Adio, Botswana! [Bun găsit Namibia]

TIPĂREȘTE

“Nu poți judeca peștele după cum urcă în copac”, spune un vechi proverb african. Dacă accepți că, pe durata unei călătorii te resemnezi cu idea că nu poți transforma fiecare secundă într-o eternitate, așa cum îți impuneai în fotoliul din care visai un itinerar într-o lume complet necunoscută... o lume dominată de asimetria normalului în care, până la urmă te mulțumești în a căuta câte o insulă de stabilitate într-un ocean fierbinte, în care oamenii trebuie să fie judecați așa cum sunt, după priceperile, nevoile și trecutul lor istoric. Mă despart de Botswana cu imaginea unui omuleț ce redescoperă potecile sigure spre frumusețile unui paradis interzis, creat de zeii veniți dintr-un nou imperiu...

-Unde este intrarea la Sir Sertrese Airport? îl întreb pe un angajat al aeroportului din Gabarone?

-Este o singură intrare, domnule. O găsiți ușor.

Merg printr-o clădire minusculă, în care pasagerii se plimbă lejer de la un birou la altul dar, tot pe jos, și pe traseele ce duc spre avioane, ce-i drept, cu o țintă precisă. Cu tot aspectul puțin dezordonat, ca peste tot în Africa, oamenii încearcă să te ajute cu un zâmbet amabil, drept monedă de schimb cu lumea necunoscută. Micul nostru jet expres trebuie să mă ducă mai întâi în Jojannesburg pentru a ajunge tocmai în Windhoek, capitala Namibiei. În doar 50 de minute aterizăm lin pe Tomba, aeroportul ce îl egalează în lux pe cel din Addis Abeba, din Etiopia, dar, din fericire, cu mai mult apetit pentru parfumurile rafinate.

Ca și când ar dori să mă contrazică, după ocuparea locurilor din minisculul avion ce va face doar o oră până în capitala Namibiei, cineva din echipaj pulverizează un spray pe tavan și pe ferestrele interioare, fără nici o explicație pentru pasageri...

-De ce este nevoie să ne gazați acum, înainte de plecare?!

O stewardesă mignionă și creolă, dar cu ochii sclipitori ca două luminițe ce apar în întuneric, îmi spune că așa se evită inconfortul cauzat de țânțarii africani. Îi spun, cu ochii plini de lacrimi, că sunt sigur de efectul devastator și pentru fioaroasele insecte. Până la urmă, totul se sfârșește cu bine, și iată-mă trecând prin centrul capiatalei Windhoek, cu ochii minții deschiși pentru o nouă aventură.

La prima vedere, Namibia, cu cei aproape trei milioane de locuitori, pare a fi concepută după modelul țărilor sud-africane: eliberarea de sub ocupația straină, stabilirea bornelor civilizației locale, cu șosele a la carte, cu expresii hoffe deutsch în limbajul persoanelor educate, cu însemne arhitecturale gotice, cu prezența marilor companii constructoare de mașini, cu rezerve mari de cobalt, aur și diamante ce nu pot fi exploatate de localnici, cu școli generale, licee și universități construite de corporațiile străine și cu investitorii chinezi ajunși pe primul loc. Per total, deasupra vecinilor din sud și, paradoxal, limba engleză aflată pe primul loc în comunicare. În rest, o populație prietenoasă, aproape la fel de surprinsă la vederea omului alb, cu textura pielii ce aduce mai mult spre ebonită decât spre cărbunele negru, tipic majorității africane. Drept contrast pentru clădirile spectaculoase din centru, stau ghettourile din perifereia capitalei, cu oameni proveniți din triburile savanei, aflați într-o veșnică tranziție spre oraș. Parcă satul iese complet din harta drumului lor spre civilizație.

Constat din mers că, după spusele șoferului, toate excursiile, fie în savană, fie în incinta metropolei, sau cele de vânătoare, sunt achiziționate la prețuri mult mai mici decât în restul Africii. Dar impactul cu Safari Hotel mă face să nu mă grăbesc prea tare. Intru, de fapt, într-un complex hotelier unic, cu alei pline de o lume high life ce se plimbă la umbra palmierilor, mașini luxoase și personal amabil, cu zâmbetul gata pregătit și cu frac, în fața intrărilor. Holul hotelului meu aduce cu un amfiteatru alb, în care câteva zeci de gupuri parcă pun țara la cale, cu un scotch ce dezgheață orice conversație. Aflu curând că sunt în lumea medicilor veniți la un congres internațional care va dura exact o săptămână, de parcă ne-am fi înțeles.

Camerele largi au o caracteristică aparte față de alte hoteluri de patru stele, acela că degajă un aer sigur dar și somptuos. Atunci când la recepție aflu că sunt vizitați destul de des de grupuri mari de români, mă simt chiar mândru să aflu că lumea căreia încerc să-i descopăr primele cărări este vizitată de propriii conaționali. Nefiind încă ora zece dimineața, am acces la un mic dejun de la bufetul suedez în sala de mese imensă, unde cîțiva omușori mici, din ebonită, se mișcă elegant, cu mâini surte dar cu un zâmbet alb, cât toată față. Îl abordez pe Trevor, un omuleț între două vărste și îi spun că, pe lângă prodesele continentale, aș vrea să gust și un preparat local. Trevor îmi spune că mâncărurile lor ar proveni de la opt grupări etnice și că ar fi greu să-mi spună că o mâncare ar fi mai bună decât alta.

-Trevor, care este grupul tău etnic?

-Oshivanbo...

- Aș vrea ceva specific tribului tău...

-OK. O să vă aduc o porție de mopane worms... just a minute!

Văzând mai multe priviri îndreptate spre mine, mă silesc să-mi păstrez un fel de fish face, o față inexpresivă, la fel cu cea a jucătorilor de poker. Aflu numaidecât că omizile crocante, fripte într-un sos dulceag ar proveni din nordul Namibiei și că se recoltează de pe frunzele arbuștilor spinoși din cele mai secetoase ținuturi. Simt cum pupilele mele gustative se blochează instantaneu. Dar, de la o clipă la alta, descopăr o mâncare delicată, cu un gust dulce- amărui, combinat cu un parfum sălbatic. Arunc o privire triumfătoare în jurul meu dar nu primesc nici cea mai mică apreciere.

După două zborui scurte, câțiva viermișori ce-mi fac tumbe pin burtă, un expresso tare și aromat, așa cum poți bea doar în Africa, un city-break la vreo 40 USD, mă ajută să revin în postura mea de explorator pasionat al Africii. Roy, ghidul meu de o zi, îmi sugerează că, dacă vom începe cu zonele limitrofe, vom înțelege mai bine istoria Namibiei. Urmează să vedem două pavele africane, fără lideri și fără legi anume, oarecum o copie a celor din America de Sud, unde mulți copii aleargă prin praful dintre colibe, cu bufeturi ad-hoc, cu mâncare improvizată și cu oameni ce privesc mașinile străine ca pe o salvare divină.

---

VIZUALIZĂRI: 884 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI