Insula Gökçeada - a trăi în manieră cittaslow

TIPĂREȘTE

Odată luată hotărârea ca următorul popas după Edırne să fie în insula Gökçeada, am început să caut informații despre aceasta. Pe AFA există un singur articol, scris acum câțiva ani de colega @adrianbogdan, am găsit și pe alte site-uri câte ceva, nu prea mult, dar suficient cât să mă incite tot mai tare și să tremur de emoție cu gândul la ziua când vom păși pe acest tărâm! Bine, repet pentru a mia oară: iubesc la nebunie insulele, sunt fascinată de ele!...

Am mai povestit cum am ajuns acolo: cu ferry, din micuțul port Kabatepe, care se află pe partea vestică a peninsulei Gelibolu. Cel puțin la începutul lui august 2019, asta e singura rută marină; precizez acest lucru deoarece citisem că se poate ajunge și din Çanakkale, ocolind capătul sudic al peninsulei, traseu care cică ar oferi călătorului priveliști spectaculoase. Ei, bine, am avut grijă să întreb în portul de pe insulă, imediat ce am debarcat și mi s-a spus că singura legătură cu continentul este Kabatepe. (Așa că la plecare, a trebuit să facem drumul înapoi, să continuăm pe șosea până în Kilitbahir și de acolo să luăm alt ferry, cu care am traversat Strâmtoarea Dardanele, spre Çanakkale.)

De asemenea, nici cu orarul curselor nu mă lămurisem pe de-a-ntregul; într-un loc găsisem că sunt 3 curse pe zi, în altul că mai multe. Adevărul este că pornește câte un vas la fiecare 2 ore, între 7 și 21 (sâmbăta și duminica se mai adaugă unul la 5 și altul la 23). O să atașez la final și o poză cu prețurile; noi am plătit 67 lire pe sens, o mașină și 3 persoane. Traversarea durează 80-90 de minute, iar orele impare de plecare sunt valabile pentru ambele sensuri. Vasele sunt operate de compania Gestaș, sunt de dimensiuni mari (2 niveluri pentru mașini și încă 2 pentru oameni). Poți alege să stai înăuntru, în spațiul climatizat, sau afară, pe punte. Ai la dispoziție toalete curate (inclusiv salon pentru schimbat bebelușii) și un mic bufet de unde se pot cumpăra băuturi (nealcoolice), sendvișuri și tot felul de crănțănele. Dacă alegi puntea, o bună parte din drum te vei delecta urmărind zborul pescărușilor care însoțesc vasul...

Insula deține și un mic aeroport, ceea ce înseamnă că există și varianta aerului pentru a o accesa, cel puțin în sezonul cald. N-am „săpat” foarte tare în acest scop; chiar ieri, întâmplător, am dat peste o variantă de zbor bidirecțional București – Gökçeada, cu escală în Istanbul, la vreo 300 și ceva de euro. Deci... aș zice că tot ferry...

Puțină geografie

Insula are o formă aproximativ ovală, cu o suprafață de 290 kmp, 13 km de la nord la sud și aproape 30 de la est la vest. Portul principal ce o desrvește se află în „colțul” nord-estic și se num ește Kuzu Limanı (Portul Mielului), de unde pleacă o șosea care, după vreo 4-5 km, pătrunde în capitală, Gökçeada-Town (nu vă așteptați la cine știe ce metropolă; de fapt, un sat un pic mai mare ????, dar plin de farmec, veți vedea). De aici se fac drumuri înspre toate celelalte punctele cardinale.

Spre nord, lasă pe stânga aeroportul, iar pe dreapta ocolește un deal imens, pe care se află o unitate militară (asta e cea mai mare; aveam să mai întâlnim 2 sau 3, insula fiind punctul cel mai vestic al Turciei, practic „graniță” cu Uniunea Europeană), până la satele Eski (Vechiul) Bademli (unde am avut noi cazarea), Yeni (Noul) Bademli și Kaleköy (Satul Cetății), situat într-un superb golfuleț. Spre sud și spre vest, șoseaua practic face o buclă mare, cât jumătate de insulă (77% din relief fiind muntos, de origine vulcanică, drumul nu merge pe coastă decât în sud, unde sunt și cele mai accesate plaje, în rest o taie cam pe la mijloc, întorcându-se în capitală).

Gökçeada beneficiază de un climat unic, expusă fiind atât la vântul ce suflă dinspre nord-est (poyraz), cât și la cel sud-vestic, mai puternic (lodos). Astfel, e destul de vântoasă tot timpul anului, lucru îmbucurător pentru iubitorii de windsurfing și kitesurfing, care găsesc condiții ideale, mai ales pe plajele din sud-est. Există și o renumită școală în acest sens, iar începând cu anul 2008, aici se desfășoară în fiecare vară Gökçeada Naish Open Cup, numită după Robbie Naish, unul dintre cei mai cunoscuți sportivi în domeniu.

Deși muntoasă și aparent aridă, insula deține câteva râuri și lacuri, fiind cea de-a patra în lume în materie de resurse de apă dulce.

În afara plajelor, merită vizitate vechile sate grecești; până nu demult, insula a aparținut Greciei (precum întreaga coastă de vest a Turciei), vreme când se numea Imbros. Evident că aceste localități au primit alte denumiri, dar moștenirea greacă încă se simte din plin. Spre deosebire de alte locuri care au fost aproape complet depopulate după schimbul de populație din 1923, în Gökçeada trăiesc încă mulți greci, s-au păstrat casele cu arhitectură specifică, precum și multe din bisericile ortodoxe, în care încă se slujește (aici avea să fie singurul loc unde, pe lângă chemarea muezinului, am auzit și dangătul clopotelor). Unul dintre cele mai așteptate evenimente este Festivalul dedicat Fecioarei Maria, ce are loc în Tepeköy (în trecut, Agridia) între 14 și 16 august, când imbrozienii din toată lumea se adună acasă pentru a celebra sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

Partea sudică a insulei e oarecum plată și destul de aridă, cu o linie a țărmului întreruptă de golfuri mai largi sau mai înguste, acoperite de plaje cu nisip fin. Solul pare pietros, neprielnic agiculturii, doar ici-colo câte un măslin, de umbra căruia profită turmele de capre lăsate libere. Abia spre vest încep să apară culturile, ce continuă pe valea centrală a insulei: cereale, livezi de măslini, viță-de-vie, grădini de legume, stupi de albine. Gökçeada este renumită pentru fermele sale organice și – lucru pe care l-am aflat abia acolo – este prima și deocamdată singura insulă din lume înscrisă în curentul cittaslow (iunie 2011), ce promovează „îmbunătățirea calității vieții din orașe prin încetinirea ritmului său general”. Mișcarea își are originea în ultimile zile ale sec. XX, în Orvieto, Italia și are la bază conceptul mai general de slow food – a cultiva, a prepara și a consuma alimentele în liniște, pe îndelete, în mod conștient, savurându-le la maxim. Mișcarea cittaslow implică, printre altele, activități precum mulsul caprelor sau vacilor, culesul legumelor și fructelor, cursuri de gătit feluri tradiționale sau crearea oportunității pentru copii de a interacționa cu animalele domestice.

Lanțul muntos (înalt de doar câteva sute de metri) din jumătatea nordică a insulei etalează pe pantele verzi interioare sate vechi, precum Dereköy (Skinoudi), Tepeköy (Agridia) sau Zeytinli (Agia Teodori), pe când cea exterioară se prăbușește în mare, formând un țărm dramatic, dantelat, ce poate fi admirat numai din larg. Zona dintre Kaleköy și portul Kuzu Limani este cunoscută sub numele de Yıldızkoy și este primul Parc Național Subacvatic din Turcia, unde pasionații de scubadiving pot admira un mumăr impresionant de specii de pești alunecând lin, în adâncuri, printre tot felul de artefacte, precum resturi de epave, sau dispărând în mici grote. Promontoriul nord-estic prezintă un aspect particular și este cunoscut sub numele de Capul-Cașcaval, datorită asemănării cu sute de calupuri de brânză ce sunt așezate unul lângă altul, pe verticală și pe orizontală; nu există acces terestru aici, tot de pe mare poate fi admirat. Există și o cascadă, numită Marmaros, în inima pădurilor, undeva, pe țărmul nordic.

... Și un pic de istorie...

Prima referire istorico-beletristică la Gökçeada îi aparține lui Homer; după el, grajdurile în care se adăposteau caii înaripați ai lui Poseidon s-ar fi aflat în adâncurile mării, într-o peșteră situată între Tenedos (Bozcaada) și Imbros (Gökçeada).

Excavațiile arheologice realizate în apropiere de Yeni Bademli au arătat prezența umană pe aceste meleaguri încă din anii 3000 î. Hr., în Epoca Bronzului. Ulterior, s-a mai evidențiat un sit arheologic în vestul insulei, lângă Uğurlu, iar metoda datării cu carbon a demonstrat urme provenid din 6500 î. Hr., aceasta considerându-se în prezent cea mai veche așezare umană descoperită în Estul Egeei!

În jurul anului 450 î. Hr., grecii atenieni au înființat aici o colonie, pe care au numit-o Imbros și care le-a aparținut cam 6 secole. Pe măsură ce Atena a început să decadă, insula a început a fi disputată, pe rând, de perși, romani, apoi bizantini, iar mai târziu genovezi. Sultanul Mahomed al II-lea a cucerit-o în 1455, stăpânirea otomană întinzându-se până la începutul sec. 20, când, după Războaiele Balcanice, a revenit din nou Greciei. Pentru scurt timp însă, căci tratatul de la Laussane a oferit-o Republicii Turce, în 1923.

Alte artefacte străvechi ce s-au păstrat pe insulă: 2 morminte săpate într-un bolovan uriaș, la Kokina, la 18 km distanță de capitală; ruinele Castelului Iskiter, pe un deal de lângă Kaleköy, fostă fortăreață genoveză. În mod surprinzător, din perioada otomană n-au rămas prea multe: moscheea din capitală, 4 spălătorii, o fântână și o piatră de mormânt, toate provenind de la începutul anilor 1800.

Experiența noastră în Gökçeada

Am ajuns la locul nostru de cazare pe la vreo 4-5 după-amiaza și, după ce ne-am instalat, ne-am repezit 2-3 km mai încolo, în portul Kaleköy, să mâncăm; se întâmplase ceea ce de obicei avem grijă să nu se întâmple în călătoriile noastre, săriserăm peste masa de prânz, tot cu grija să ajungem la ferry... Am dat un tur pe micuța faleză, am admirat bărcile și o bisericuță pe care am găsit-o închisă, am făcut câteva poze, am remarcat pacea locului (poate și ora era de vină; soarele încă dogorea destul de tare, turiștii și localnicii deopotrivă se aciuaseră, pesemne, prin locuri umbroase)...

Din cele câteva mâncătorii (aproape pustii, desigur), am ales-o pe cea care ni s-a părut mai frumos gătită: restaurantul Hotelului Kale. Barul din interior joacă rol și de recepție și cei de acolo ne-au încurajat să ne aprovizionăm gratis cu câteva materiale promoționale, printre care un ghid destul de cuprinzător al insulei (din care am selectat o bună parte din informațiile de mai sus). Am ales apoi din vitrina de prezentare câte un aperitiv (meze), precum și câte un fel principal și n-am uitat nici de hidratare. Deși porțiile nu-s foarte mari, pentru noi a fost cam mult, ne-am urnit destul de greu la plecare, mai ales că în peisaj își făcuse apariția o gașcă de mâțe tare simpatice, cu care am interacționat intens (atâta timp cât am avut mâncare să le dăm, că pe urmă ne-au întors cozile și s-au mutat la altă masă! ????).

În fine, căldura se mai domolise și am zis să urcăm până la cetate. Am mers cu mașina o bucată de drum, până la o parcare (7 lire), de unde se vedea foarte frumos jos, departe, un golfuleț cu o plajă, îmbrățișate de versanți arși de soare; ne-am propus ca a doua zi să ajungem și acolo. Deocamdată am pornit a străbate pe jos restul de drum până la ruinele castrului genovez. Am străbătut o parte din vechiul Kastro (numele grecesc al Kaleköy-ului), cu case de piatră, unele părăginite, în diferite stadii de degradare, altele locuite, altele transformate în boutique-hoteluri extrem de cochete... Am trecut pe lângă cele două biserici rămase, pe amândouă le-am găsit închise: Ag. Nikolai, micuță și Ag. Marina, fosta catedrală a insulei, cu un pridvor sprijinit pe coloane albe și o clopotniță la intrare, ascunsă de leandri...

Pe măsură ce urcam, ni se dezvăluiau peisaje ireale, marea albastră în contrast spectaculos cu dealurile aride, satele cuibărite pe versanții domoli, valea acoperită cu diverse culturi, dând impresia unui uriaș patchwork în nuanțe de verde... Farmecul era sporit de lumina pe care soarele o revărsa peste toate, căci ne aflam deja în „ora de aur”. Nu eram singuri pe traseu și ne-am amintit de locuri asemănătoare, de nebunia „vânării” apusului de soare din tot felul de puncte strategice: Caldera din Santorini, promontoriul Portarei din Naxos, bisericuța aceea până la care am alergat într-un suflet, în Ios... Ei, bine, să știți că și ruinele din Kaleköy se încadrează în această categorie! ???? Ele însele nu-s cine știe ce, nu s-a mai păstrat mare lucru, dar merită să urcați acolo pentru priveliștile frumoase pe care le aveți de sus! Mai ales la ora la care am fost noi... Am întâlnit un tânăr cuplu venit cu scaune pliante și măsuță, tocmai se pregăteau să desfacă o sticlă de vin... Și o mireasă, cu alai cu tot, am întâlnit...

N-am avut însă stare să așteptăm ca astrul de foc să coboare în mare, ci ne-am întors și am urmărit finalul spectacolului celest de pe terasa pensiunii noastre...

A doua zi, după micul-mare dejun de la Dimitri Ada, ne-am urcat în mașină și-am pornit în explorare. Ne-am propus să facem un ocol complet, în sensul acelor de ceasornic, așa că prima oprire am făcut-o după doar câteva minute, în Gökçeada-Town. Am lăsat mașina într-o parcare publică (gratis), intrarea e destul de îngustă și se face din strada principală, apoi am luat la pas zona centrală. Aveam două chestii rămase nerezolvate din după-amiaza anterioară, din Edırne: să cumpărăm card HGS și cartelă telefonică. Am găsit de amândouă, pe primul la Poștă (75 lire, din care 25 cardul propriu-zis), a doua la un magazin cu specific (110 lire); a durat în total vreo jumătate de oră. Ne-am și plimbat un pic pe strada principală, în sus și în jos. Am zărit câteva hoteluri, taverne și magazine, inclusiv cu suveniruri (am luat și eu un magnet, pe care scrie Imbros). Ne-am oprit la o cafenea cu doar 3 mese pe trotuar, la umbra copacilor; erau două vânzătoare acolo, foarte drăguțe, ne-au preparat câte o cafea, ne-au zâmbit larg la final, când le-am zis teşekkür ederim...

Am pornit apoi către sud. Am urcat un munticel, apoi l-am coborât; aproape singuri pe șosea. În dreptul sătucului Eșelek, am dat de primul lac al insulei, nu știu dacă are nume – o pată albastră pe întinderea aridă, punctată doar ici-colo cu câte un pic de verde (arbuști). Imediat după asta, șoseaua se bifurcă, fiecare braț ducând la câte o plajă, una în est și alta în sud. Culmea e că pe ambele le cheamă la fel, Aydıncık! :) (Plaja celebră printre practicanții sporturilor de apă – vă aduceți aminte? v-am zis mai la început!)

Am luat-o întâi spre stânga, adică spre est. N-am parcurs nici măcar 1 km, când la orizont cerul s-a colorat deodată cu zeci de pete de toate nuanțele: „zmeele” kitesurferilor! Wow! Nu ne venea să credem! Un tablou cu adevărat straniu și minunat!...

Plaja e lătuță, acoperită de nisip, dar în strat subțire; n-aș spune că ar fi chiar cea mai potrivită să-ți așezi prosopul, sunt alte variante mai bune (după cum se va dovedi). Nici de scaldă nu-i gozavă, căci valurile par destul de puternice. Spectaculoasă însă frământarea mării, zgomot pe măsură, stropi sărați, tot tacâmul... Și peste toate plutind, nebunia surferilor! În capătul dinspre drum stau aliniate mașinile și rulotele, mulți campează direct aici, pe plajă. Avea să fie singurul loc de pe insulă unde aveam să vedem numere de România și să auzim vorbindu-se dulcele grai strămășesc...

După ce ne-am săturat de pozat și privit, ne-am urcat în mașină și-am pornit mai departe. La intersecție am cotit-o către sud, spre cealaltă plajă Aydıncık. Tot cam 1 km am mers, am lăsat pe dreapta câteva hoteluri (între care cel la care făcusem inițial rezervare), am parcat apoi într-o zonă amenajată în acest sens. Când am coborât, ne-a izbit un miros greu de baltă; în stânga se află Lacul Sărat, una din atracțiile insulei – puțin adânc, furnizor de nămol sapropelic foarte valoros și apreciat de bolnavii de reumatism sau psoriazis. De asemenea, lacul oferă habitat pentru diferite păsări de apă, printre care și drăgălașele acelea cu picioroange lungi și roșii (evident, nu era sezon de flamingo!).

N-am făcut mulți purici în zonă, stăm încă destul de bine cu încheieturile și ardeam de nerăbdare (și de căldură) să facem o baie, așa că ne-am îndreptat spre plajă. Ei, da! Asta da, plajă de plajă! Nisip gălbui și fin din abundență, apă limpede abia învălurată... În dreapta zona de bălăceală, în stânga cea rezervată bărcilor și surferilor începători. Porțiuni amenajate cu șezlonguri și umbrele (20 lire setul), dar și zone libere, pentru prosoape. De obicei noi le preferăm pe acestea din urmă; nu neapărat din zgârcenie, dar nu vedem rostul pentru care să plătim, când oricum nu rămânem pe o singură plajă prea mult timp...

Aici am stat vreo oră, cât ne-am scăldat de 2-3 ori, ne-am zvântat un pic la soare și ne-am plimbat apoi prin vălurelele de la țărm. Apa se adâncește destul de lent, nisipul se continuă și pe fundul mării; este una din cele mai bune plaje pe care am fost vreodată! Multe familii cu copii mici, desigur. Parcă n-am văzut restaurant, dar nu mai știu sigur.

Ne-am urnit destul de greu, dar am zis să vedem ce surprize ne mai rezervă insulița asta. Vă spuneam că drumul din sud urmărește aproximativ linia coastei și că străbate o zonă destul de aridă. După puțin timp, am văzut indicator către următoarea plajă, Kapikaya. Am coborât și doar am inspectat locul, n-am rămas prea mult. Nisipul e amestecat cu pietricele, mai ales în apropierea țărmului, dar apa nu pare să se adâncească prea brusc. Nu sunt niciun fel de facilități și nu erau decât câțiva oameni pe plajă, în apă și mai puțini.

Mult mai drăguță ni s-a părut plaja Laz Koyu! Am zărit de sus, din șosea, parcarea terasată, plină de mașini, nisipul auriu acoperit de rotocoalele umbrelelor, golful albastru-intens și am hotărât imediat că locul ăsta-i de noi! Am coborât ușurel pe drumul de pământ, am găsit cu greu un locșor și pentru mașina noastră, iar restul coborârii am făcut-o pe jos. Am trecut pe lângă o cârciumă umbroasă, deocamdată nu ne interesa aspectul. Pe plajă nu sunt șezlonguri, doar umbrele de stuf, nu știu dacă se închiriază sau poți să le folosești gratuit. Noi am preferat din nou nisipul, în plin soare, de fapt ne-am grăbit spre apa de cleștar, caldă și bună! Am citit că în zona asta vântul bate mereu dinspre uscat spre mare, așa că nu se vor forma niciodată valuri prea mari. Minunat loc!

Din nou la drum! Curând, am zărit indicator către Golful Yuvalı și, desigur, eram curioși să vedem ce-i și acolo. Doar că de data asta nu s-a putut, am dat fix într-o barieră păzită de un nene, care ne-a făcut semn să ne întoarcem. Am întrezărit o zonă cu arbori, probabil un resort privat-ceva. Ne-am conformat, ce să facem?!... Am citit mai apoi că aici s-ar afla un stabiliment destinat angajaților câtorva ministere. Am mai citit că doar o parte a golfului ar fi inaccesibilă muritorilor de rând, restul ar fi public, dar poate ghidul nostru n-o fi actualizat în totalitate... În fine, am mers mai departe.

Ne-am luat după mașina unui localnic, pe un drum de pământ, în direcția mării; am zis că o ști el ceva... Drumul s-a terminat într-o plajă destul de neprimitoare, cu un râuleț ce se vărsa în mare; doar ce-l traversai, și ajungeai pe o altă plajă, în depărtare se zărea o zonă cu șezlonguri, iar pe fundal, catargele unor vase – micul port din Uğurlu. N-am rămas prea mult nici aici, doar preț de câteva poze.

Din Uğurlu, șoseaua se întoarce spre capitală, tăind insula în două, pe lungime, având de-o parte și de alta fostele sate grecești despre care am amintit la început. Totuși, un drum secundar mai continuă încă vreun km și ceva înspre vest, până la Gizli Limanı (Portul Secret). Este o plajă lungă, lată și pașnică de fapt, fără facilități turistice, un adevărat capăt de lume! Din loc în loc sunt câteva cafenele și vreo două taverne, nisipul pare ceva mai grosier, iar apa calmă și limpede. Nu era prea agomerată... În capătul vestic este un pinten de deal, doar eu am avut curiozitatea să urmez cărarea ce urcă. După câteva minute, din vârf, printre ace de pin verde-crud, mi s-a deschis o perspectivă frumoasă, cu un golfuleț încadrat de versanți abrupți. Se putea coborî pe o plajă pietroasă, dar am zis să nu-i fac pe ai mei să mă aștepte prea mult...

Ne-am întors, iar în Uğurlu am cotit-o stânga, spre inima insulei. De aici, peisajul a început a se schimba profund, devenind mai dramatic și mai verde. Au început să apară culturile de viță-de-vie și mici livezi cu pomi fructiferi, iar caprele au început a fi înlocuite de vaci. Am mai întâlnit un lăcușor și ne-am oprit un pic, să-i admirăm nuanțele lăptoase.

Pe urmă au început satele. Dacă era după mine, ne-am fi abătut prin toate, dar am convenit să alegem doar unul dintre ele, ca să ne mai rămână timp de o baie (v-am spus că ochisem încă din seara precedentă golful de sub cetate). Despre Dereköy citisem că este cel mai mare, dar și cel mai părăsit, puține case mai sunt locuite în prezent. L-am bifat doar din fuga cailor-putere, etalat pe ambele dealuri, de-o parte și de alta a șoselei. Mi-ar fi plăcut să-i descopăr cele două biserici, precum și vechea spălătorie, unde se întâlneau cândva femeile satului, la o „șezătoare” (văzusem ceva asemănător anul trecut, în Naxos)...

Am ales însă Tepeköy, pentru că în trecut se numea Agridia, precum camera noastră de la Dimitri Ada. Tepeköy este însă cel mai înalt sat de pe insulă, se ajunge urcând vreo 2 km pe un drum care se face din șoseaua principală. Mașina am lăsat-o în parcarea unei mâncătorii de la intrarea în sat, am plecat apoi să ne foim puțin pe străduțele pietruite, urcătoare pe alocuri. Am descoperit în curând piața din centrul localității, dormitând sub soarele de vară, mi-am imaginat-o plină de mese încărcate cu bucate, de cântece și veselie, pe imbrosienii de pe tot mapamondul petrecând acolo Adormirea Veșnicei Fecioare... Acum doar câteva taverne, cu mesele strânse în jurul nelipsitului platan... Nici țipenie! Oarece freamăt era un pic mai încolo, la cafenea și la magazinul cu de toate. Peste tot piatră și flori, culori, atmosferă de insulă grecească... M-am simțit conectată cu locul ăsta, nu știu de ce. Am întâlnit și câteva case părăsite (cel puțin una, cu uși și ferstre albastre, năpădită de flori cățărătoare, mi-a părut nespus de tristă!...), chiar și ruine, dar majoritatea clădirilor sunt frumos întreținute, satul freamătă de viață simplă, sănătoasă.

Ne-am întors și, drept răsplată pentru cei de la Baba Yorgo Wine and Taverna că ne-au găzduit mașina, am decis să mâncăm la ei. Nu prea mult, să mai rămână loc și pentru cina de diseară, căci era musai să testăm bunătățurile de la pensiunea noastră. Așa că am refuzat politicos meze-le și ne-am concentrat doar pe felul principal; eu, de exemplu, am luat frigărui de miel, care au venit însoțite de garnituri (orez și cartofi prăjiți; știu, pleonasm culinar!) și de o jumătate de roșie și un ardei puse pe grătar. Foarte gustos!

În timp ce am mâncat, am admirat peisajul ce ni se deschidea de pe terasă, cu grădina cultivată cu viță-de-vie (aparținând lui Moș Gheorghe al nostru, care taman ce ne ospăta!), cu bisericuța albă pierdută printre măslinii din vale, cu câteva pete turcoaz (lacul de acumulare) și, în fundal, versantul destul de verde. Nu mai știu cât a costat masa, nu mult, oricum. Am cumpărat de aici ulei de măsline făcut de ei, precum și ceva vin, de mai multe feluri, de asemenea producție proprie. Aveam să bem vinul în serile următoare, căci ne-a fost teamă să-l scoatem din Turcia, știam că nu-i voie să tranzitezi alcool; ne-a uimit cât de bun a fost, ne-a depășit așteptările!

Ne-am dus glonț către Yıldızkoy, golful la care ne rămăsese inima cu o zi înainte. Ca să ajungem acolo, am străbătut Yeni Bademli, varianta de șes și mai nouă, după cum îi spune și numele, a satului unde se afla cazarea noastră. Multe pensiuni gătite frumos, taverne, activitate turistică... Drumul s-a terminat într-o parcare împrejmuită; aici a fost singurul loc unde am plătit parcarea ce deservește plaja – 7 lire, indiferent la ce oră vii și cât stai.

Plaja însă ne-a dezamăgit profund. Plină de pietre; de fapt, nu pietre, ci cataroaie! Și pe uscat, și în apă (căci mi-am pus pantofii speciali, pe care îi aveam în portbagaj și am intrat, dornică de o bălăceală; nu mi-a priit, mi-era greu și să-mi țin echilibrul pe pietrele alea, iar apa conținea niște fragmente de alge maronii, destul de scârboase). Totuși, în jurul nostru turcii se distrau la maxim! Sunt șezlonguri și umbrele, și un ponton plutitor care înaintează în mare, de pe care puștanii se aruncau în apă. Există și o tavernă, iar în apropiere un camping. Locul e frumos la privit, dar nicidecum nu-i genul meu de plajă. N-am stat prea mult, ne-am întors la bază, să avem timp de un duș și de friptura de ied acompaniată de un superb apus de soare!...

... În dimineața următoare, am realizat că părăseam insula și nu făcuserăm și noi câțiva pași prin satul care ne găzduise, Eski Bademli, fost Gliki... Și pe care-l simțeam în spatele delușorului pe care se înălța pensiunea noastră. La baza acestuia, drumul se împarte în două: cel din stânga urcă abrupt până în parcarea satului, e drumul de mașini, cum ar veni; cel din dreapta, pietruit, închis cu o barieră, e cel pietonal. După un alt mic-mare dejun, constatând că am mai avea vreo 30-40 de minute la dispoziție, am pornit-o pe acesta din urmă. Am descoperit satul cufundat în liniștea începutului de zi, încă dormind, cu ușile cafenelei și ale magazinului de suveniruri închise, dar de un farmec deosebit!... Cel mai grecesc loc de pe insulă! Poate și pentru că am nimerit biserica deschisă și, curioși, am intrat și am asistat la slujbă câteva minute.

***

Desigur că ar mai fi fost multe de văzut și de făcut pe Gökçeada... Sunt fericită că a fost și cât a fost, că am cunoscut măcar puțin locul ăsta atât de sofisticat în simplitatea sa, că am trăit două zile în maniera cittaslow, colindând golfuri și plaje idilice, degustând delicioase bucate organice, dar mai ales atmosfera vechilor și tihnitelor sate grecești...

---

VIZUALIZĂRI: 14711 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI