Pe țărmul Mării Ionice în peninsula salentină

TIPĂREȘTE

Cu forțe refăcute, „mâncați” și „băuți” cum s-ar zice, pornim în explorarea centrului vechi din Otranto. E o după-amiază senină și călduță, e a doua zi de Crăciun, deci nu ne mirăm că nu suntem singuri pe stradă; ba, din contră! Marea clipocește în stânga, în capătul plajei cu nisip fin, iar pe partea opusă se înșiră hotelașe, mici restaurante și cafenele; încercăm să ne imaginăm cum trebuie să arate locul acesta în miezul sezonului turistic! Și aglomerația crește pe măsură ce ne apropiem de centrul vechi.

Traversăm un râu îndiguit ce se varsă în mare nu departe, apoi un părculeț, ne prelingem printre pâlcuri de trandafiri încă înfloriți și copaci încă verzi. Aleea ne varsă într-o piață ordonat pavată și chiar în față ni se înfățișează vechile ziduri de culoarea mierii ale fostei cetăți. Pătrundem pe sub intrarea boltită, apoi urmăm șuvoiul uman pe străduțele pietruite, flancate de clădiri vechi, puțin înalte, tot cu ochii pe la vitrinele colorate. Calea principală urcă ușor, din loc în loc se fac ieșiri spre mare, una din ele ne scoate pe o esplanadă uriașă scăldată în soare, unde se află un monument dedicat eroilor și mai multe terase.

După ce admirăm puțin întinderile albastre, revenim intra muros și ne continuăm plimbarea. Salutăm din mers un fost turn de secol 15 transformat în muzeu (închis), apoi vechile ziduri ne expulzează din nou pe o terasă cocoțată, de unde priveliștea spre portul de ambarcațiuni e fabuloasă! Traversăm podul de piatră suspendat peste străduțele de jos, ocolim un șir de case îmbrăcate în bougainvillea roz și – voilà! – tot orizontul dinspre stânga se întunecă deodată de zidurile sobre, parțial înnegrite de vreme, ale vechiului castel aragonez! Mărețul edificiu (sec. 15) se poate vizita, noi decidem însă să-i dăm skip, deoarece ziua de iarnă-i scurtă și n-a mai rămas prea mult din ea... (Pe cei interesați de detalii, i-aș ruga să consulte www.comune. otranto. le. it).

Un indicator turistic ne arată direcția spre Catedrala di Santa Maria Annunziata; pe aceasta chiar nu vreau s-o ratez!

Wiki zice că primul edificiu a fost ridicat în 1068, sub oblăduirea episcopului normand Guglielmo, pe rămășițele unui sat mesopian, ulterior un domus roman, mai apoi o basilică creștină timpurie. În vara anului 1480, turcii cuceresc orașul după un lung asediu de pe mare, omoară clericii și civilii ce se adăpostiseră în biserică (nimic nou sub soare! ????), pe care ulterior o transformă în moschee și distrug frumoasele fresce bizantine, datând din sec. 13. Acestea aveau să fie refăcute însă după eliberarea în 1481 a Otranto de către oștile lui Alfonso al II-lea de Aragon.

Catedrala se vizitează gratuit în 2 intervale orare (când nu e slujbă): 7-12 și 15-19. Admirăm un pic fațada decorată cu o minunată rozetă, apoi intrăm. Interiorul este alcătuit din 3 nave delimitate de 2 rânduri de coloane de granit, terminate prin capiteluri diferit modelate, ce susțin arce de boltă. Tavanul casetat este sculptat minuțios în lemn, un adevărat covor geometric, pictat în alb, gri, negru și auriu. Dar ce frapează cu adevărat este podeaua, acoperită cât vezi cu ochii cu un superb mozaic realizat din pietricele colorate, închipuind o lume populată de oameni, animale adevărate sau mitologice și plante! Mă străduiesc să-mi amintesc unde am mai văzut ceva asemănător și, după minute bune, reușesc: pe insula Capri, în Anacapri mai precis.

Minunea de mozaic (în mare parte protejată de pașii enoriașilor și turiștilor) datează din cea de-a doua jumătate a sec. 12, fiind comandată de primul arhiepiscop al orașului, Gionata și executată de un grup de meșteri-artiști, condus de Pantaleone, călugăr la mânăstirea San Nicola di Casole. Tot wiki ne informează că imaginile, desfășurate sub forma Arborelui Vieții, „exprimă experiența umană de la păcatul originar până la mântuire” . Mai concret, sunt scene din Vechiul Testament, din ciclurile cavalerești, din legende medievale, dar nu lipește nici epopeea lui Alexandru cel Mare!

Coborâm apoi în criptă – „biserica de sub biserică” ; nu ne uimește conceptul, căci ne-am mai întâlnit cu el în câteva rânduri pe aici, prin Puglia. Provenid din sec. 11 și fiind asemuită cu Cisterna împăratului Teodosie din vechiul Constantinopole sau cu Moscheea din Cordoba, cripta este formată dintr-o navă centrală și 3 abside semicirculare, toate sprijinite pe 70 de coloane, semicoloane și stâlpi. Particular este faptul că aceste elemente de susținere provin din clădiri antice și medievale timpurii, de unde polimorfismul trunchiurilor, dar și al capitelurilor diferit decorate. În nișele laterale se păstrează fragmente de fresce murale, în culori vii, uimitoare.

Din criptă se iese direct în stradă. (Evident, în altă stradă decât cea din care am intrat.) Suntem teribil de încântați de ceeea ce am văzut, dar trebuie s-o luăm din loc... Ar mai fi de vizitat bisericuța San Pietro (sec. 10-11), am tot văzut indicatoare în direcția ei, dacă ar fi doar după mine, m-aș duce s-o caut... (Acum, ajunsă acasă, îmi pare rău că n-am insistat, am citit că deține fresce bizantine foarte bine conservate; aviz amatorilor!) Majoritatea decide: ne întoarcem spre mașină – parțial pe plajă; soarele se pregătește, după câte se pare, pentru o spectaculoasă ieșire din scenă!...

Dar până atunci mai sunt câteva minute bune, așa că accedem drumul de coastă în continuare, tot spre sud. Obiectivul final al zilei nu-i decât la 20-25 km, o mică stațiune de băi termale (predominent sulfuroase; constatăm după damful ce ne întâmpină când coborâm din mașină): Santa Cesarea Terme. N-ar fi fost în cărți de la început, dar aseară, răsfoind pliantele turistice de la cazare, mi-a căzut sub ochi poza unui superb palat de inspirație maură, pe care ar trebui să-l găsim aici. În plus, parcă-parcă numele îmi zice ceva; oi fi citit pe AFA?! ????

Parcăm cam după inspirație, dar inspirația se dovedește a fi bună. Pornim în direcția mării și chiar în capătul străduței – iaca palatul! Un pic cam ponosit, dar absolut mi-nu-nat! O adevărată dantelărie de creneluri și arcade, coloane și stucaturi, o simfonie armonioasă de culori – roșu, gălbui, bleu... Superb! Îi dăm târcoale, nu se zărește nicio mișcare, așa că ne mulțumim cu admiratu’ și cu pozatu’.

Întorși acasă, tot la amicul Google ne e speranța: aflăm că-l cheamă Palazzo Sticchi, numele fiind împrumutat de la familia nobiliară ce a comandat și finanțat construcția; se numește de fapt după soția contelui, Maria del Pezzo di Sticchi, dar locuitorii zonei, pentru simplificare, i-au zis doar Palazzo Sticchi. Edificiul este opera arhitectului Giovanni Pasco care, la final de secol 19, a dorit să creeze o punte de legătură între cultura occidentală (materialul de construcție preponderent fiind celebra piatră de Lecce) și cea estică (cu referire la numeroasele incursiuni otomane din trecut pe țărmul Pugliei).

Facem apoi câțiva pași pe faleza stâncoasă, cu marea mugind fioros în partea stângă, ridicând stropi fini de apă sărată până la noi și cu șirul de vilișoare cochete dincolo de stradă – câteva din același registru arhitectonic precum frumosul palat. Ne întoarcem spre casă odată cu noaptea ce se intalează din ce în ce mai confortabil peste lume...

***

Decidem ca ultima zi a minivacanței s-o dedicăm țărmului vestic al peninsulei salentine. Nu că l-am fi epuizat pe cel estic; ba, aș putea spune că doar l-am fușărit un pic... Doar pe Google Maps s-o iei la puricat și-ți dai seama câte ai avea de văzut și de făcut și că nu ți-ar ajunge o săptămână s-o petreci doar aici, de la Lecce în jos!... Câte plaje și plăjuțe, câte grote marine, lagune și mici rezervații naturale... Ca să nu mai vorbesc despre vestigiile istorice, vechi castele (majoritatea provenind din perioada aragoneză) sau turnuri de apărare (pe acestea le zărești la tot pasul, din mersul mașinii și le ghicești în diferite stări de conservare). Aveam să citesc ulterior că de fapt toată zona stâncoasă dintre Otranto și sudul extrem (peste 50 km de coastă) plus pădurile Tricase reprezintă cel mai întins (3200 ha) parc național din provincia Lecce.

Primul obiectiv pe ordinea de zi este cel mai sudic punct al Pugliei și, totodată, locul unde Marea Adriatică (est) o întâlnește pe cea Ionică (vest) – mica localitate Santa Maria di Leuca. Pentru a ajunge acolo, decidem ca, pornind din Lecce, să tăiem peninsula chiar pe mijloc, drum care ne ia un pic peste o oră. Ocolim satul prin stânga și adăstăm deocamdată într-o margine a portului, la baza unui ansamblu complex, ce include o coloană romană, o cruce uriașă și un momument dedicat eroilor. Ne foim câteva minute pe stânci, admirăm de la depărtare aglomerarea de case albe ca zăpada și portul, ne intrigă clădirea dezafectată de pe faleza pietroasă din partea opusă (și despre care aflu cumva, nu mai știu cum, că a aparținut fostului sanatoriu TBC).

De pe platforma centrată de coloana romană se fac 2 rânduri de scări (a câte 300 de trepte), încadrând între ele o zonă cu iarbă și pietre (pe care ar trebui să se prelingă un izvor-ceva, de vreme ce pe hartă o găsim sub numele de „cascada” ). Sus de tot trebuie să fie o biserică. Evident, ne dorim cu ardoare să ajungem acolo; nu neapărat pentru edificiul religios, cât pentru panorama ce trebuie să se deschidă asupra întregii zone. Eu propun s-o luăm pe scări, alții nici nu vor să audă, mă trezesc din nou în minoritate. Deci mergem cu mașina, e un drum care ocolește dealul și te depune într-o imensă parcare.

Platoul are și el o suprafață impresionantă și cuprinde mai multe lucruri: biserica, o cafenea, un vechi far și un părculeț. Priveliștea de sus îți taie, cu adevărat răsuflarea! Mai ales că jumătate din cer e senin, iar pe cealaltă jumătate se învolburează niște nori cu tente plumburii; imaginați-vă acest minunat contrast și reflexia lui în apele mării! A propos de cele 2 mări... Mă așteptam să văd o limită de demarcare, așa, ca prin pozele alea de pe net cu 2 râuri de culori diferite care se varsă unul într-altul. Nu, aici nu-i așa. Nicio limită de demarcație, nimic. Doar mare albastră de jur împejur!

După ce ne săturăm de privit și pozat, ne hotărâm să vizităm totuși și biserica, așa că străbatem imensa piață pavată în direcția... alcătuirii de piatră gălbuie care numai a biserică nu aduce! Santuario di Santa Maria de Finibus Terrae (wow, ce nume!) a fost ridicată pe ruinele unui templu dedicat Minervei care, conform legendei, s-ar fi sfărâmat pe loc în momentul în care Sf. Petru a pășit pe tărâm italic. Deși a fost distrusă de nenumărate orin în urma invaziilor de toate felurile (în special otomane), tot de atâtea ori a fost refăcută, și se pare că în atrium s-ar păstra un epitaf ce menționează faptul că lăcașul a fost închinat Fecioarei de către Papa Iulius I în 343. Da, atât de vechi e!...

Se mai știe că atunci când un imens incendiu a cuprins biserica (în 1624, într-un atac al piraților), în mod miraculos a scăpat doar un fragment de canvas pictat de Jacopo Palma cel Tânăr, înfățișându-i pe Fecioara cu Pruncul, fragment care azi se află expus în altarul principal (ceea ce n-avem ocazia să verificăm cu ochii noștri, căci nimerim în plină slujbă). Aspectul actual al edificiului datează din 1720-40 și i se datorează episcopului Giovanni Giannelli, al cărui mormânt se găsește în fața altarului principal. Din 1990, de când Papa Ioan Paul al II-lea a slujit aici, sanctuarul a căpătat titulatura de basilica minor.

Dacă tot nu ne-a prea ieșit cu vizitarea bisericii, ne gândim să ne încercăm norocul la micuța cafenea... Și da, aceasta ne primește cu brațele deschise, cu câte o ceașcă aburindă de ceai/cafea și... cu toalete curate și perfect echipate.

... Pe cai și mai departe! Ținem tot șoseaua de coastă, direcția nord-vest, oprindu-ne ici-colo, pe unde ni se pare că ar merita. Un drum mai mult estival, se pare – după zecile de locații de cazare ce se înșiră în mici aglomerări, după restaurantele părăsite, după calitatea precară a asfaltului (sau poate doar neîntreținută acum, în extrasezon). Ne abatem și înspre plaje în câteva rânduri (doar am venit în prospectare! – glumesc cu Tati) – unele sunt cu nisip, altele pietroase, altele mixte. Le găsim pe toate nefardate, sălbatice, scăldate de o mare vocală și agitată, când sinilie ca cerneala, când împrumutând reflexe de oțel...

Mă intrigase un nume pe hartă și-l pinuisem: Lido Maldive de Salento. Nu-i așa că sună cumva?! ????... Am zis să nu-l ratăm. În dreptul lui, în mijlocul șoselei, ne întâmpină o reclamă cu un șezlong uriaș și ceva palmieri stilizați. Am cotit stânga și imediat am ajuns. Parcarea goală, desigur, dar în apropiere, printre fostele clădiri parțial dezafectate ce alcătuiesc stabilimentul, o întreagă gașcă de pisici. Frumoaaa-seee, pufoaaa-seee și lipicioaaa-seee cât încape! Străbatem o pădurice (mâțele miorlăitoare ne arată calea), ne strecurăm printre vestiare, apoi traversa de lemn ne conduce pe plajă. Care când dăm cu ochii de ea... ne pufnește râsul, efectiv! Maldive ziserăți?! Păi n-am ajuns încă, da’ văzui și io ceva poze cu Maldive... Nisip fin, umbrit de cocotieri, apă turcoaz – de-astea! Aici, la Maldive-le ăsta salentin e un pic diferit – mai mult pietre, dacă mă-nțelegeți... În fine, ne jucăm cu mâțele și ne trece.

Dar nu-i peste tot așa. Ceva mai încolo, aproximativ pe la Torre Mozza (un vechi turn reabilitat ce păzește un mic port), încep plajele cu nisip. O cotim din nou spre mare, de data asta rulăm ceva mai mult; traversăm un pod peste un râușor, apoi o mică pădure de pini (ah, ce parfum!), după aceea începe o zonă cu dune și aici ne oprim (adică mașina noastră se oprește, noi continuăm pe jos, prin nisip). Întâi auzim marea, apoi, după ce coborâm o dună, o și vedem! Și o uriașă întindere de nisip, cât vezi cu ochii, în stânga și în dreapta! Su-perb! Ăsta Maldive!...

La întoarcere, dăm de un panou informativ. Precum bănuim, n-am ajuns în Maldive. Suntem în plin Parc Regional Natural „Litorale di Urgento” , un colț de natură virgină adunând zeci de bălți și canale, plaje și dune de nisip, păduri și ravine. În acest areal se găsește o specie rară de plantă de nisip (întâlnită mai frecvent pe plajele din Creta) numită Centaurea permilio (am fost curioasă s-o caut pe net; un fel de ciuline cu flori movulii).

Tot zburând din... plajă-n plajă, iată că ni s-a făcut foame! Cum totul pare semi-pustiu în jurul nostru, asta poate fi o problemă... Căutăm o localitate mai mărișoară pe hartă, în speranța că om da de vreo cârciumă deschisă; prima pe care ne cad ochii este Torre San Giovanni. Frumușică și cochetă, cu un portuleț superb, dar nu găsim nimic deschis. Precum am zis mai devreme, toată zona asta este eminamente estivală!

Nu stăm prea bine cu timpul (în sensul că în Italia, dacă nu te încadrezi într-un anumit interval orar destinat mesei, riști să rămâi nemâncat), așa că propun să nu mai bâjbâim și să mergem la sigur: Gallipoli. Punem pe GPS – în juma’ de ceas, cu ajutorul Cerului...

Gallipoli e deja oraș și încă unul măricel, cu o impresionantă zonă nouă, dezvoltată pe o peninsulă de formă triunghiulară, plus orașul vechi situat pe o insuliță rotundă; un pod de zidărie (sec 17) asigură legătura dintre cele două. Evident, treaba noastră e-n orașul vechi. Găsim rapid o parcare (fără plată) în apropierea pieței de pește, lăsăm mașina și-o pornim la pas. (A propos de piață de pește... Încă nu strânseseră băieții tarabele... Și una din ele era însoțită de o mică bucătărie, îți găteau pe loc tot ce ți-ai fi ales! Dacă nu eram cu 2 scliffo – merci, @MarinaCo! – după noi...)

Ne lansăm pe străduțele pietruite în inima orașului vechi și deocamdată aproape că n-avem ochi pentru frumusețile ce ne-nconjoară, dominanta noastră este una singură! Avem noroc și găsim repede rezolvare (dar despre asta, în articolul viitor). Pe urmă deschidem ochii.

Orașul vechi Gallipoli nu-i deloc mare, dar extrem de concentrat în zeci de biserici și vechi palazzo. Ba chiar remarc o arhitectură un pic diferită față de coasta estică a Pugliei, multe elemente decorative pe care nu le-am mai întâlnit până acum. Piesa de rezistență este, desigur, Catedrale di Sant’Agata, o capodoperă barocă de sec. 17. Există și un mic muzeu dedicat petrolului lampant, adăpostit de Palazzo Granafei; n-am avut timp să-l vizităm (am citit că se pătrează o presă originală). În Evul Mediu, petrolul lampant produs în Gallipoli lua calea mării și ajungea să lumineze o sumedenie de așezări europene.

Dăm un ocol de insuliță chiar în ora de aur, ocazie ce ne prilejuiește un adevărat spectacol: soarele înroșind cerul și aurind clădirile aliniate pe faleză. Ne terminăm mica excursie în fața castelului (sec. 15; în prezent, frumos reabilitat, găzduiește tot felul de expoziții și evenimente culturale).

Se înserează când ajungem la mașină și logic ar fi s-o pornim spre casă. Totuși, nu ne putem abține să nu ne abatem măcar un pic printr-un loc care nu-i departe (maxim jumătate de ceas), mai ales că am o datorie morală de reparat ????: faptul că ieri l-am confundat cu Santa Cesarea Terme. E vorba de Porto Cesareo, un fel de Gallipoli la scară redusă; adică tot așa, o peninsulă triunghiulară legată printr-un istm de o insuliță. Doar că aici insulița e ocupată de un hotel și 2 restaurante, iar cocheta stațiune se desfășoară pe mainland. Există, desigur, o plajă cu nisip și un port drăguț, multe spații de cazare și multe mâncătorii – toate ingredientele ce fac din Porto Cesareo o stațiune modernă, completă și probabil foarte accesată pe vreme bună, din moment ce chiar și acum, în decembrie, am găsit-o destul de animată. Am văzut și un turn vechi (arăta foarte bine) și vreo 2 biserici drăguțe. Pe hartă doar – un muzeu de biologie marină. De ținut minte.

***

... Și iată că am ajuns la finalul vacanței noastre puligneze... Cinci zile în care am văzut atâtea locuri minunate, care mi-au generat atâtea emoții diferite, complexe!... Acum, în contextul acesta înfiorător în care ne aflăm, mi se pare că toate astea s-au întâmplat demult-demult, poate într-o altă viață! De obicei mi se părea invers, că parcă a fost ieri, că aproape că sunt încă acolo... Ce ciudat!... Gata, alung gândurile negre și frământările, e terapeutic să ne refugiem în amintiri frumoase, să visăm că într-o zi cerul se va lumina din nou și vom ajunge iar, aievea, unde ne dorim să fim! Ce bine de mine; încă mai am povești de spus!...

---

VIZUALIZĂRI: 1986 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI