Muntenegru si tarile balcanice in drum spre casa

TIPĂREȘTE

Marti dimineata ne-am luat la revedere de la golful Kotor si am plecat din Lepetane in directia Budva, am urcat prin serpentine la Cetinje, am zarit mausoleul pentru ultima data, apoi printr-un drum foarte bun si destul de aglomerat am ajuns in capitala, la Podgorica. Intre capitala si Niksic, traficul era aglomerat si la un moment dat toti de pe sensul meu de mers s-au oprit. Ne-am inchipuit ca o fi vreun accident, dar culmea toti care veneau pe sensul opus intrau pe langa noi pe un drum laturalnic si la un moment dat toata lumea ne ocolea pe toate partile. Am intrebat si noi pe unul ce se intampla in fata, a zis ca nu stie nimic dar l-am vazut ca a intrat si el pe acolo asa ca am ajuns pe un drum pe langa aratura pe care toata lumea mergea foarte repede de ziceai ca ne urmaresc turcii… dupa vreo 15 minute am reintrat in drumul principal.

In apropiere de Niksic am incercat sa zarim manastirea Ostrog dar nu am reusit, mai ales ca atmosfera era plina de fumul de la incendii. Daca dadeam drumul la climatronic simteam imediat mirosul de ars. Ne-am gandit sa nu fie drumurile prin munti inchise, dar pe masura ce urcam spre Pluzine, atmosfera devenea din ce in ce mai clara, iar mirosul de ars se diminua.

Am admirat inca o data podul ce traverseaza lacul Pivsko, apoi imediat pe dreapta este un tunel care urca la Zabljak si unde de data aceasta era parcata o masina de politie (Golf V bleumarin), in continuare drumul tine marginea lacului de un verde incredibil, cu marginile neregulate in care parca stau de veghe infinpti Alpii Dinarici in apele linistite ale lacului. Nu am crezut ca vom merge kilometri intregi de-a lungul lacului din tunel in tunel, toate in stanca abrupta pana la barajul Mratinje. Se spune ca la construirea barajului apele lacului au inundat manastirea Piva, care ulterior a fost mutat cativa km mai sus si refacuta.

Barajul a fost terminat in anul 1975 si are o inaltime de aprox. 200m, fiind unul dintre cele mai inalte baraje din Europa. Am oprit pe baraj si am facut poze cu lacul si cu raul Tara, care isi rostogoleste apele verzui mai departe printre munti pana in Bosnia-Hertegovina, acolo unde trebuia sa ajungem si noi. Pe masura ce ne apropiam de granita Muntenegrului cu Bosnia Hertegovina muntii inalti cu coastele abrupte si fara vegetatie ramaneau in urma, iar crestele deveneau mult mai domoale si impadurite. Din Pluzine pana la granita Scepan Polje, masinile se raresc si am intalnit doar cehi, polonezi si bosniaci. Ajunsi la granita, am trecut repejor de control, a urmat o curba si apoi un podet de lemn (zici ca esti in Muzeul satului) si surpriză …. vama de intrare in Bosnia. Uimire, stupoare si deznadejde… cam asa ne-am simtit toti cand am vazut cum vama era pur si simplu in mijlocul drumului, cum gheretele aratau mai rau decat gheretele muncitorilor care asfalteaza Valea Oltului, cu niste bariere dezolante, cum vamesul (gras, plictisit de viata si cu cascheta pe ceafa) ne-a cerut actele. I-am prezentat pasapoartele si certificatul de inmatriculare, dupa care ne-a mai cerut ceva, tot in limba lui, iar eu aratam cu mana certificatul de inmatriculare care se afla deja la el… noroc cu sotul meu care s-a prins: vamesul vroia cartea verde, s-a uitat cred doar la culoare :) P) si ne-a inapoiat toate actele. A ridicat cu mana bariera care a scartait din toate incheieturile si ne-a facut semn sa plecam.

Drumul este stramt, o singura banda, cred asfaltata de curand, care urmeaza firul raului Tara, cu destule denivelari care ne-au impiedicat sa mergem mai tare, desi drumul se largeste dupa vreo 20 km. Desi vama lasa de dorit, trecand prin sate pe traseul Hum-Brod-Foca-Gorazde-Visegrad-Kotroman, aproape toate cladirile in proportie de 98% sunt reconstruite dupa razboi, sunt ca noi si rar vezi una-doua care au ramas cu urmele de gloante sau bombardate. Satele lor arata mult mai bine decat ale noastre. Politie am vazut pe traseu doar la intrarea in orasele mari...

Bosnia si Hertegovina este de fapt formata din Republica Srpska (ce detine 49% din teritoriu si unde majoritari sunt sarbii) si Federația Bosniei și Hertegovinei (ce detine 51% din teritoriu si unde majoritari sunt musulmanii bosniaci). Din Muntenegru am intrat in Republica Srpska si undeva la Gorazde este o granita intre cele doua, dar n-am vazut nimic deosebit, si am continuat pana la granita cu Serbia tot prin Rep. Srpska. Tot dupa Gorazde drumul este unul frumos, prin defileu, cu o gramada de tuneluri, fiecare avand inscriptionat anul constructiei… si cand te gandesti ca ei au trecut ani buni printr-un razboi si tot au drumuri foarte bune si noi lucram de cand ne stim in fiecare an la asfaltarea si consolidarea versantilor pe Valea Oltului… dar traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul :) P :) La vama de iesire din Bosnia aceeasi imagine dezolanta, iar daca vii noaptea tare cu masina cred ca ai toate sansele sa treci prin bariere si prin vama, intrucat nu sunt semnalizate de nici-un fel. La sarbi dupa controlul pasapoartelor vine o bariera unde am platit 1 Eur „taxa ecologica”.

La cativa km de cum se traverseaza granita in Serbia drumul duce prin Mokra Gora, trebuie mare atentie pentru a nu pierde indicatorul care indruma spre o gara din basmele copilariei. Am intrat in curte unde am lasat masina si ne-am indreptat spre casa de bilete unde am aflat cu parere de rau ca este ora 14.00, iar ultima cursa plecase deja la 13.30. Numai daca ne adunam minim 25 persoane trenuletul se incumeta sa plece in cursa si asta numai la ora 16.30. Pretul unui bilet era de 600 dinari, iar langa casa de bilete era si o banca italiana unde trebuia sa schimbi euro in dinari pentru a achita trenuletul. Tot in gara copiii s-au jucat pe un podet artificial peste un paraias si o moara de apa. Toate sunt bine intretinute si atmosfera este una de epoca veche, cu doamne elegante si domnii cu jobene, tocmai de aceea i se mai spune si „Nostalgia”, asa cum Mokra Gora inseamna „Muntele umed”. Am inteles ca traseul care dureaza 2.30h este unul fantastic, cu multe tuneluri, viaducte, pacat ca pentru o jumatate de ora n-am apucat. Am dat o tura prin gara din povesti, am facut poze, am servit masa la restaurantul din gara (preturi faine) si ne-am indreptat dupa un km de mers pe drumul principal spre Drvengrad sau Satul de lemn al lui Emir Kusturica, un sat de lemn, cu casute pictate manual si stradute cu nume de personalitati. Copiii dezamagiti de pierderea cursei cu trenuletul au fost fermi pe pozitii si au refuzat plimbarea prin satul de lemn, preferand sa plecam spre casa. Traseul a fost in continuare Uzice-Cacak-Beograd-Pancevo-Vrsac-Moravita-Timisoara-Lugoj-Rm. Valcea (treseu pe care-l recomand tuturor), drum parcurs in mare viteza, mai ales Belgrad-Moravita, fara politie astfel incat miercuri dimineata la 04.00 eram acasa.

Muntenegru a fost o experienta de vis pe care o recomand oricui. Nu plecati cu idei preconcepute despre tarile balcanice, deoarece chiar si in urma anilor de razboi tot inaintea noastra sunt cu mult. Ma bucur ca AM FOST ACOLO!

---

VIZUALIZĂRI: 3560 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI