Namur - perla Valoniei, înșirată pe două fire... de apă

TIPĂREȘTE

Sunt convinsă că puțini dintre voi au auzit de Namur. Nici eu nu auzisem până în ziua în care fiica mea m-a anunțat că acest „orășel” îi va fi „acasă” pentru 9 luni, cât avea să dureze programul de voluntariat la care fusese acceptată. M-am uitat pe hartă și l-am descoperit la vreo 60-70 km de Bruxelles, în direcția sud-est. Desigur, am salvat localizarea la „preferate”, cu o inimioară roșie, convinsă fiind că într-o zi (destul de curând) voi ajunge acolo.

Când s-a întâmplat, aveam să descopăr nu un orășel, ci o urbe respectabilă, reședință a provinciei omonime și capitală a Valoniei (partea francofonă a Belgiei). Namur (Namen în flamandă) are o zbuciumată istorie milenară, iar în prezent numără peste 100000 de suflete. Poziționarea sa la confluența a două mari ape curgătoare (Meuse și Sambre) îi conferă un farmec deosebit, de care aveam să ne bucurăm din plin în cele câteva zile petrecute acolo, mai ales că alesesem să locuim temporar în chiar inima centrului vechi, cu acces facil pietonal la multe din punctele de interes ale orașului.

V-am povestit deja în articolul de cazare cum am ajuns în Namur. Pe scurt, din aeroportul Charleroi am luat un autobuz până la gara Charleroi Sud, iar de aici trenul până la destinația finală; în total, cam o oră și jumătate. Namur este un important nod de cale ferată, așa că se poate ajunge relativ ușor cu trenul cam de oriunde din Belgia. În plus, se află poziționat excelent în raport cu alte destinații: la 30-35 de minute de Dinant și la o oră de Bruxelles; până la Anvers, Liege sau Luxemburg se fac vreo 2 ore, iar până la Gent și Brugge cam 3. Se poate ajunge și pe șosea, desigur; pentru cea de-a doua parte a periplului nostru belgian aveam să închiriem o mașină și să experimentăm deplasarea pe șoselele și autostrăzile bine întreținute ale Belgiei. Dar asta e o altă poveste pe care o să v-o spun la momentul potrivit...

Încă din prima seară, după ce ne-am cazat, am ținut să facem câțiva pași prin oraș, deși întunericul se lăsase de mult și era destul de frig; toată dimineața ninsese, dar în câteva ore zăpada se topise. De-acum de-a locului, Milena ne-a fost ghid, evident. Deși sâmbătă seara, zona centrală părea destul de puțin animată, nu ne-am întâlnit cu multă lume pe străzi. Ne-am bucurat în voie de atmosfera istorică și idilică a străduțelor pietruite, mărginite de clădiri de 3-4 etaje, al cărui aspect auster este pe alocuri îndulcit de cochete bovindouri sau mici decorațiuni. Am citit ulterior că se pot încadra într-un stil arhitectonic aparte, numit Mosan (de la râul Meuse, pe valea căruia poate fi întâlnit cu precădere) – numitorul comun ar fi zidurile de cărămidă roșie și ancadramentele ferestrelor, executate dintr-o piatră cu reflexe albăstrii, caracteristică zonei.

De pe Rue du Collége, unde se afla pensiunea noastră, am făcut dreapta și imediat am ajuns pe cheiul Sambrei, dincolo de care se profilează silueta sumbră (dar frumos luminată) a citadelei; Milena a mărturisit că n-a apucat încă s-o viziteze și am convenit s-o abordăm împreună într-una din după-amiezi, după ce-și va fi terminat treaba. Am ajuns până la locul unde Sambre se varsă în Meuse, numit de localnici Grognon, care în limba valonă înseamnă „rât”; nu m-am prins de unde până unde, eu una n-am văzut nicio asemănare... M-a vrăjit însă panorama, cu cele două râuri peste care se arcuiau din loc în loc poduri de piatră sau metal, cu siluetele neregulate ale caselor și cu toate luminițele alea oglindindu-se în apele liniștite, cu cetatea misterioasă de pe deal... Mi-am promis să revin și să explorez temeinic locul pe lumină.

A treia zi a excursiei noastre am dedicat-o Namurului. Știți bancul ăla celebru cu „cei 4 apostoli au fost 3: Luca și Matei”. ???? Sau povestea cu negrii mititei... Cam așa am pățit și noi: din 4 câți suntem, am rămas singură să mă preumblu pe străzile din Namur și să-i descopăr tainele... Tati încă nu venise de la Madrid (avea să ni se alăture în aceeași seară), Milena era la treabă, iar Paul a decis să nu-și strice somnul de dimineață doar pentru atâta lucru. E drept că nici eu n-am insistat; decât să mă bombăne ca la Bruxelles... Mai ales că nici vremea nu părea prea prietenoasă, era destul de frig și înnorat.

Am început, desigur, cu vecinii. Căci da, remarcasem că aveam vecini tot unul și unul: chiar lângă noi, în stânga, era o clădire lungă, cu două niveluri, din cărămidă roșie, cu rame de piatră încadrând ușile de lemn și ferestrele (reprezentativă deci pentru Mosan Art, aș zice). E vorba despre una dintre cele mai vechi școli din Namur, ridicată în 1611 (care a dat și numele străzii, Rue du Collége), vechea școală iezuită. În prezent poartă numele lui Françoise Bovesse (1890-1944), unul dintre cei mai importanți politicieni locali, susținător și luptător pentru cauza valonă și fost guvernator al provinciei Namur.

În imediata apropiere a colegiului se află Biserica St. Loup, o adevărată bijuterie arhitectonică. În prima seară găsiserăm ușa deschisă și nu ne-am putut abține să nu aruncăm o privire în interior prin cea de-a doua ușă, în totalitate din sticlă, fără însă să avem curajul s-o încercăm. Un cvartet repeta chiar în mijlocul navei, la lumina lumânărilor – un tablou extrem de romantic – și n-am simțit niciun impuls să-i deranjăm. Am putut însă admira cu reală emoție superbul tavan boltit al bisericii, o adevărată dantelărie sculptată în piatră alburie! Așa ceva zău de mai văzusem vreodată! Tot cu această ocazie m-am aprovizionat, dintr-un rastel de lângă intrare, cu un ghid al orașului distribuit gratuit de Oficiul de Turism al Namurului, ghid ce avea să-mi fie de mare folos ulterior.

Așa că mare-mi fu bucuria să găsesc, în dimineața vizitei mele, biserica St. Loup deschisă oricui ar fi dorit să-i treacă pragul! Am intrat și am fost preluată de un bătrânel simpatic, ce ședea la o măsuță plină de pliante și broșuri, care a intuit că vreau să vizitez și m-a întrebat în ce limbă să fie materialul printat cu informații despre biserică. Am ales engleza din comoditate, deși plecasem de acasă cu gânduri mari, să-mi exersez franceza (mediocră în prezent, recunosc) restantă din școală...

Am aflat așadar că acest superb edificiu a fost ridicat între 1621 și 1625, după planurile unui celebru arhitect flamand al vremii, fratele Peter Huyssen. Inițial a fost destinată drept capelă a vecinului colegiu al iezuiților, fiind închinată Sf. Ignatius. Este în prezent considerată una dintre cele mai spectaculoase opere baroce de pe teritoriul belgian, cu a sa fațadă trietajată, combinație de calcar de Meuse și piatră albă. Interiorul este amplu și deosebit de frumos ornamentat, fie că-i vorba de tavanul boltit ce mă impresionase cu trei seri în urmă, sculptat în tuf alb de Maastricht, ori de confesionalul și amvonul de lemn minuțios împodobite, sau de masivele coloane dorice din marmură roz! Această inedită combinație cromatică, precum și spectacolul decorațiunilor, l-a făcut cândva pe celebrul poet Charles Baudelaire să declare: „Saint Loup este o minune sinistră și elegantă... interiorul unui catafalc brodat cu negru, roz și argintiu.” Am admirat pe îndelete, am fotografiat netulburată de nimeni, apoi am returnat materialul printat domnului de la intrare. Întrucât am fost asigurată că vizita e gratuită, am zis să mă revanșez totuși cumva pentru amabilitatea dumnealui și am cumpărat un pliant cu informații despre biserică.

Mi-am continuat plimbarea pe Rue du Collége, orașul vechi începea să-și frece ochii somnoroși, micile magazine și cafenele își deschideau rând pe rând ușile. Nu mâncasem de dimineață, aveam în plan să agăț din mers un croisant și o cafea de pe undeva, dar încă nu-mi era foame, mă simțeam euforică, inundată de adrenalina descoperirii unui loc cu care deja simțeam că rezonez...

Am ieșit în curând în Rue de l’Ange, una dintre cele mai importante artere ale orașului, numită așa după o statuie cu un înger auriu suflând într-o trompetă, amplasată într-un mic scuar, undeva, un pic în stânga. O țineam minte din plimbarea nocturnă și aveam de gând să revin la ea după un circuit pe care mi-l alcătuisem în capul meu și care deocamdată mă îndruma în sens opus. Rue de l’Ange face în curând o ușoară curbă, aici sunt câteva restaurante excelente; pe unul îl încercaserăm cu mare succes cu o seară înainte și mai aveam vreo două în vizor... Dar să revenim la plimbarea noastră, despre mâncătorii altădată...

Am traversat și pașii m-au purtat cu repeziciune într-o piață uriașă, acoperită aproape în întregime cu un fel de podium de lemn, mărginită de construcții tot una și una. Mă aflam în Place d’Armes. În spatele superbei clădiri a Bursei (actulamente Palat de Congrese) se profila pe cer silueta sumbră a Tunului Saint-Jaques (numit și Beffroi du Namur, cum ar veni Clopotnița orașului), despre care citisem să a fost inclus în patrimoniul UNESCO împreună cu alte 55 de astfel de edificii din Franța, Flandra și Valonia. A fost ridicat în 1385 și face parte din cea de-a treia incintă de apărare a orașului. Inițial era de două ori mai înalt decât în prezent; după un incendiu devastator, a fost restaurat în 1733 și adăugat acoperișul aproximativ actual. A devenit clopotnița orașului câțiva ani mai târziu, având rolul de a anunța pompierii despre focurile izbucnite, precum și închiderea porților orașului în caz de primejdie. Nu se vizitează, e doar tare fotogenic...

Pe zidul din apropiere, am observat cărămizile ciobite în multe locuri, ca niște urme de gloanțe. Alături, o plachetă comemorativă amintește despre cele 330 de victime ale cumplitului bombardament din 18 august 1944. Avioanele americane au pornit asaltul asupra Namurului la ora 18:06 și au fost lansate 213 bombe în cele 21 de minute cât a durat apocalipsa!

Recunosc, m-am îndepărtat cu un nod în gât... Noroc cu simpaticul aranjament statuar cu care am dat nas în nas, într-un colț al Pieței Armelor și care mi-a adus din nou zâmbetul pe buze! Îl cunoșteam virtual, apare în toate fotografiile de promovare a orașului. Reprezintă doi melci, unul într-o cușcă, altul în libertate, în fața acesteia, încadrați de doi bărbați într-o atitudine caraghioasă – Djoseph și Francwès – personaje folclorice alcătuite cu mult umor de pana caricaturistului Jean Legrand. Ansamblul este realizat din bronz de artista Suzanne Godard, iar Milena zicea că faza cu melcii ar fi o parodie la adresa locuitorilor Namurului, despre care se spune că ar fi cam înceți... La pas, nu la minte...

Doar ce-am traversat Rue du Bruxelles (altă arteră importantă a orașului) și am nimerit în altă piață, pe care deasemenea o abordasem în trecere în prima seară: cea a Teatrului, numită astfel după – desigur – Teatrul din Namur. Fermecătoare clădire!... Unii găsesc ceva asemănări cu Opera Garnier du Paris. Am privit, am pozat și-am plecat mai departe spre dreapta cumva, în direcția confluenței celor două râuri. Dar până acolo mi-a mai atras atenția ceva: un turn semicircular, cu ferestre mici și puține.

Apropiindu-mă, am putut citi pe plăcuța informativă că-i vorba de Turnul Marie Splilar. La fel ca precedentul St. Jaques, și acesta a făcut parte din cea de-a treia fortificație a orașului, ridicată în sec. 13 și refăcută ulterior de mai multe ori. Numele îi vine de la cel al proprietăresei terenului pe care a fost construit. A fost teribil afectat în timpul celui de-al doilea război mondial (cred și eu! 213 bombe!...) și restaurat în 1949. Nici el nu se vizitează. Pornind din loc, nu conteneam să mă minunez în sinea mea – după numai 5 ani de la terminarea războiului, oamenii ăștia s-au apucat să recondiționeze un turn vechi, doar spre a-l preda moștenire generațiilor viitoare!... Îmi imaginez că la momentul respectiv chiar ar fi avut ce face cu banii ăia! Și n-am putut să nu mă întreb (retoric): în România oare care ar fi fost soarta grămezii de moloz rămasă după bombardament din turnul Marie Spilar?!...

Am ajuns din nou la Grognon, locul unde Sambre își unește apele cu cele ale sorei sale mai mari, Meuse. Acolo există o mică zonă de view, chiar lângă parapet, cu câteva băncuțe, dar n-am cutezat să mă așez, am preferat să admir din picioare. Cu ocazia asta am remarcat și micul monument numit „Les espaces du dedans” („spațiile din interior” – sper că am tradus corect), omagiu adus poetului suprarealist Henri Michaux, compus din 4 scaune, 3 aliniate cu fața la râu, iar al 4-lea ceva mai în spate, întors invers. Le văzusem și în prima seară, dar am crezut că sunt doar niște scaune pe care le lăsase cineva aiurea... Scaunele sunt făcute din inox și au spătarele perforate, fiecare închipuind alt desen abstract, dantelat, iar pe partea pe care te așezi sunt inscripționate versuri.

Chiar aici, la confluență, este un pod uriaș (Pont du France) ce face legătura cu cartierele sudice ale orașului: dealul citadelei în dreapta Meusei și zona numită Jambes pe malul opus. Am traversat acest pod, cu gândul să mă abat un pic prin Jambes și să revin în orașul vechi pe podul următor. Imediat după ce se termină Pont du France mi-a atras atenția o clădire dreptunghiulară din cărămidă roșie; mai târziu aveam să aflu că-i vechiul spital al orașului, iar în prezent adăpostește Parlamentul Valon. Am uitat și s-o pozez, dar am revenit cu Tati în ultima zi, când am avut noroc s-o prind scăldată în razele soarelui... În spatele acestei clădiri se fac treptele ce urcă la citadelă.

Am mers agale pe cheiul Meusei, admirând priveliștea minunată a caselor puțin înalte, colorate diferit, ce străjuiesc ambele maluri. Începuse să bureze fin, dat nu m-am speriat eu de un pic de apă; mi-am tras gluga pe cap și mi-am continuat plimbarea. Din loc în loc câte un vaporaș hibernând; în sezonul cald se fac plimbări pe apă, mai lungi sau mai scurte – trebuie să fie minunat! În dreapta mea – două sau trei rânduri de case cochete, în spatele lor dealul și zidurile lungi și gri ale citadelei. În față – podul de piatră, Pont de Jambes, datând de pe vremea romanilor (desigur, nu în forma actuală; or mai fi înlocuit valonii o piatră-două ????).

L-am traversat, oprindu-mă pe el de mai multe ori, căci perspectiva spre cetate merită admirată și fotografiată. Ajunsă pe partea cealaltă a râului, am mai înaintat câteva sute de metri pe chei, am întâlnit o gașcă de gâște gălăgioase și micuțul port de ambarcațiuni turistice, pustiu la acea dată. Am admirat vilele frumoase din zonă și am pozat cu zoom clădirea Cazinoului de dincolo de apă. Lângă ea, nu departe, era The Royal Snail Hotel; bălisem în fața pozelor lui de pe booking, iar prețurile practicate îmi dăduseră de-a dreptul palpitații...

M-am întors și m-am pierdut pe străzile din Jambes. De fapt, nu m-am pierdut deloc, chiar am mers la sigur, ajutată de harta mea virtuală. Drept înainte pe bulevardul care continuă podul până la prima intersecție mare; stânga pe Rue Mazy, apoi iar stânga către Pont des Ardennes, pe care m-am întors în orașul vechi. Jambes mi s-a părut mai liniștit, mai puțin turistic, iar clădirile vechi coexistă pașnic cu monștri moderni de oțel și sticlă (și un pic de cărămidă roșie, în nota tradițională).

După pod m-am mai foit un pic în dreapta, am dat de vreo două biserici pe care le-am găsit închise, nimic memorabil. M-a impresionat clădirea ce adăpostește Muzeul African (unul dintre puținele cu acest specific din Benelux), dar m-am abținut să intru, conform convenției inițiale cu mine însămi. Vis a vis e o hală uriașă în mijlocul unui adevărat șantier; mi-a plăcut că pe un bener trecătorii puteau citi ce se petrece în interior: conservarea fațadei Marelui Manej, construirea noului Conservator, o sală de spectacole cu 800 locuri. Și noi, românii, suntem la fel de precis informați de autorități despre destinația taxelor și impozitelor pe care le plătim!...

Uitasem de micul dejun, mi-am amintit doar când m-a sunat Paul, anunțându-mă că i-e foame ????. Dimineața era trecută de mult, ne-am dat întâlnire peste puțină vreme pe strada noastră, unde ochisem deja un loc interesant pentru prânz. Drumul meu trecea musai pe artera principală a orașului, Rue de Fer, pe care am admirat din mers Primăria (parțial aflată în proces de renovare), superba construcție ce adăpostește Musée Provincial Des Arts Anciens Du Namur (Doamne! Măcar pentru el, și tot va trebui să revin într-o zi în acest oraș!), precum și o sumedenie de clădiri frumos decorate. Aviz amatorilor – cam asta e și zona de shopping a Namurului. Am cotit-o dreapta pe Rue de l’Ange și gata! iată statuia îngerului de aur!

După masa de prânz, Paul s-a retras din nou la pensiune, iar eu am socotit că aș mai avea timp vreo oră și ceva să explorez partea vestică a orașului vechi (vă reamintesc că stabiliserăm să vizităm cetatea toți trei și asta era ziua cea mai potrivită, căci programul Milenei se anunța mai scurt decât de obicei). Am trecut doar pe lângă Muzeul Félician Rops (pictor și grafician namurez, prieten cu Baudelaire), am adăstat ceva mai mult în frumoasa piață umbrită de Biserica St. Jean Baptiste (cea mai veche din oraș, pe care am găsit-o închisă); și în zona asta sunt multe restaurante bune, ne vom apleca la un moment dat mai atent asupra subiectului...

Am ieșit în curând în Place St. Aubin, numită astfel după frumoasa Catedrală barocă a orașului (nu știu cum s-a întâmplat, dar taman pe ea n-am admirat-o decât pe dinafară, pur și simplu n-am mai avut timp să-i dedic!). În jos, spre Sambre, am dat de Conacul Groesbeek-de-Croix, o minunată operă arhitectonică mosană de secol 17; nu părea a se vizita și ulterior, săpând pe net, am elucidat misterul: adăpostește Musée des Arts Décoratifs și se află în plin proces de restaurare. Va fi deschis parțial în 2019 și definitiv în 2020. Am răsuflat ușurată! Ne vedem în douăzeci douăzeci, deci! ????

Vis a vis de Catedrală se găsește Gouvernement Provincial, sediul administrativ al provinciei Namur, în fostul Palat Episcopal. Am profitat de faptul că o mașină a ieșit și am aruncat și eu o privire...

Am făcut stânga, din nou pe Rue de Bruxelles și multă vreme am mers pe lângă clădirile Universității din Namur. N-ați fi crezut că Namur are una dintre cele mai bune universități belgiene?! Nu știu de ce, dar nici eu. În capăt am găsit Parcul Louise Marie, o mică oază verde coborând către un lăcușor romantic. M-am întors pe cheiul Sambrei, bucurându-mă de peisaj și de faptul că pânza norilor începuse să se destrame pe alocuri.

Am ajuns la pensiune aproape odată cu fiica mea, l-am pescuit și pe Paul și am pornit cu elan în direcția cetății. În apropierea Grognon-ului am mai descoperit ceva; n-am idee cum n-o văzusem până acum! Superba clădire numită Halle al’chair (fosta hală de carne și pește), actualmente sediu al Muzeului Arheologic. Wow! Construită între 1588 și 1590, din cărămidă roșie adusă din India și granit albastru valon, la porunca guvernatorului de Bruxelles și sub supravegherea unor renumiți arhitecți și maeștri pietrari ai vremii, hala a avut de-a lungul secolelor o multitudine de destinații: măcelărie, școală, magazine, arsenal, spital, templu protestant pentru trupele daneze, teatru pentru cele franceze... Abandonată de măcelari, care în sec. 18 au fost autorizați să-și vândă produsele acasă, hala ajunge în proprietatea municipalității în 1806, urmând a găzdui școala de muzică și biblioteca orașului. Devine ulterior muzeu arheologic, adăpostind valoroase colecții preistorice, galo-romane și din epoca merovingiană.

Am trecut din nou Podul Franței și ne-am îndreptat spre treptele ce urcă la citadelă. Cu siguranță acest obiectiv ar merita un articol aparte, dar eu sunt prea leneșă să iau și să despic în patru fiecare fir de iarbă de pe cele trei terase suprapuse! ???? Dealtfel, deși citisem că există un trenuleț turistic care face turul cetății (4 euro), precum și tururi ghidate în subterane (8 euro), și inițial eram foarte exaltată și aș fi vrut să le cumpăr pe toate, treptat am realizat că nu dispunem de timpul fizic pentru toate activitățile și că tot ce-mi doream era să văd Namurul de la înălțime și să fac niște poze de-alea, cum văzusem eu în ghidul de promovare! Așadar, chiar dacă nu vreți să scoateți niciun ban din buzunar, citadela este un excelent loc de promenadă! Atenție însă la orele de închidere ale unora dintre porți, să nu rămâneți prizonieri între ziduri! (Milena mi-a povestit de niște cunoștințe ale ei care o pățiseră, de a fost nevoie să cheme poliția să le scoată afară! ????).

Istoria citadelei se suprapune fidel peste cea a orașului: inițial fortificație celtă, apoi castru roman, pentru ca în perioada medievală să devină reședință a conților de Namur, care s-au împrejmuit cu mai multe rânduri de ziduri înalte și groase de piatră (ceea ce vedem azi provine totuși din restaurările survenite în sec. 19-20). În cele două războaie, a servit ca unitate militară armatei flamande; soldații au construit un adevărat labirint de tuneluri subterane, ce ulterior au fost reabilitate, li s-au asociat tot felul de animații 3D, proiecții, efecte sonore, în prezent făcând obiectul unor foarte apreciate tururi ghidate.

Cetatea este dispusă în trepte, noi practic am pornit de la cea mai joasă și am tot urcat; nu trebuie să vă speriați, traseul e ușor, panta lină. Ne-am întâlnit cu o sumedenie de oameni veniți să se plimbe, ca și noi, sau să se relaxeze pe bănci, sau să-și plimbe câinii. Aș zice că locul mi-a făcut mai degrabă impresia unui parc imens decât a unei cetăți... Un parc aflat la oarece înălțime, care oferă imagini absolut fabuloase asupra întregului oraș! Nu pot să vă descriu în cuvinte cât de frumos se vede de sus, o să atașez fotografii care or să vă spună ele mai bine! Muuulte fotografii!

Conform hărții pe care am tot găsit-o pe la fiecare „colț de cotitură”, toată afacerea se împarte în 4 zone: cea mai de jos, pe unde am intrat noi – corespunzătoare vechiului castel al conților; un nivel mai sus – zona mediană, unde există o capelă, un restaurant și un atelier de parfumuri; apoi după ce se traversează un podeț de lemn peste o râpă imensă, se pătrunde în aria eminamente turistică, numită Terra Nova, de unde se poate lua trenulețul, se pot parcurge subteranele, precum și Centrul de Vizitare (un fel de muzeu); ultimul nivel, cel mai de sus, se cheamă „esplanada”, aici găsindu-se o imensă parcare de autocare și autoturisme, un amfiteatru și restaurantul Panorama, a cărui terasă este în același timp un superb punct de view.

O cărăruie ce mai urcă puțin pe lângă amfiteatru ne-a condus în cele din urmă la sala de concerte „Le Bélvèdere” și apoi la Chateau de Namur, o construcție romantică ce adăpostește un hotel exclusivist de 4*, în mijlocul unei mici grădini botanice („Le Jardin des Senteurs” = Grădina Parfumurilor). În fața acestui ansamblu țin minte că mai e o parcare destul de mare, care deservește hotelul și al său restaurant.

Ne-am preumblat pe îndelete peste tot, ne-am oprit și-am admirat împrejurimile, am fotografiat și iar am admirat. Din zona hotelului am zis să scurtăm drumul, șoseaua coboară în serpentine largi, așa că am luat-o „prin boscheți”. Cu alte cuvinte, pe o cărăruie prin pădurice. Panta nu-i abruptă deloc, se poate coborî destul de ușor, singura problemă a fost că noi am prins-o cam înnoroiată, dar cumva am răzbit. Cărăruia asta ne-a scos pe malul Sambrei, chiar în dreptul unui pod, pe care l-am traversat și mintenaș am ajuns acasă...

Cam asta a fost plimbarea mea/noastră prin Namur... Bine, în ultima dimineață petrecută în Namur am reluat cu Tati unele aspecte basic, nu mai mult de 30-40 de minute și de data asta eu am fost ghidul. Mi-a plăcut mult orașul ăsta, mi s-a părut că aș putea locui în el cu bucurie. Știți, de mică am avut chestia asta, să compar un loc în care am ajuns pentru prima dată cu cel în care trăiesc... Namur chiar e pe gustul meu: suficient de mare cât să nu mă plictisesc, dar nu atât de mare încât să mă pierd în el... Cochet și curățel... Nu foarte aglomerat, dar nici pustiu... Cu trecut și mai ales cu prezent... Cu muzee și locuri de promenadă... Cu multă, multă apă! (Sunt un mare fan apă, sub orice formă ar fi ea, dar mai ales sub formele în care a plantat-o Dumnezeu în peisaj.) Sunt convinsă că nu greșesc spunând că poți petrece liniștit 4-5 zile în Namur ca turist fără riscul de a te plictisi. Sper să revin cândva, măcar pentru cele două muzee de artă, pentru Catedrală și în general, pentru atmosferă!

---

VIZUALIZĂRI: 1679 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI