Acasă la fraţii noştri din Moscopole

TIPĂREȘTE

M-am născut la Bucureşti, într-o familie de vâlceni şi am avut parte de o copilărie fericită, petrecută în centrul capitalei şi într-un sat de poveste, mic şi frumos, aşezat pe firul unui râu ce taie dealurile împădurite din sudul Vâlcei. Aşadar, sunt bucureşteancă cu sânge iute, oltenesc şi cu un nume vechi, aromânesc. Mă refer la numele cu care m-am născut şi pe care-l voi purta în suflet, cu iubire şi recunoştinţă, până în ultima clipă a vieţii mele.

În satul în care s-au născut şi au copilărit părinţii mei locuiesc şi astăzi oameni cu numele Lascu, majoritatea foarte bătrâni, înrudiţi într-un fel sau altul cu familia mea. Cu toţii spun că sunt olteni din tată-n fiu, cei care ştiau de unde se trag au plecat demult dintre noi... Tinerii s-au risipit în lumea largă, ducând cu ei un nume vechi şi o poveste pe care nu o cunosc.

Pe la 1860, strămoşul nostru a venit cu turmele de oi de la sudul Dunării şi s-a oprit să ierneze într-un sat de oameni gospodari de pe Valea Cernei. A căutat adăpost pentru o vreme dar n-a mai plecat niciodată. Pe Valea Cernei sunt păşuni bogate, codrii seculari, se face ţuică bună de prune şi vin aromat dar mai ales, sunt fete harnice şi iuţi la vorbă şi la minte. Păstorul Ion şi-a făcut casă la marginea codrului, a umplut pajiştile cu oi, s-a însurat cu o olteancă frumoasă şi au avut mulţi băieţi care au dus mai departe numele Lascu. Au trăit fericiţi dar n-au ajuns împreună la bătrâneţe ca în poveşti. Străbunicul tatălui meu, ciobanul Ion Lascu, a fost ucis de cei care-l invidiau pentru averea agonisită prin muncă şi isteţime... la fel ca în balada Mioriţa.

Numele meu de familie m-a apropiat de mulţi machedoni care m-au primit cu braţele deschise, m-au considerat de-a lor şi mi-au devenit prieteni pe viaţă. Am încercat să aflu cât mai multe despre aromâni şi m-am întrebat adeseori de unde o fi venit oare străbunul nostru? De ce s-a oprit tocmai în sătucul de pe Valea Cernei? Poate dealurile subcarpatice care oferă hrană din belşug pentru turmele de animale i-or fi amintit de casă sau poate iubirea a transformat un loc străin în acasă...

Am citit şi recitit tot ce am găsit scris despre legenarele aşezări aromâneşti Moscopole şi Gramostea, faimoase prin averile colosale şi dârzenia locuitorilor lor. Multe familii de aromâni, risipite în întreaga Europă, îşi au rădăcinile la Gramostea şi Moscopole şi poartă în suflet, generaţie după generaţie, tragedia distrugerii celor două aşezări înfloritoare.

Multă vreme nici măcar n-am visat că voi ajunge vreodată în locurile în care s-au aflat cele mai mari şi mai bogate oraşe clădite de aromâni, importante centre comerciale, culturale şi religioase, distruse din temelii de bandele de tâlhari turci şi albanezi. Moscopole şi Gramostea sunt două aşezări montane izolate, situate departe de drumurile principale şi de traseele alcătuite de agenţiile turistice. Foarte puţini dintre cei care călătoresc pe cont propriu în Albania şi Grecia îşi propun să ajungă la ele...

Am avut şansa să merg la Moscopole şi la Gramostea. Am ajuns acolo într-o primăvară frumosă, la început de mai, cu mai bine de patru ani în urmă. Nu a fost o călătorie aranjată cu mult timp înainte. Ne-am alăturat, fără a sta o clipă pe gânduri, unui mic grup de prieteni şi am pornit pe urmele aromânilor din Balcani. I-am găsit în Macedonia, la Ohrid, Bitolia şi Cruşova, în Albania, la Moscopole şi în Grecia, la Meţovo, Kastoria, Nestorio, Veria, Koumaria, Serrres, Salonic, Kavala...

De la Ohrid până la Moscopole nu este drum lung, să tot fie 120 km. Şoseaua şerpuieşte pe malul lacului Ohrid până la Sveti Naum, la graniţa ce desparte Macedonia de Albania. Drumul este de-a dreptul spectaculos, am admirat munţii cu creste înzăpezite ce se oglindesc în apele bătrânului Ohrid, am vizitat muzeul din Golful Oaselor ce reconstituie o aşezare lacustă preistorică, am poposit la Mânăstirea Sveti Naum, loc de pelerinaj pentru creştinii ortodocşi din Macedonia, Bulgaria şi Albania.

Am trecut destul de repede în Albania, după ce am răspuns la întrebările curioase ale vameşilor albanezi care au privit cu suspiciune un microbuz cu număr de înmatriculare bulgăresc, plin cu cetăţeni români şi bulgari, care se îndrepta spre Moscopole. Dialogul s-a terminat cu replica unuia dintre vameşi:" Daţi o cafea şi treceţi mai repede! ". Am dat, fără părere de rău şi ne-am continuat călătoria. După vreo zece km. ne-a oprit o patrulă de poliţie... acelaşi interogatoriu, urmat de o mică atenţie, cerută direct, fără nicio sfială. Am scăpat ieftin, până la Moscopole şi de acolo, mai departe, până la graniţa cu Grecia nu ne-a mai oprit nimeni.

De la punctul de trecere a frontierei de la Sveti Naum am urmat şoseaua care merge spre Korce (Corcea). După ce-am intrat în Albania ne-a încercat un sentiment de teamă, o uşoară nesiguranţă care s-a dovedit, în cele din urmă, cu totul neîntemeiată.

Albania ce-a întâmpinat cu un peisaj selenar, cu munţi stâncoşi, cenuşii, fără pic de vegetaţie. Pe o porţiune destul de lungă de drum n-am întâlnit nicio maşină, nicio casă, nici ţipenie de om. După un timp, am ajuns într-o depresiune largă cu teren fertil, bine lucrat, semn că oamenii din zonă sunt buni gospodari. La porţile caselor, ţăranii vindeau cartofi şi fasole boabe din recolta anului trecut. Aici, în satele albaneze de la poalele munţilor, am văzut cele mai frumoase livezi de meri înfloriţi, meri columnari, înghesuiţi unul într-altul, învâluiţi în flori delicate, albe-rozalii. Călătoream printr-o uriaşă livadă ce părea o mare de flori de măr... A fost un vis de primăvară, a fost aievea? Nu ştiu, dar scurta noastră călătorie albaneză pare mult mai aproape de poveste decât de realitate.

În toate satele albaneze care ne-au ieşit în cale se construieşte mult. Aproape în fiecare curte, lângă locuinţele vechi şi modeste, se înalţă vile mari, cu parter şi etaj, alături de care sunt parcate maşini cumpărate la mâna a doua. Casele noi, cele mai multe netreminate, sunt clădite cu banii tinerilor plecaţi la muncă în Grecia şi Italia şi păzite cu străşnicie de bunicii rămaşi acasă să-şi crească nepoţii şi să lucreze grădinile. Pare că ambiţia oricărui albanez care lucrează în străinătate este o căsoaie cu cât mai multe camere şi o maşină marca Mercedes, fie ea şi din anii 90.

Am ajuns repede, fără niciun incident neplăcut, la Corcea, al şaselea oraş ca mărime din Albania, centrul unei zone în care trăieşte o numeroasă comunitate de aromâni. Vechiul nume aromânesc al oraşului este Curceaua dar în multe cărţi am întâlnit şi numele grecesc, Coriţa.

Corcea este un oraş în plină dezvoltare, un loc al contrastelor în care am văzut case dărăpănate alături de cartiere rezidenţiale moderne, cu nimic mai prejos faţă de blocurile ridicate în ultimii ani în ţara noastră.

După căderea comunismului, la Corcea au fost construite o catedrală şi mai multe biserici, oraşul devenind centrul ortodoxismului din Albania, ţară în care creştinii ortodocşi aromâni, greci şi albanezi, reprezintă mai bine de o treime din totalul populaţiei.

Din Corcea, am urmat şoseaua care urcă spre Moscopole, cu ochii pe indicatoarele pe care este scris numele albanez al localităţii, Voskopoje. Am mers 18-20 km. spre vest de Corcea, pe un drum pustiu care părea să nu ducă nicăieri...

Situat la o altitudine de 1160 m, Moscopole este astăzi doar un sat mic de munte, locuit de o mână de aromâni. Potrivit datelor oficiale sunt circa 700 de locuitori, în realitate par a fi mult mai puţini.

Unii istorici susţin că Moscopole s-a ridicat în secolul al XI-lea, pe ruinele cetăţii romane Mosca dar întreaga zonă din sud-estul muntos al Albaniei a fost locuită fără întrerupere de aromâni din vremuri care se pierd în negura timpului. Înconjurat de o mulţime de vechi aşezări aromâneşti, oraşul Moscopole a crescut şi s-a dezvoltat continuu, devenind în secolul al XVIII-lea al doilea oraş ca mărime şi putere economică de pe teritoriul Imperiului Otoman, după Constantinopol.

Se spune că Moscopole avea, la jumătatea veacului al XVIII-lea, o populaţie de peste 60.000 locuitori. Oraşul rivaliza cu Viena şi Veneţia pe care le depăşise ca lux şi bogăţie. În perioada sa de maximă înflorire economică şi culturală, Moscopole avea mai mult de 12.000 de case cu etaj şi verandă, construite din piatră placată cu marmură. Oraşul beneficia de apă curentă şi canalizare.

Din scrierile vremii aflăm că cetatea Moscopole era vestită pentru bogăţia şi vrednicia locuitorilor săi. În oraş se aflau o mulţime de manufacturi, bine organizate în bresle (arămari, argintari, croitori, bijutieri, cizmari, casapi, zidari, pietrari, tâmplari...), nenumărate prăvălii, târguri şi hanuri. La Moscopole funcţionau bănci puternice la care se împrumutau deopotrivă negustorii, oamenii de stat apuseni şi paşalele otomane.

Negustorii moscopoleni deţineau monopolul comerţului prin porturile Mării Adriatice şi au strâns averi fabuloase din negoţul cu Veneţia, Constantinopol, Ţările Române, Rusia, statele din Europa Apuseană şi Asia Mică. Caravanele moscopolenilor transportau necontenit marfă şi corespondenţă pe tot cuprinsul Imperiului Otoman, beneficiind vreme îndelungată de protecţie din partea turcilor.

Moscopole, oraş cu mare putere economică şi populaţie numeroasă, a devenit centrul cultural şi religios al aromânilor din Balcani. Negustorii şi breslele oraşului au finanţat construirea a 72 de biserici şi mânăstiri ortodoxe, mari şi frumoase, clădite din piatră, pictate de cei mai talentaţi zugravi ai vremii şi înzestrate cu odoare de preţ.

Singura tipografie de pe teritoriului Imperiului Otoman, în afara celei de la Constantinopole, a funcţionat la Moscopole şi a întreţinut legături strânse cu Mânăstirea Sf. Naum de pe malul lacului Ohrid. Aici au fost tipărite cărţi bisericeşti şi manuale şcolare în limba greacă şi în aromână scrisă în alfabetul grec. În 1770, a apărut la Moscopole primul dicţionar al celor patru limbi balcanice moderne, greaca, albaneza, bulgara şi aromâna.

La Moscopole au existat numeroase şcoli, mândria aromânilor fiind Noua Academie, instituţie de învăţământ superior cu predare în limba greacă, fondată în 1744, similară academiilor domneşti din Iaşi şi Bucureşti.

Imperiul Otoman nu putea asista cu indiferenţă la uimitoarea ascensiune economică a unui oraş creştin, adevărat focar de cultură şi civilizaţie pentru întreaga zonă balcanică, aflată sub stăpânire turcească. Mai mult, Moscopole se afla în strânse relaţii comerciale cu Veneţia, Imperiul Austro-Ungar şi Rusia, rivali de temut ai Imperiului Otoman.

Începând cu anul 1769, înfloritoarea cetate a Moscopolei şi prosperele aşezări aromâneşti grupate în jurul ei au devenit ţinta atacurilor turcilor şi bandelor de bajbujuci albanezi conduse de tatăl lui Ali Paşa din Ioannina. Drumurile comerciale au devenit nesigure, caravanele cu mărfuri fiind pândite în permanenţă de tâlhari.

Legenda spune că în acele vremuri tulburi a dispărut din oraş un negustor bogat împreună cu familia şi întreaga sa avuţie. Şi-a părăsit palatul, lăsând o gâină cu guşa jumulită la poartă, altă găină, jumulită pe jumătate la uşa casei şi a treia găină, jumulită în întregime, în miljocul locuinţei. Negustorul a vrut să lase neamurilor şi vecinilor săi un mesaj care a fost interpretat mai târziu,astfel: Cine va părăsi oraşul Moscopole din timp, va scăpa fără mari pagube. Cei care vor pleca mai târziu, vor pierde mare parte din avere iar cei care nu-şi vor lăsa casele şi vor rămâne la Moscopole, vor pieri cu totul. Din păcate, profeţia negustorului s-a adeverit...

După aproape două decenii de jafuri şi atacuri respinse cu eroism de moscopoleni, în 1788 turcii au dat lovitura finală. Mândria neamului aromânesc, măreaţa cetate Moscopole, a fost incendiată, jefuită şi rasă de pe faţa pâmântului. Au dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată casele luxoase înconjurate de grădini şi livezi, bisericile cu odoare de preţ, Academia cu imensa sa bibliotecă ce adăpostea cărţi rare, hanurile la care trăgeau caravanele cu mărfuri, tipografia, atelierele...

Odată cu Moscopole, au fost trecute prin foc şi sabie toate aşezările aromâneşti din zonă. Au pierit oraşe vechi şi bogate, cu populaţie numeroasă, unele dintre ele, mai vechi chiar decât Moscopole. Se spune că au fost distruse cel puţin 60 de aşezări locuite de aromâni, între care Grabrova (Greava) de unde se trage familia Sf. Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului şi Niculiţa, oraşul celor mai iscusiţi argintari din Balcani care s-au refugiat la Cruşova, în munţii Macedoniei.

Nimeni nu ştie câţi oameni şi-au pierdut viaţa în această tragedie, încă vie în sufletele aromânilor de pretutindeni. Cei care au supravieţuit au fugit în grabă, salvând doar o mică parte din averile uriaşe acumulate de-a lungul multor generaţii.

Într-o lungă şi dureroasă bejanie, pe drumuri de munte pândite de primejdii, zeci de mii de oameni s-au îndreptat spre oraşele din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia, Turcia, spre Italia şi Imperiul Austro-Ungar. Mulţi dintre ei şi-au găsit adăpost în Principatele Române şi Transilvania.

Familii bogate de negustori au părăsit oraşul cu multă vreme înainte de 1788 şi s-au stabilit la Viena şi Budapesta. Din Moscopole au plecat familia celebrului avocat Emanuil Gojdu şi familia Simon Sina care a întemeiat o dinastie de bancheri austrieci care rivaliza, de la egal la egal, cu familia Rothschield. Impresionant... familiile Gojdu şi Sina, la fel ca marea majoritate a familiilor de aromâni din lumea întreagă, şi-au păstrat religia ortodoxă, au sprijinit financiar bisericile ortodoxe, şcolile şi au acordat burse studenţilor români şi aromâni.

Foarte puţini dintre locuitorii care au fugit din Moscopole au revenit după o vreme în oraş şi au încercat să-şi refacă locuinţele incendiate. Moscopole a supravieţuit dar a devenit o mică aşezare montană, o tristă amintire a înfloritoarei cetăţi de odinioară.

Tragediile nu s-au oprit, în timpul celor două războaie mondiale Moscopole a fost din nou distrus şi populaţia a fost masacrată. Ultima lovitură a dat-o regimul comunist din Albania care a persecutat populaţia de origine aromână, a distrus bisericile, a închis şi ucis preoţii ortodocşi.

Printr-o adevărată minune, şase biserici din vechiul Moscopole au supravieţuit tuturor dezastrelor. Noua vatră a satului s-a clădit în jurul bisericii Sf. Nicolae, singura biserică din Moscopole în care răsună astăzi Sf. Liturghie în limba aromână şi se citesc pomelnicele moştenite din strămoşi. Vechile icoane, de aceeaşi vărstă cu biserica, ascunse şi păstrate cu sfinţenie vreme îndelungată, s-au reîntors la locul lor.

Într-un sat pustiu, într-o după-amiază rece şi umedă de început de mai, am găsit deschisă uşa bisericii Sf. Nicolae. Ridicată în anii 1721-1722, biserica Sf. Nicolae din Moscopole este cea mai bine păstrată biserică veche din sud-estul Albaniei.

Noi am găsit-o în plin proces de renovare şi restaurare, m-aş bucura din suflet să aflu că lucrările s-au încheiat şi au redat bisericii strălucirea de odinioară.

Reprezentativă pentru întreaga zonă balcanică, biserica Sf. Nicolae este masivă, cu ziduri groase din piatră, pridvor deschis pe întreaga latură sudică şi turn clopotniţă etajat care poate fi zărit de departe.

Dar oare prin ce miracol, această biserică ortodoxă a rămas în picioare şi a fost protejată ca monument istoric şi de cultură, în vremea în care Albania a închis şi demolat moscheile şi bisericile, a persecutat credincioşii şi s-a declarat primul stat ateu din lume? Răspunsul l-am aflat privind pictura în frescă de pe pereţii bisericii, uimitor de asemănătoare cu cea din vechile biserici româneşti. Fresca bisericii Sf. Nicolae a fost clasificată în vremea dictaturii comuniste ca monument istoric şi de cultură! Sfinţii pictaţi de David Selenica şi de fraţii Zografi au salvat de la pieire bisericile din Moscopole, singurele mărturii ale vemurilor de glorie pe care le-a cunoscut acest oraş măreţ, pe nedrept uitat şi absent din manualele noastre de istorie.

Pictorul aromân David Selenica, revendicat de greci şi de albanezi deopotrivă, a pictat biserica Sf. Nicolae din Moscopole între anii 1722-1726, împreună cu ucenicii săi, Constantin şi Hristu. Considerat, în prima parte a secolulul al XVIII-lea, unul dintre cel mai talentaţi pictori de biserici din Peninsula Balcanică şi întemeietor de şcoală de pictură, David Selenica a zugrăvit în frescă numeroase biserici ortodoxe din Grecia. Picturi de mare valoare s-au păstrat la Marea Lavră de la Muntele Athos. Câteva icoane, semnate David Selenica, pot fi admirate la muzeele din Tirana şi Corcea.

În pridvorul bisericii Sf. Nicolae se mai poate încă zâri pictura fraţilor Constantin şi Atanasie Zografi, decolorată de intemperii şi de trecerea anilor. Renumiţi pictori de biserici, contemporani cu David Selenica, fraţii Zografi sunt autorii frescei bisericii Sf. Atanasie din Moscopole, declarată monument istoric şi de cultură. Din păcate, toate vechile biserici din Moscopole erau închise, cu excepţia bisericii Sf. Nicolae.

Ne-am plimbat în tăcere pe uliţele satului, ascultând cadenţa propriilor noştri paşi pe caldalâmul drumului pietruit, vechi de sute de ani... Dacă nu cunoşti istoria locului, cu greu ai putea bănui că micuţa aşezare montană de astăzi este clădită pe ruinele unui oraş legendar în care trăiau mai mult de 60.000 de oameni, în vremea în care Atena număra puţin peste 10.000 de suflete.

În ultima vreme s-au construit case noi la Moscopole, cu temelie trainică şi garduri solide din piatră provenită, se spune, din ruinele vechiului oraş. Sunt case mari şi frumoase, cu prispă sau balconaşe din fier forjat. Înconjurate de grădini dichisite, casele de vacanţă confortabile şi pensiunile cochete dau satului un aer pitoresc, de staţiune montană.

Călătorii care doresc să înnopteze la Moscopole pot găsi cazare ieftină la cele câteva pensiuni şi mici hoteluri care oferă condiţii foarte bune. Cei aflaţi în trecere, ca noi, pot poposi la un restaurant sau o terasă pentru o cafea sau o porţie de mâncare gustoasă şi, desigur, ieftină! Pensiunile, hotelurile şi restaurantele sunt mici afaceri de familie, deschise şi administrate cu mult suflet şi pricepere de aromânii din Moscopole.

Ne-am oprit la Vila Falo, o pensiune arătoasă, care nu poate trece neobservată. Prietenul nostru a vorbit cu proprietarul Vilei Falo în vechiul grai aromânesc şi am aflat că pensiunea a fost construită din banii agonisiţi cu greu în insulele greceşti.

Mai degrabă un mic hotel decât o pensiune clasică, Vila Falo atrage turiştii dar şi localnicii din Corcea cu arome îmbietoare de mâncare bună, servită iarna în restaurantul cu şemineu şi vara, la umbra pomilor din grădină.

Era frig la Moscopole, la început de mai dar am fost primiţi cu căldură şi invitaţi în restaurantul spaţios, încălzit de flăcările jucăuşe din şemineu. Deşi pe uliţele satului n-am întâlnit picior de om, restaurantul nu ducea lipsă de muşterii.

Ne-am aşezat cu toţii la o masă lungă din lemn masiv, mărginită de băncuţe acoperite cu blăniţe călduroase de oaie. Mi-a plăcut atmosfera veselă, relaxată din restaurantul decorat în stil tradiţional... m-a încântat ospitalitatea gazdelor noastre care ne-au acordat toată atenţia deşi le-am spus că dorim doar ceai, cafea şi prăjituri. Era prea târziu pentru o masă îmbelşugată, în seara aceea trebuia să înnoptăm la Nestorio, în Grecia.Plata a fost simbolică, îmi amintesc clar că pentru două ceaiuri şi două prăjituri ni s-a cerut doar un euro. Am lăsat doi euro, convinşi că şi aşa este prea puţin.

Am părăsit Vila Falo cu gândul că voi reveni cândva acolo. N- am reuşit până acum dar prietenii noştri s-au întors vara trecută şi au fost încântaţi de cazarea în camerele confortabile, cu dotări moderne şi de berbecuţul la proţap savurat în grădină, într-o seară călduţă de vară.

Înainte de a pleca din Moscopole am avut parte de o întâlnire surprinzătoare. În timp ce căutam zadarnic un suvenir, o carte sau măcar o ilustrată care să ne amintească trecerea noastră prin Moscopole, am fost opriţi de un domn care ne-a salutat şi ne-a întrebat politicos din ce zonă a României suntem. Domnul era consulul onorific al României la Corcea. Într-o scurtă discuţie am aflat că cea mai numeroasă comunitate de aromâni din Albania este grupată în zona muntoasă din jurul oraşului Corcea. Prima biserică din Albania în care s-a slujit în limba aromână, după căderea regimului totalitar ,este biserica ortodoxă Schimbarea la Faţă din Corcea, construită cu sprijinul Patriarhiei Române. Tineri aromâni din Albania studiază în România, beneficiind de burse acordate de statul român.

În ceea ce priveşte numărul aromânilor din Albania, datele oficiale sunt contradictorii dar repezintă cu siguranţă a doua minoritate, după cea greacă. Am aflat că aromânii din Albania sunt recunoscuţi doar ca minoritate etno-lingvistică dar se fac eforturi susţinute pentru recunoaşterea lor ca minoritate naţională aşa cum sunt grecii, macedonenii şi muntenegrenii din Albania. Abia În anul 2017, la doi ani de la scurta noastră vizită în Albania, aromânii au fost recunoscuţi oficial ca minoritate naţională în Albania.

De la Moscopole ne-am îndreptat spre graniţa cu Grecia şi după un popas la Kastoria unde am avut parte de o cină îmbelşugată, am ajuns aproape de miezul nopţii la pensiunea Alexandros din Nestorio, o fermecătoare aşezare montană din Munţii Gramos.A doua zi, după micul dejun, am pornit spre Gramostea, alt oraş legendar al aromânilor, distrus de turci şi albanezi, la fel ca Moscopole. Din oraşul prosper de odinioară nu am mai găsit nimic... Astăzi, Gramos este doar un punct de graniţă care desparte Grecia de Albania, subordonat administrativ localităţii Nestorio. O mică unitate de grăniceri, câteva vile de vacanţă, pustii la începutul lunii mai şi o bisericuţă ortodoxă nouă, mică şi albă... Primîvară de vis şi o linişte aproape apăsătoare la 1600 m. altitudine, într-un loc despre care doar vechile balade mai pomenesc... Undeva, dincolo de graniţa cu Albania, peste munţii acoperiţi de zăpadă, ştiam că trebuie să fie Moscopole!

Am fost a Moscopole... am fost la Gramostea... Chiar nerostită, dorinţa de a ajunge acolo încolţise demult în sufletul meu. Ca un vis, ca o întoarcere la origini, ca o căutare a propriei identitâţi... cine ştie... Poate ca un răspuns la întrebarea "Cine sunt eu? "

Nu uitaţi dragii mei călători, în drumurile noastre prin Balcani trecem de multe ori pe lângă vechi aşezări în care trăiesc fraţii noştri aromâni. Unele sunt bine cunoscute turiştilor cum ar fi Meţovo, Kastoria, Veria sau Ohrid altele mai puţin sau chiar deloc ştiute. În toate aceste sate şi oraşe ne vom întâlni fraţii care rostesc, la fel ca noi, mumă, tată, dor, inimă, lacrimă, părinte, icoană, biserică, acasă...

---

VIZUALIZĂRI: 3012 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI