Parcul Natural Maarata (Cascadele Krushuna), paradisul verde de lângă Lovech

TIPĂREȘTE

Una dintre atracţiile de netăgăduit ale regiunii Lovech este această mirifică oază de vegetaţie luxuriantă, denumită Parcul Natural Maarata sau cascadele de la Krushuna în care, în peisajul pitoresc, împădurit, se împletesc grote şi cascade frumos aşezate pe coama Balcanilor de Nord. Distanţa faţă de localităţile Lovech şi Letnitsa, ar fi cam de 34 km, respectiv 8 km, iar suprafaţa sa de cam 5,7 ha. De fapt, înainte să plecăm la Lovech, eu auzisem doar de cascada Krushuna, însă, la o mai atentă informare, mi-am dat seama că e vorba de o zonă întreagă împânzită de căderi de apă şi fenomene carstice ce poartă numele de parc natural, bine protejată de lege/autorităţi şi amenajată spre a fi vizitată de turişti, însă la capitolul amenajări ar mai fi de lucru, încă.

Intrarea în parc dinspre şoseaua care vine de la Lovech şi duce la Ruse trecând pe lângă satul Krushuna, e bine semnalizată de un indicator ce ne-a trimis fix într-o parcare încăpătoare în care am fost taxaţi cu 2 leva/autoturism şi 3 leva/ persoană vizita. Lângă parcare există şi o mică tavernă unde poate mânca şi bea ceva, pe nume (cum altfel?), Maarata. De-acolo am pornit-o per pedes pe-o alee destul de largă, pavată, lăsând pe partea stângă un complex cu restaurant, bar, piscină mare, şezlonguri pentru relaxare, plajă şi cu un spaţiu larg destinat copiilor, numit Kid’s Corner. Ne gândeam că ar fi fost ideal ca la final de incursiune pe potecile urcânde, umede şi alunecoase ale parcului să te poţi răsfăţa un pic lenevind pe şezlong, dar ne-a trecut repede, că nu era timp şi mai aveam multe de făcut până acasă.

După câteva zeci de metri, dăm de un hotel în construcţie, aproape finalizat şi de un indicator ce ne arăta că drept înainte mergeam către cascadele Krushuna, iar în dreapta am fi luat-o către Green Waterfalls. Am ales calea din faţă, mai mult din instinct. În două sute de metri, într-o poiană mai largă, ne apare înaintea ochilor în dreapta punctul de informare turistică şi closetul, iar pe stânga o bodegă cu mese şi băncuţe scoase afară unde la acea oră matinală doi lucrători se pregăteau să aprindă focul la grătar, semn că la întoarcere am fi putut mânca ceva. La chioşc am găsit o tânără de la care am primit câteva informaţii şi câte o hartă a arealului ce s-a dovedit foarte utilă. La o privire atentă, distingem două trasee marcate: unul cu roşu ceva mai scurt, celălalt cu albastru; stăm un pic să cugetăm cum să facem să cuprindem cât mai mult din ambele în program.

O luăm pe poteca „roşie” ce părea că ne va dezvălui forme spectaculoase şi într-adevăr după vreo două sute de metri de urcuş prin pădurea deasă de foioase, traversând din loc în loc pe podeţe suspendate, însoţiţi de susurul apei ce lăsa să se înţeleagă că vine o supriză, descoperim The Blue Pool, în bulgară Синия Вир, o „aglomerare” de apă căzută deloc domol de pe trepte de travertin care nu prea e albastră, dar are o culoare splendidă: un verde mai degrabă, cu tonuri slabe de albastru şi de o claritate incredibilă. În preajma ei, zgomotul apei nu mai e chiar de neglijat, iar tot ceea ce-ţi rămâne de făcut e să admiri mut de uimire şi să fotografiezi ca să iei imaginile şi-n memoria camerei, că-n minte şi-au făcut deja loc. Ne desprindem de-acolo şi-n maximum o sută de metri depărtare, ne apare în toată spledoarea ei, cascada principală, cunoscută simplu, ca Водопада, tradus (adaptat?!) în engleză, aşa cum am văzut pe hartă sau pe panou Bogonaga, o minunăţie de cădere de apă de la circa 15 metri, de-a lungul unora dintre colţii calcaroşi ai Starei Planina. Se spune că ar fi cea mai frumoasă din Bulgaria. Deja ne simţeam ca-ntr-un film de aventuri, având în vedere că în multe locuri cărările erau închise, fiind marcate ca periculoase, la fel şi urcatul pe scările din lemn sau podeţe nesigure. Am aflat, mai târziu, că acest lucru a fost determinat de faptul că în noiembrie anul trecut, în parcul natural au murit doi turişti (o femeie bulgăroaică de 45 ani şi un bărbat britanic de 57 ani) îngropaţi de vii de o avalanşă de pietre. Atunci s-a desprins aproape un perete întreg de stâncă prăvălindu-se peste cei doi ghinionişti care se aflau prin preajmă.

De-acolo poteca roşie coboară pe o cale aproximativ parelelă cu cea pe care veniserăm, spre punctul de informare turistică în apropierea căruia s-a ridicat o mică pensiune cu posibilitate de a mânca ceva şi pentru cei necazaţi în ea.

Noi, de la Водопада, am trecut pe traseul albastru către peştera cu acelaşi nume pe o potecă strâmtă şi cam alunecoasă. Trebuie să ştiţi că datorită umezelii specifice, toată zona e înţesată de muşchi, care, după ploaie, aşa cum eram şi noi, fiindcă în urmă cu două zile plouase abundent, devin o suprafaţă extrem de nesigură, aşa că se impune mare atenţie! Neapărat e necesară încăţăminte adecvată şi grijă la păşit. Пещера (Peştera) Bogonaga sau Vodopada Cave, ca atare, nu am vizitat-o, însă am văzut pe un panou, mai bine zis, am intuit că are 1.995 metri lungime, din care în numai primii150 metri se poate pătrunde.

Tot traseul albastru ne-a aruncat pe o potecă urcândă şi alunecoasă, destul de greu accesibilă, cu multe obstacole de genul rădăcinilor groase ale copacilor scoase la suprafaţă, uneori mai erau balustrade de care te mai puteai ţine. Ea ne-a condus în final la Cascada Misterioasă, în bulgară Тайнствения Водопада, o cădere de apă atât de delicată, aproape ca o prelingere, judecând după zgomotul redus din preajma ei, că realmente, „face pe misterioasa”. Înălţimea de la care apa vine de sus lipindu-se de peretele stâncos îmbrăcat în muşchiul verde al pădurii, nu e de neglijat, iar debitul său aşijderea, abia la baza sa sesizezi că nu e deloc slab precum pare, ci considerabil. Am zăbovit şi noi un pic în preajma ei, pentru poze şi să ne mai tragem sufletele. Apoi am luat-o încă vreo sută de metri în sus, la peştera Maarata (пещера Маарама) care mai degrabă pare o înşiruire de cavităţi mai mici, la fel n-am vizitat-o, din lipsă de timp. Toată zona aceasta, ca o inimă în cadrul întregului parc, este marcată pe hartă ca fiind Maarata Natural Landmark, adică partea sa reprezentativă. În văzduh se puteau observa dând târcoale, din când în când, şoimi Korshun, o specie de demult care, pare-se a dat şi numele satului din apropiere.

De aici, poteca albastră, într-o stare relativ bună, îngustă tare în anumite porţiuni, coboară independent de cea roşie, câteva sute de metri către intrarea în parcul natural. Totuşi, pe la jumătatea ei, există o joncţiune cu cea roşie pe o distanţă foarte scurtă pe o cărăruie foarte abruptă, că imediat am început să regret că o luaserăm pe-acolo. Nici nu prea am avut de ce să ne ţinem, noroc că în câteva zeci de metri se sfârşeşte. Şi de-aici până la poiana cu bodegă, nu era decât o aruncătură de băţ. Ne-am dus întinşi la grătarul ce fumega cu carnea sfârâind pe el, noi cu nările dilatate de mirosul îmbietor şi cu burţile cam golite după ceva efort urcând şi coborând de zor prin parc. Ne-am ales ceva ce aducea cu pleşcaviţa sârbească cu cartofi prăiţi, că altă garnitură nu era. Am udat totul cu bere rece, mai puţin şoferul care s-a mulţumit cu suc şi se uita cu jind la berile celorlalţi.

Ca o recapitulare, turul cascadelor durează o oră-două ore şi pe parcurs este recomandabil să se poarte ţinute confortabile şi pantofi de trekking. Iar în eventualitatea că vizitatorii ar putea obosi, în tot arealul, din loc în loc, acolo unde a fost posibil, au fost instalate băncuţe de odihnă unde aceştia pot lua pauze admirând peisajele de poveste.

În imediata apropiere ar mai fi de vizitat ruinele fortificaţiilor de pe vremea romanilor numite Kaleto şi Daran-Baran, rămăşiţele unei mănăstiri vechi datând din vremea celui de-al doilea Imperiu Bulgar pe care la o altă vizită nu le vom mai rata.

Aceasta a fost aventura noastră prin parcul natural Maarata, şi aş mai repeta-o, numai pe vreme bună, fără să stau prea mult pe gânduri, în ciuda întâmplării nefericite de anul trecut. În fond, dacă e să ţi se întîmple ceva, se poate oricând, oriunde. Am trăit o experienţă grozavă, am privit nişte culori superbe ale apei năvalnice pe stâncile de travertin, ale pădurii care se pot modifica în funcţie anotimp. Natura a făurit locuri de-o frumuseţe răpitoare peste tot în lume, numai că noi avem datoria să le apreciem şi să le îngrijim pe măsură. Eu vă invit, dacă aveţi drum prin zonă, să vă „rupeţi” o oră-două pentru o încărcare de baterii şi pentru niscai’ adrenalină ridicată, veţi vedea că merită!

Vă rog ataşaţi următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 17120 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI