La plimbare prin Lecce după... un meci pe care il asteptam de 35 ani si care a durat 5 secunde...

TIPĂREȘTE

Avancronica:

De prin 1983 eram fan al echipei de fotbal salentine, Unione Sportiva Lecce... iar pe 1 februarie 2019 făcusem planul de a viziona un meci de fotbal jucat de Giallorossi chiar pe arena proprie, Ettore Giardiniero stadium - Via del Mare, la ora 22. Culmea ghinionului a fost că ajuns cu ceva întârziere la stadion, vreo 2-3 minute, am avut surpriză să fiu anunțat la casa de bilete că meciul s-a suspendat de către arbitrul partidei, cu acordul celor două formații, după doar 5 secunde, din cauza accidentării grave a unui jucător gazdă, care a leșinat pe teren din cauza ciocnirii involuntare cu un adversar. Spre norocul lui și-a revenit apoi.

Revenind la capitale Pugliei hai să vedem cum a fost primul contact:

Am plecat din Bari Centrale către Lecce pe 1 februarie iar trenul ales, cel de 12.31, se angaja ca pentru 10,80 euro să mă ducă la destinație în cel mult 1 oră și 40 de minute, timp rezonabil pentru a străbate fără dureri de cap cei 140 km. Zis și făcut așa că pe la 14.15 am coborât în gara din Lecce fiind frapat de aspectul cam “prăfuit” al zonei din fata gării.

Cazarea mea, despre care am să vorbesc altă dată, era relativ aproape de gară, pe traseul ce duce către centrul istoric. Așa că m-am cazat repejor și am ieșit apoi ca o furtună ca să descopăr dacă barocul din Lecce.

De la B&B Mamma Splendora am mers circa 150 m pe Via Guglielmotto D'Otranto apoi la intersecția cu Via di Leuca am virat stânga și după vreo 300 m am ajuns în Piazza d'Italia de unde deja se vedea intrarea în centrul istoric, Porta San Biagio. Tot aici se poate admira și monumentul construit cu un secol în urmă în cinstea eroilor din Marele Război, “Monumento dei Caduti”.

Imediat ce intri în zona istorică a orașului intri într-o stare de transă, Lecce pune stăpânire pe tine și te transformă într-o minge care merge în zig-zag de la un monument la altul. Mărturisesc că abia mă puteam abține să pipăi zidurile din piatră calcaroasă din care sunt făcute majoritatea clădirilor de secol 16-18, celebră pentru lucrabilitatea ei remarcabilă ce a făcut posibilă arhitectura barocă a orașului.

Se pare că pentru creșterea rezistenței la factorii atmosferici, după modelare, maeștrii din epoca barocului leccese scufundau blocurile de piatră în lapte pentru a produce la suprafața acestora un strat impermeabil rezistent la intemperii, în urma reacțiilor chimice dntre lactoză și substanțele chimice din piatra calcaroasă.

Am intrat in orașul vechi prin Porta San Biagio urmând apoi Via dei Perroni până la Chiesa di San Matteo unde, deși era program religios, nu am scăpat ocazia de a vizita acest locaș de cult construit în a doua jumătate a secolului 17 după schițele lui Achille Larducci di Salò, nepotul celebrului Borromini. Cele 9 altare (mai mari sau mai mici) sunt tipice barocului Leccese, fiind atribuite școlii lui Giuseppe Cino, iar între ele există pilaștri cu platforme semicirculare de pe care veghează cele douăsprezece statui din piatră ale apostolilor, realizate la 1692 de Placido Buffelli de Alessano.

Am continuat traseul meu spre Domul din Lecce mergând pe Via Federico de Aragon vreo 150 m până în piazzetta Vittorio Emanuele II, unde iese în evidență Chiesa di Santa Chiara. Nu insist cu descrierea decorațiunilor baroce, ce abundă evident, pentru că mie, stând pe treptele bisericii mi-au plăcut mult aspectul și ambianța părculețului din față, flancat de restaurante și terase.

Plimbarea trepidantă a continuat vreo 200 m până în plina de viață Piazza Sant'Oronzo unde am avut impresia că era locul de întâlnire al tuturor celor din Lecce pentru seara respectivă.

În piață aceasta iese în evidență Anfiteatro romano, construcție descoperită pe la 1900 în timpul lucrărilor de execuție a fundației la clădirea Banca d'Italia. În prezent mai mult de 2/3 din acest monument antic se află ascunse sub pavajul și clădirile din Piazza Sant'Oronzo printer care și Biserica Santa Maria della Grazia. Uneori acesta este folosit ca și teatru de vară pentru diverse spectacole în aer liber.

Lângă amfiteatru se află o columnă de 30 m, realizată pe la 1686 prin reciclarea pietrei de marmură a uneia dintre cele două coloane romane care au fost plasate la sfârșitul Via Appia din Brindisi. În vârful ei, la circa 30 m înălțime, se află statuia venețiană din bronz a lui Sant’Oronzo, ocrotitorul orașului, care datează de pe la 1739. Statuia îl înfățișează pe Sant’Oronzo în haine de episcop, având mână dreaptă întinsă ca gest de binecuvântare a orașului.

De aici am dat un scurt ocol de 200 m până în fața Castello Carlo V pe care am preferat să îl vizionez de la exterior, o tură completă pe sub zidurile groase de piatră nefiind o idee rea. Pe latura cu Viale Guglielmo Marconi se găsește Fontana Dell'Armonia, monument inaugurat in 1927 de Benito Mussolini.

Lângă castel, pe Via XXV Luglio, se găsește un alt monument național, Teatro Politeama Greco, inaugurat în 1884, care dispune de o sală de spectacole superbă, cu aproape 1000 locuri.

La doi pași de Politeama Greco, pe Via Salvatore Trinchese, se găseste clădirea unui alt teatru, Teatro Apollo, construit în stil neoclasic pe la 1912. Acest teatru a fost modernizat recent, la redeschiderea din 2017 fiind anunțat că sala de concerte are o capacitate de peste 700 locuri. Nu departe de aici se intinde Villa Comunale, dincolo de acest frumos și liniștit parc fiind zona mai nouă a orașului.

Pe latura cu Via XXV Luglio a Villa Comunale se găsește Prefettura di Lecce, drumul de acces prin curtea interioară a prefecturii reprezintă o scurtătură spre Via Umberto I unde se află monumentala Basilica di Santa Croce, care are prezenta formă de pe la 1695. Actualmente ea este inclusă într-un proces complex de restaurare. Frapează aici numărul de 17 altare, iar tavanul din naos este din lemn decorat în mod fabulos.

Am continuat traseul pe străduțe mai mult sau mai puțin circulate, nimerind pe Via Principe di Savoia, care într-un târziu m-a scos la o altă poartă a orașului vechi, Porta Napoli, care cred că a avut și rolul de Arc de triumf al orașului, ținând cont de dimensiunea sa și de zona înconjurătoare care se cheamă Piazzetta Arco di Trionfo. Toi aici găsim și coloana semeață a Obelisco, un alt simbol al orașului Lecce. Structura a fost construită în 1822 de către Vito Carluccio de Muro Leccese, pentru a comemora vizita lui Ferdinand I de Bourbon, regele celor Două Sicilii. Coloana este construită în întregime din piatră locală, are aproximativ zece metri înălțime iar pe toate fețele soclului său dreptunghiular există sculptat un delfin ce mușcă semilunar adică stema provinciei istorice Terra d'Otranto. Pe cele patru fețe ale obeliscului apar basoreliefuri care prezintă o serie de reprezentări mitologice și stemele celor patru 4 orașe mari ale provinciei: Brindisi, Gallipoli, Lecce și Taranto, adică un cocoș, un scorpion, un cerb și un lup.

Lângă Porta Napoli se găsește Chiesa di Santa Maria della Porta, construită pe la 1858 în stil neoclasic. Această biserică se evidențiază doar prin domul său, cupola fiind acoperită cu ceramică valoroasă. La interior nu prea are nimic care să impresioneze vizitatorul.

M-am grăbit apoi, cumva aberant, de parcă Lecce ar avea dimensiunea Romei, să parcurg cei 500 m pe Via Giuseppe Palmieri, spre Domul din Lecce (La cattedrale metropolitana di Santa Maria Assunta) aflat evident în Piazza del Duomo. Venea seara și doream să vad aspectul pieței în lumina crepusculară și în plus nu știam dacă catedrala este deschisă pentru vizitare. Ajuns în piață am fost cumva dezamăgit de lipsa ei de animație, părea cumva ruptă de restul orașului cu cei maxim 10-15 oameni ce o populau. Aspectul exterior al catedralei este impresionant, stilul baroc fiind in culmea gloriei la toate clădirile ce compun acest ansamblu religios adică Muzeul Diocezan de Artă Sacră, Sediul Arhiepiescopiei din Lecce, Campanila (clopotnița) de 72 m înălțime și Institutul Superior de Științe Religioase. Aici în piață cred că m-am chinuit 10 minute să găsesc un unghi potrivit din care să pot fotografia atât turnul cât și clădirile importante din piață. Norocul a fost cu mine iar catedrală era deschisă astfel că am putut să mă reculeg 10 minute în liniște după cele 3 ore de goană nebună pe străzile înguste ale orașului vechi.

N-Fiind deja obosit m-am hotărât să ies din centrul vechi prin a treia poartă a orașului adică Porta Rudiae, pornind la drum pe Via Giuseppe Libertini. Pe traseu intre am întâlnit o altă grupă de biserici, mai mici sau mai mari, printre care Chiesa di Santa Irene, Chiesa di Santa Teresa, Chiesa Di Sant'Anna și Basilica di S. Giovanni Battista.

Nu trebuie să omit că pe tot parcursul meu prin zona centrală am fost îmbiat să intru în micuțele magazine ce comercializau produse tradiționale pugliese, cum ar fi Rustico leccese, Taralli di grano arso, Capocollo di Martina Franca sau Limone Femminello del Gargano. Despre dulciuri pot să spun că în Puglia este greu să stai o zi fără să intri măcar o singură dată în una din multele locații ale Gelateria Martinucci.

Obosit după o astfel de zi plină (cu gandul la meciul ce urma sa joace la ora 22) în care am făcut cunoștință destul de abrupt cu secretele orașului, m-am îndreptat aproape în transă către Via Guglielmotto D'Otranto, acolo unde se afla baza mea în cele 3 zile staționare în Lecce. Pe la ora 21.30 eram deja pregatit sa plec la meci....dar despre asta deja am vorbit :)

---

VIZUALIZĂRI: 1212 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI