Bellano - un centru vechi autentic și un defileu mic, dar spectaculos

TIPĂREȘTE

Bellano (a nu se confunda cu mult mai celebrul Bellagio!) a fost prima noastră oprire la Lacul Como. Și, dacă inițial mă gândeam să-l prezint la grămadă cu toate celelalte chestii pe care le-am mai văzut și făcut în ziua respectivă, pe urmă, răsfoind fotografiile, mi-am dat seama că merită o poveste separată (chiar dacă mai scurtuță decât v-am obișnuit????).

În Italia, una din problemele spinoase este cea a parcărilor. Noi obișnuim să căutăm în avans pe Google Maps 1-2 parcări cât mai apropiate de aria noastră de interes, însă nu totdeauna socoteala de-acasă se potrivește cu cea din târg. Centrele lor vechi îs de obicei micuțe și îmbârligate, iar ceea ce apare pe hartă drept parcare e posibil să fie doar o margine de străduță pe care găsești deja înșirate mașini ce par că sunt acolo de când veacul și vor mai rămâne încă pe-atât. De aceea, mult mai util la fața locului este să căscăm geana prin’prejur și de multe ori asta e soluția salvatoare.

Așa și la Bellano; de unde la început părea că locul e deja supra-saturat (la doar 10 dimineața!), până la urmă am găsit o mică parcare împrejmuită pe o străduță laterală. Cu plată, normal! Am achitat în avans o oră de parcare (1,2 euro), socotind că-i de ajuns pentru cât avem noi de vizitat; și chiar a fost. (Mai nașpa e că după ce plătești, trebuie să pui „dovada” în parbriz, ceea ce implică o mică excursie dus-întors atunci când parcometrul se află la oarece distanță de mașină, cum s-a întâmplat și în cazul de față; în fine...)

Ne-am lansat pe frumoasa faleză de promenadă (lungolago îi zic localnicii) și imediat camerele foto au început a clinck-ăni în toate direcțiile, pentru că priveliștile sunt, cu adevărat, de vis! Orășelul cu case pastelate înșirate pe-un pinten de deal, reflectându-se în oglinda lacului, munții semeți din spate, copacii ciudați, încă neînfrunziți, ce flanchează promenada, rățuștele de pe lac, o boltă liliachie de glicină peste o poartă, vila cochetă de dincolo de ea... Sigur, ați putea zice că eram aprinși de febra începutului de vacanță; dar nu, la fel avea să ni se întâmple și în zilele următoare, asta pentru că zona lacurilor din nordul Italiei este un spectacol la fiecare pas!

La capătul falezei ne aștepta micul debarcader; toate localitățile de pe lac au câte unul, dar astea mici nu-s deservite decât de 2-3 sosiri/plecări pe zi; „acțiunea” se petrece în zona centrală a lacului, unde se găsesc grupate porturile-vedetă, Bellagio – Varenna – Menaggio – Tremezzo. În imediata apropiere – un mic port și, pe un mic piedestal, statuia scriitorului Tommaso Grossi (1790-1853, născut în Bellano; a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Milano). Am citit mai apoi că Bellano este supranumit „orașul artiștilor” datorită numărului mare de personalități plecate de aici ce s-au remarcat în diverse domenii artistice.

Promenada continuă dincolo de portuleț, însă noi am traversat în direcția centrului vechi al localității. Prima care ne-a întâmpinat a fost Chiesa Santa Marta, cu o intrare frumoasă de lemn, deasupra căreia, într-o nișă, se află statuia de piatră a Sf. Ioan Botezătorul, binecuvântând trecătorii. Din păcate, biserica am găsit-o închisă, dar am putut citi câte ceva pe micul panou inormativ bilingv de alături.

Nu se știe exact când a fost ridicată, doar anul primei atestări se cunoaște, 1455. A fost renovată în sec. 17 și păstrează încă artefacte originale, dintre care cel mai valoros este un grup statuar reprezentând „Coborârea lui Isus de pe cruce” , compus din 9 elemente în mărime naturală, executat din lemn, atribuit lui Giovanni Angelo del Maino (sf. sec. 15 – înc. sec. 16).

Ne-am continuat plimbarea, nu mult, străduțele pietruite ne-au scos într-o piațetă dominată de o biserică mai mare, cu fațadă destul de impozantă, construită dintr-o succesiune de rânduri de piatră albă și neagră și împodobită cu o rozetă uriașă, minunat sculptată, de un verde închis (din teracotă, după cum aveam să citim). Apropiindu-ne, am putut admira superbul mozaic alcătuit din pietricele colorate din fața intrării și, încercând ușa, am avut surpriza ca aceasta să se deschidă. Înăuntru n-am găsit pe nimeni, doar zona altarului era bine luminată natural, restul cam în penumbră, am dat un ocol printre coloanele masive de piatră, încercând să distingem detalii. Pe peretele din dreapta am descoperit o frumoasă surpriză – o frescă murală datând de la 1494 (restaurată în 1961), reprezentând-o pe Maica Domnului cu Isus-copil în brațe.

Chiesa Santi Nazaro e Celso este biserica parohială din Bellano. Inițial a fost ridicată pe alt teren, mai aproape de lac și închinată Sf. Gheorghe, dar edificiul avea să fie distrus iremediabil în 1341, în urma inundațiilor. Ulterior, noul lăcaș s-a construit pe locul actual, de către meșteri faimoși aparținând școlii din Como și a fost dedicat sfinților Nazaro și Celso. Clopotnița s-a adăugat mai târziu, în sec. 16.

Am ocolit prin dreapta zidurile lungi ale vechii biserici, admirând turla sa impunătoare și apucând apoi pe șirul de trepte ce urcă spre zona de sus a orășelului. Undeva, pe dreapta, am dat în sfârșit de intrarea la obiectivul principal pe care îl vizam: Orrido di Bellano. Îl „descoperisem” întâmplător cu puțin înainte de plecarea noastră, tot zoom-uind Google Maps, am citit câteva recenzii și-am zis: gata, nu te vom rata!

Orrido (în traducere „râpă” , „canion” , „defileu” , „chei” ) di Bellano se datorează eroziunii, vreme de peste 15 milioane de ani, exercitate de micuțul râu Pioverna, ajutat de un ghețar (care acum nu mai e) asupra stâncilor bazaltice. Locul, deopotrivă înspăimântător și spectaculos, a reprezentat în trecut sursă de inspirație pentru numeroși artiști, printre care Stendhal sau Johann Jakob Wetzel. Încă din sec. 19 s-a construit o mică platformă de pe care putea fi admirat și care s-a păstrat încă, doar că nu mai e accesibilă; în prezent se poate vizita uzitând un sistem de pasarele ușoare și rezistente ancorate de stâncă deasupra curgerii tumultoase a micului râu.

Prețul unui bilet normal e 5 euro (sunt ceva reduceri și gratuități; voi atașa o poză la final), iar orarul de vizitare este zilnic: în zilele lucrătoare, orele 10-13 și 14-17, iar în celelalte (inclusiv sărbători legale), 9-19. Aș zice – în sfârșit, niște oameni normali la cap, progam mai lung atunci când sunt șanse mai mari să ai vizitatori, nu invers, cum am mai văzut (nu dăm nume)...

Traseul este aproape circular și nu foarte lung, se urcă un pic pe parcurs și se termină pe aceeași străduță în trepte, dar ceva mai sus. Se pretează a fi parcurs de oricine se poate folosi de picioarele proprii, am văzut turiști de toate vârstele; de fapt, putem spune că-i mai mult o plimbare ușoară și extrem, extrem de spectaculoasă. Dedesubt, năstrușnicul râuleț sare printre stânci în mici cascade înspumate sau își domolește temporar zbuciumul în câteva lăcușoare, căpătând superbe nuanțe de turcoaz-verzui. Punctul culminant îl reprezintă Marea Cascadă (i-am zis eu), cea din capătul opus intrării – un șuvoi de apă ce se despletește frumos pe o stâncă, prăbușindu-se spre râu! În punctul cel mai apropiat este amenajată o mică platformă, dar cea mai faină priveliște o ai după ce mai înaintezi câteva zeci de metri pe pasarelă și urci ultimele trepte. Fain, ne-a plăcut mult orrido și vă recomand să nu-l ratați dacă vă nimeriți prin zonă!

Am ieșit din nou în aleea cu trepte, chiar în dreptul unei bisericuțe ce m-a intrigat la prima vedere, pentru că intrarea îi este flancată de... carcasele a 2 bombe din primul război mondial. Despre Chiesa di San Rocco e Sebastiano am citit că provine din anul 1489 (an inscripționat deasupra intrării) și a necesitat ample restaurări în 1936 și 1968, după ambele războaie. Ușa simplă de lemn e împodobită în partea de sus cu drapelul italian, iar înscrisul atașat ne anunță că micuțul edificiu este dedicat tuturor soldaților jertfiți în războaie. Am găsit închisă bisericuța și am citit că foarte rar se poate vizita (n-am descoperit încă în ce condiții), ceea ce e păcat, pentru că se pare că, pe lângă cele două vechi fresce murale bine conservate atribuite lui Giancarlo Vitali, păstrează o bogată colecție de steaguri, fotografii, obiecte personale, documente – toate recuperate de pe câmpurile de luptă. Un adevărat Memorial al Războiului, cum ar veni...

Înainte de a coborî spre mașină, tot aici, în dreptul acestei bisericuțe am remarcat mai multe indicatoare turistice, printre care unul a cărui siglă o cunoșteam din etapa de documentare: Sentiero del Viandante. Se cuvine să spun 2 vorbe despre acest subiect, cei pasionați de drumeții montane sigur vor aprecia. Numită și Calea Călătorului, Sentiero del Viandante reprezintă o potecă lungă de aproximativ 45 de km, tăiată pe la jumătatea coastei estice a lacului, de la sud (Lecco) până în nord (Colico). Pare să provină încă de pe vremea romanilor, constituind una din cele 2 rute de transport de mărfuri și oameni (cealaltă fiind chiar lacul).

În prezent, drumul este amenajat pentru drumeții, oferind călătorului, pe lângă bucuria întâlnirii cu natura, și posibilitatea de a întâlni case rustice de piatră și ruine de vechi mori de apă, castele și fortificații, capele și biserici, podgorii terasate și culturi de măslini. Evident, se poate parcurge pe porțiuni; dacă am fi dispus de mai mult timp, am fi făcut și noi o bucată de excursie pe Sentiero...

... Și-am coborât deci zecile de trepte și, cum nu ne place să ne-ntoarcem pe drumul pe care am venit, am luat-o prin altă parte. Și a fost bine, căci am avut motiv să ne întâlnim cu o clădire uriașă din piatră ce părea dezafectată, dar încă întreagă. Apropiindu-ne, am putut citi pe panoul informativ (nimic nu lasă italienii ăștia nelămurit!) că-i vorba de fosta filatură de bumbac Cotonificio Cantoni (și, mă rog, istoria ei, care nu-i așa de pasionantă). Păi da, trebuia să fie pus la treabă râulețul cel năstrușnic, nu?! Edificiul este considerat un exemplu extraordinar de arhitectură industrială.

... Mi-a plăcut mult Bellano, vă recomand să poposiți măcar o oră-două, să vă bucurați de atmosfera sa tipic italiană, de o scurtă plimbare pe lângă lac, de farmecul nealterat de vreme al micului centru istoric și, neapărat, să vizitați Orrido di Bellano! Ah, și ar mai fi ceva drăguț de văzut; noi am aflat prea târziu: dacă urcați un pic cu mașina (vreo 2 serpentine strânse) spre cartierul Lezzeno, veți descoperi Santuario Madonna delle Lacrime – un edificiu religios cu niște fresce fenomenale (am văzut poze!) și o poveste străveche cu o icoană a Fecioarei plângând cu lacrimi de sânge.

---

VIZUALIZĂRI: 2656 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI