intreba daca nu cumva gasise vreo comoara deoarece monedele purtau efigia unui imparat din vechime si nu mai aveau valabilitate.

Pe Iamvlih il cuprinse frica si gândindu-se ca urma sa fie dat in mâinile imparatului, vru sa o ia la fuga insa negustorii il amenintara ca il vor ucide daca nu avea sa imparta cu ei comoara. I-au legat o funie de gât si l-au târât in piata publica (Piata lui Diocletian). Pe drumul spre piata publica multimea se intalni cu proconsulul orasului. Informat de pricina acestei agitatii, inaltul magistrat fu si el uimit de monedele pe care le avea tanarul si il intreba pe Iamvlih cum gasise comoara aceea si unde o ascundea. Tânarul ii raspunse ca nu gasise nicio comoara si ca avea banii aceia de la parintii sai. Cum i se puneau intrebari despre tara lui si despre neamurile sale, el raspunse: "Sunt de aici, din Efes, daca acest oras este Efes, iar parintii mei sint cutare si cutare".

Aceste nume fiindu-i necunoscute proconsulului si mai ales neobisnuite, acesta se mânie si il acuza pe Iamvlih ca vrea sa il insele, in timp ce monedele, vechi de peste doua sute de ani, marturiseau ca gasise o comoara. Iamvlih cazu la picioarele sale si il ruga sa il duca in fata imparatului Decius, ca acesta sa-l recunoasca si sa nu mai fie acuzat de minciuna. Când i se raspunse ca imparatul acesta era mort de multa vreme, ii propuse proconsulului sa il urmeze pana la pestera, ca sa-i arata ca plecase cu adevarat sa se refugieze cu cei care ii tineau companie pentru a scapa de persecutiile lui Decius.

Proconsulul impreuna cu Episcopul si o mare multime de oameni se dusera la pestera si descoperira tablitele de plumb purtând numele acelor tineri. Toti au recunoscut veridicitatea miracolului si L-au slavit pe Dumnezeu. Proconsulul si Episcopul Efesului scrisera apoi imparatului Teodosius ca aparitia miraculoasa a celor sapte tineri morti de multa vreme era o dovada evidenta a reinvierii trupurilor. Imparatul sosi repede la Efes pentru a-i vizita pe tineri. Acestia au povestit imparatului viata lor si apoi au mai trait doar cateva zile, adormind definitiv in ziua de 22 octombrie.

Teodosius a dat ordin sa fie construite sapte sarcofage din aur si sa fie cinstiti tinerii prin mari sarbatori, sarbatori la care au fost invitati toti locuitorii din Efes, atat cei bogati cat si cei saraci. Insa in noaptea urmatoare cei Sapte Sfinti ii aparura in vis, cerându-i sa le lase trupurile de-a dreptul pe pamint in pestera lor, in asteptarea invierii.

Curios lucru, aceasta pestera a celor Sapte Adormiti este identificata de traditie cu aceea in care si-a dat sufletul Maria Magdalena. Cultul celor sapte tineri este intalnit in intreaga lume crestina si se regaseste chiar si in traditia islamului. In ortodoxie, pomenirea lor este la 4 august sub numele "Sfintii sapte tineri din Efes". Calendarul bizantin ii comemoreaza la doua date: 4 august si 22 octombrie.

Primele marturii despre ei apar la sfantul Grigorie din Tours (538 - 594 d. Hr.) in lucrarea "De Gloria Martyrum", acesta spunand ca a auzit povestea de la cineva din Siria, apoi alte marturii le regasim la Pavel Diaconul (720 - 799 d/Hr.) in "Istoria Lombarzilor" iar cea mai cunoscuta varianta apare in "Legenda de Aur" a lui Jacobus de Voragine, unde s-a fixat si anul 378 d. Hr. ca fiind anul reinvierii lor.

Povestea celor sapte sfinti apare si in Coran (da, am citit si Coranul, dar uitasem de povestea lor) in Sura18 versetele 9-26 si este o legenda foarte importanta pentru lumea islamica (daca doriti sa cumparati Coranul, asa ca o curiozitate, il gasiti in librarii sau pe net la pretul de 40 lei; va mai spun ca este extraordinar de plictisitor de citit, deoarece fragmente intregi din el se repeta la nesfarsit in cuprinsul cartii si va trebuie o rabdare la fel de extraordinara ca sa-l cititi pana la capat). Versiunea din Coran spune ca tinerii au fost insotiti in pestera si de un caine.

In perioada cruciadelor, oasele sfintilor au fost luate de la Efes si transportate la Marsilia, in biserica Saint Victoire, ca o relicva de mare pret, unde exista si astazi.

Echipa din Austria care a efectuat sapaturi in acest loc intre anii 1927 - 1928, a descoperit mai multe ruine si o catacomba crestina, ruine construite pe pestera celor sapte sfinti, etajate in functie de etapele de construire a lor (vedeti prima fotografie cu schema sit-ului arheologic). Inscriptiile din aceasta pestera dateaza din secolul I d. Hr. (fiind si primele inscriptii crestine) si conform lui Mecdelli, un pocait din sec. I d. Hr, Fecioara Maria locuise si fusese inmormantata la Efes (altii presupun ca a dorit sa fie inmormantata la Ierusalim).

Arheologii au descoperit si o inscriptie in limba greaca antica, care indica faptul ca legendara Sfanta Photini (o femeie samariteanca, conform Evangheliei dupa Ioan - daca stiti bine engleza, puteti citi istoria extraordinara a acestei femei curajoase, care l-a infruntat pe Nero) fusese ingropata in aceasta pestera. In jurul pesterii s-au descoperit mai multe morminte dar si ruinele unor manastiri care au rezistat pana in secolul al XII-le d. Hr., cand au fost parasite si lasate in paragina. Repet, din ce am vazut la fata locului, este nevoie de multi bani si de multi ani pentru a excava tot locul.

Dupa aceasta vizita, ne-am idreptat spre Casa Fecioarei Maria, aflata pe un alt "munte", de unde se coboara intr-o vale racoroasa, acolo unde a fost descoperit acest obiectiv turistic.

---

VIZUALIZĂRI: 3615 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI