Goteborg - #2. Strada Haga

TIPĂREȘTE

Haga este cel mai mare cartier din Goteborg iar apariţia lui a fost posibilă datorită graţiilor Reginei Kristina, care pe la jumătatea secolului al XVII - lea a dat voie săracilor să-şi construiască ceva, care cu greu se puteau numi case, asta pentru că erau din resturi de lemn, primit tot din mila reginei, din pădurile înconjurătoare - îmi imaginez că primeau ce "cădea la tăiat. Casele fiind numai din lemn erau tot timpul expuse incendiului, mai ales iarna, lucru care s-a şi întâmplat de mai multe ori de-a lungul istoriei.

Scopul pentru care au fost lăsaţi oamenii să-şi construiască locuinţe, doar nu credeaţi că i-a lăsat din milă, a fost pentru a "pune" ceva în calea asediatorilor în cazul în care cetatea Skansen Kronen ar fi fost atacată de forţe inamice - cinism, părerea mea, practic, părerea reginei. Şi pentru ca "mila" să fie şi mai jenantă, li s-a spus oamenilor, care şi-au construit casele acolo, că în caz că regina dorea să-şi construiască ceva, orice, şi îi trebuia terenul, toate casele care vor fi stat în calea "măretului proiect" al Măriei Sale vor fi "rase" de pe faţa pîmântului, negreşit şi cu mare zor.

Lucru care de altfel s-a şi întâmplat atunci când milostiva regina a dorit să construiască o nouă cale de acces către cetatea niciodată atacată şi a dat ordin să fie dărâmate 30 de case pentru a construi acel drum, necesar domniei sale, pentru a ajunge cât mai repede la cetate în caz de mare primejdie - sîc!

Prin anii 1800, toate casele au fost reconstruite, regina cea milostivă decedase între timp, preferându-se ca metodă de realizare, a fiecărei case, o fundaţie de piatră iar peste aceasta 2 sau 3 etaje construite din lemn. Ulterior, Haga fiind un cartier mărginaş al oraşului iar Goteborg devenind un oraş industrial, cartierul a fost populat cu proletariat, acesta devenind astfel fieful clasei muncitoare din Goteborg.

Dar, la fel ca prin toate părţile lumii, în anii 1920 - 1930 industria a suferit un regres puternic, muncitorii au plecat din cartier abandonându-şi casele care, odată cu extinderea oraşului, au fost populate cu familii din toate clasele sociale devenind în cele din urmă un cartier rezidenţial.

În anul 1980, toate casele vechi, urâte sau dărăpănate din cartierul Haga au fost demolate şi s-au construit altele noi în locul lor, urmărindu-se ca cele noi să imite cât mai mult din stilul arhitectural al celor dărâmate.

Astăzi cartierul Haga este un cartier cu case noi, frumoase, şi are şi o stradă principală pietonală, pavată cu piatră cubică, aşezată foarte frumos, în diferite modele. Strada are cam 1 kilometru lungime, este plină de magazine - cam 70 la număr, cafenele, restaurante şi are şi o piaţă la mijlocul ei, strada fiind punct de atracţie, marcat pe harta turistică a oraşului Goteborg, unde mii de turişti vin să petreacă mai multe ore de relaxare, să se plimbe, să admire produsele expuse în ferestrele magazinelor, să "guste" din "aerul vechi" al oraşului sau, cei cu dare de mână, să încerce o sesiune de shopping.

Numele străzii este Haga Nygata iar un capăt al ei, cel mai animat şi populat, îşi are obârşia geografică exact de lângă locul de unde locuitorii cartierului îşi iau porţia de credinţă, Biserica Haga sau în suedeză Haga kyrkan. Celălat capăt al străzii se termină într-un bulevard, "Linnegatan" - lipseşte un accent pe "e", şi nu este nici pe departe la fel de interesant ca şi fratele lui din partea opusă.

Dar cum am ajuns noi acolo? Nu era în planul nostru să bântuim pe renumita stradă, de fapt nici nu ştiam de faimoasa ei existenţă ci vroiam să ajungem cât mai repede la un alt obiectiv interesant din punct de vedere gastronomic, Piaţa de Peşte. Tocmai terminasem de vizitat cetatea ne-atacată niciodată, Skansen Kronan, când, drumul ne-a fost ţinut de un magazin cu ciocolată şi cum eram în lipsă de calorii, urcatul ne-a ars bine de tot câteva sute, am dat un mic ocol, traversând bulevardul, cu nume foarte complicat, "Sprangkullgastan", pe partea opusă unde se afla ciocolateria. Apropos, nu este vorba de nici o calorie pierdută, am "băgat-o" ca scuză elegantă, dar eu sunt foarte pofticios, mai ales când vine vorba despre o ciocolată bună.

Aşa, şi trecem strada şi când colo, ce să vezi? O stradă pietonală pe care mişunau o mulţime de turişti, în ciuda vremii răcoroase de afară, si care, din loc în loc, avea amplasate mese şi scaune, de-o parte şi de alta. "Lasă că vedem noi ce-i şi cu strada, după... " şi intrăm la ciocolată. Dăm vreo două ture printre rafturi şi prin faţa vitrinelor pline cu praline, pentru a ne amorţi simţul mirosului, şi după mai multe discuţii aprinse şi contradictorii despre gusturi, culori, arome şi umpluturi alegem să cumpărăm, pentru a ne "îmbucura" papilele gustative, o cutie cu praline, mai multe câteva feluri de praline "independente" şi câteva bucăţi mari de ciocolată albă şi neagră cu lapte şi alune.

Ieşim afară şi ne aşezăm la o masă pentru a degusta câte ceva din cele cumpărate - de fapt le-am mâncat pe toate până la urmă. Şi în timp ce mă desfătam cu pralinele intru pe net, de pe telefon, şi aflu că strada este faimoasă, OMG! , ce noroc pe noi şi-mi vin instantaneu în minte proverbele :"La barza chioară îi face Domnul cuib" şi "A nimerit ca orbul Brăila" - scuze brăilenilor!

Se vede bine că aproape toate casele de pe stradă sunt noi şi bine îngrijite, unele având ghivece cu flori puse la ferestre. Clădirile sunt curate, vopsite în culori pastel, având maximum trei etaje. Din punct de vedere arhitectural casele par mai degrabă banale, obişnuite, acoperite cu acoperişuri de culoare roşie iar ferestrele, toate identice, creează senzaţia că sunt de fapt mai multe hoteluri aliniate pe o stradă. La parterul caselor sunt amenajate magazine, cofetării, cafenele şi restaurante iar spre surprinderea mea toate erau aproape pline cu turişti.

Fetele mele nu rezistă tentaţiei şi încep să intre prin magazine, doar pentru a lua "pulsul" preţurilor. Eu rămân afară şi studiez turiştii, mediul si ambientul. Deşi este soare şi frumos, bate un vânt destul de tăios aşa că mă trag mai înspre margine, pe lângă clădiri. Mai multe şerveţele trec în zbor pe lângă mine, luate de vânt de pe la mesele amplasate afară unde în ciuda aerului răcoros turişti se încăpăţânează să-şi soarbă cafelele.

Deodată aud un acordeon iar linia melodică îmi sună foarte familiar. "Măi, îmi zic, ăsta o fi unul de-al nostru" Nu-l văd prea bine pe "trubadur", din cauza mulţimii aşa că le las pe fete în urmă şi mă apropii de locul de unde se aude muzica. Acordurile se schimbă destul de repede, nici o melodie nu este dusă până la capăt ceea ce îmi întăreşte tot mai mult convingerea că am avut dreptate - un profesionist ar fi interpretat melodia în întregime.

Când trubadurul îmi intră în raza vizuală, ce să vezi? Unul de-al nostru, rrom, slăbuţ, mai în vârstă, îi "zicea" de zor la un acordeon, cu o cutie plasată în faţa lui, la picioare şi încerca să ghicească naţionalitatea turiştilor care îi treceau prin faţă, interpretându-le frânturi din arii celebre, reprezentative ţării din care avea el impresia că sunt respectivii. "Aha, deci ăsta este jocul! " şi înţeleg de ce nici o melodie nu era dusă până la capăt.

Trec prin faţa lui şi mă opresc, undeva mai departe, să le aştept pe fete. Încep să fotografiez iar privirile ni se intersectează. "Hei, camera man! " mă strigă "ceteraşul" şi începe "să zică" din acordeon "Dunărea Albastră". Zâmbesc, dau din cap că "nu", fac o grimasă cu colţul gurii şi-mi întorc privirea în altă parte. "N-a fost să fie, meseriaşule. Azi nu primeşti bănuţ, ai ratat-o! " - îmi zic în gând.

Ne regrupăm, întreaga familie, şi pornim agale mai departe pe stradă. Fetele s-au lămurit cu preţurile aşa că ne plimbăm liniştiţi doar pe stradă. Ne oprim la o cafenea, la o masă de afară. Intru, iau o cafea, un suc şi o apă plată - total 84 de coroane, adică aproximativ 40 de lei. Fiecare chestie a costat cam 13 lei. Pentru suc nu mi se pare mult dar pentru o apă la jumătate... este preţ de aeroport.

Ne ia cu frig aşa că pornim mai departe. Oamenii sunt relaxaţi, merg încet, lejer, discută şi râd. Ne apropiem de jumătatea străzii iar de acolo se aude o fanfară care cântă muzică clasică. "Aşa da! " Ajungem la locul cu pricina unde este o mică piaţă şi unde câţiva comercianţi ambulanţi, cu tarabe, încearcă să lămurească trecătorii să cumpere de la ei produse alimentare fel de fel - toate bio.

Tot aici este şi fanfara, care, surpriză, este formată numai din bătrânei, îmbrăcaţi toţi în uniformă şi dirijaţi de un alt bătrânel. Când am ajuns la ei tocmai luau o pauză dar la foarte scurt timp încep să cânte iar lumea se adună şi mai mulţi în jurul lor. După ce termină de cântat, poporul spectator de ocazie aplaudă frenetic ca la marile concerte. Deşi după fiecare melodie se opresc din cântat lumea nu dă să plece ci stau toti ciopor, cuminţi şi aşteaptă ca interpreţii să-şi tragă sufletul; au nevoie mai ales cei care au instrumente "grele" - cele de suflat.

Ascultăm câteva melodii şi plecăm mai departe. Magazinele se răresc şi ajungem aproape de capătul străzii. Mai departe nu se mai vede nimic interesant ci doar maşinile care trec pe bulevardul care "retează" strada la capăt. Ne uităm pe hartă şi ieşim pe o străduţă laterală.

Bătrâneii nu aveau nici o cutie cu bănuţi lângă ei, că de aveau mă "scuturam" de câţiva pentru că meritau pe deplin - chiar cântau cu pricepere şi din suflet. Spre deosebire de acordeonist, batrâneii cu muzica de fanfară, ne-au "ghicit" pe fiecare.

---

VIZUALIZĂRI: 1802 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI