Celelalte patru sate minunate din Cinque Terre: Monterosso al Mare, Vernazza, Corniglia, Manarola

TIPĂREȘTE

După o noapte în care a turnat cu găleata vreo două ore şi după o dimineaţă mai degajată de nori în care am vizitat oraşul La Spezia vezi impresii, ne pregătim să luăm din nou cu asalt Parcul Naţional Cinque Terre în urma unui plan conturat oarecum ad-hoc, dependent covârşitor de vreme. Ne gândim să luăm trenul din La Spezia Stazione Centrale până la cel mai nordic sat din parc, Monterosso al Mare, să zăbovim vreo două ceasuri acolo, apoi să luăm iarăşi trenul până la următorul sat, Vernazza pe care să-l batem cu piciorul tot vreo oră-două, ca mai apoi, în aceeaşi manieră, în ordine spre sud, să vină rândul satului Corniglia, sfârşind cu Manarola, având în vedere că Riomaggiore fusese deja trecut în revistă în ziua precedentă. În felul acesta, plănuiam să ne facem idee despre toate aşezările acestea idilice, ca un prim pas pentru altă dată când, sperăm noi, să ne întoarcem să hoinărim pe cărările montane din parc.

Despre cum am cumpărat din nou carduri Cinque Terre, după ce am pierdut la mustaţă un tren din cauza cozii, fiind nevoiţi să-l aşteptăm pe următorul, v-am mai povestit deja, în articolul introductiv dedicat acestei minivacanţe. vezi impresii

Trenul Regionale parcurge distanţa dintre La Spezia şi Monterosso al Mare în 25 minute, deci destul de repede, aşa că ne-a trecut uşor supărarea.

Coborând în gara din Monterosso al Mare realizăm că „pământul” acesta are o plajă generoasă, chiar dacă acum n-avea şezlonguri şi umbrele care s-o ocupe. Marea era furioasă, valurile-i înspumate se spărgeau zgomotos de stâncile din apropierea ţărmului, iar soarele ieşise dintre nori strălucind nestingherit. Acesta a fost cadrul general în care ne-am început plimbarea de două ceasuri prin sat.

Mai întâi am fi vrut să vedem statuia Gigantului sau statuia lui Neptun care se găseşte la marginea plajei Fegina, nu departe de unde ne aflam. Dar, statuia se află în proces de renovare/recondiţionare, fiind înconjurată de schele. Monumentul înalt de 14 m, cu o greutate de 1700 tone îl întruchipează pe zeul mărilor purtând pe umeri o scoică uriaşă, care servea drept scenă de dans. Cred că după ce se vor încheia reparaţiile, statuia va arăta într-un mare fel.

Apoi, ne-am îndreptat în direcţia opusă, spre centrul istoric al aşezării şi am dat de turnul Aurora, care, odinioară alături de alte douăsprezece turnuri/puncte de observaţie alcătuia divizia de apărare a oraşului. Lângă turn se afla mănăstirea San Antonio Mesco, însă timpul nu a cruțat edificiul religios, astfel că azi nu mai există, însă turnul s-a păstrat binișor, acum fiind folosit ca restaurant faimos, dar și ca locuință particulară. Totodată, se pare că turnul Aurora, situat pe colina San Cristoforo, desparte orașul vechi Monterosso al Mare de orașul nou, cu hoteluri, clădit în spatele plajei Fegina.

De la turn, am ținut-o drept, pe lângă mare, ieșind în Via Corone pe care am parcurs-o până la capăt, trecând de b]plaja centrală, până la hotel Porto Roca, de acolo drumul continuându-se cu poteca Sentiero Azzurro, închisă la data vizitei noastre. Priveliștea este foarte frumoasă și după câteva momente de contemplare, ne repunem în mișcare cu destinația centrul vechi.

Centrul istoric este un hățiș de străduțe cu biserici și clădiri, care și-a păstrat aspectul medieval datorită castelelor și paracliselor străvechi, zidurilor de piatră ale cetăților, turnurilor situate de-a lungul stradelelor înguste și șerpuite. Cert este că această parte a orașului atrage turiștii ca un magnet. După ce am identificat ușor în calea noastră clădirea Primăriei, am remarcat Biserica San Giovanni Battista și Capela Mortis et Orationis. Situate alături una de cealaltă, biserica și capela reprezintă exemple de stil gotic și baroc italian. Ne-am pierdut pe ulicioare, am admirat suvenirele din faţa prăvăliilor, am intrat în biserica San Giovanni Battista. Se pare că aceasta a fost înălțată în secolul al XIII-lea şi ar fi de remarcat clopotnița sa de piatră, construită inițial ca un turn de veghe.

Pe urmă ne-am gândit să ne retragem spre gară şi, în timp ce o făceam agale, ne atrage atenţia aleea care duce la Mănăstirea Capucinilor şi, fără să stăm pe gânduri, ne lansăm într-acolo. Mergând, îmi amintesc că am citit că ar fi de văzut şi statuia lui San Francesco d’Assisi cu lupul. Paşii ne poartă pe lângă monument, zăbovim un pic, apoi urcăm spre mănăstire. De pe o plăcuţă aniversară aflăm că datează din 1618, deci aceasta fusese pusă la împlinirea a patru sute de ani de existenţă a mănăstirii.

De la mănăstire, priveliştea către oraşul vechi este neasemuit de frumoasă, nu te mai saturi de poze, unde mai pui că locaţia sa a fost recunoscută în anul 2015 de către turiști drept cel mai liniștit și cel mai frumos loc din Italia. Am mai urcat un pic şi am dat de cimitirul satului, un cimitir cum eu n-am mai văzut, cu mormintele aranjate unele peste altele pe verticală, ca nişte cutii, sau de parcă ar fi nişte sertare de dulapuri. Cert este că că dacă vrei să pui o floare la un mormânt situat sus, ai nevoie de scară.

De acolo, am ţinut direcţia gară pentru a nu pierde trenul, până la care nu mai aveam nici zece minute.

Se spune despre Vernazza că ar fi cel mai frumos dintre toate satele și acum pot să zic și eu același lucru, chiar dacă acesta a avut cel mai mult de suferit de pe urma devastatoarelor inundații din 2011. Lângă gară există un panou mare în care se vede cum arăta satul în acele zile groaznice pentru a nu uita necazurile prin care au trecut sătenii, dar și cum au reușit să-l readucă la fața sa de dinainte.

Din gară, o luăm și noi după valul de turiști, către port, pe Via Roma. Pe drum admirăm casele vechi dispuse pe străduțele strâmte, la un moment dat șirul caselor se întrerupe și face loc unei peșteri care comunică cu portul, spre care accesul nu este permis, dar nu-mi interzice nimeni să mă aplec să fac o fotografie în care să surprind marea prin mica deschizătură ce se ivește.

Piața de pe faleză, cheiul reprezintă cele mai agitate locuri din orășel, cu un litoral foarte pitoresc. La momentul vizitei noastre, marea era foarte furioasă, valurile sale destul de mari se spărgeau zgomotos de mal, accesul turiștilor era puțin restricționat, iar eu, ca și alții gură-cască, am exersat câteva minute în șir să prind în poză vreun val înspumat sărind de platforma portului.

Turiștii sunt atrași în mod special de o stâncă înaltă, care iese în mare și pe care au mai rămas „ecourile” străvechiului castel, construit aici pe vremuri, și un turn de pază pentru supravegherea împrejurimilor maritime. Este vorba de Castelul Doria și turnul Belforte care nu trebuie nicidecum ratate de niciun vizitator al Vernazzei. Acestea constituie rămășițe ale construcțiilor de fortificație din secolul al XI-lea. În acele timpuri, castelul și turnul înălțate în imediata apropiere de Marea Ligurică, serveau drept punct de observație.

Ca și alții ca noi, ne-am lansat în urcare pe niște trepte înguste că nu puteam trece două persoane una pe lângă cealaltă, dar foarte multe, urmărind „săgețile” spre castel. În prezent, turiștii se îmbulzesc pe terasa castelului Doria, de dragul panoramei extraordinare care se deschide spre litoral și spre sătucul pastelat cu căsuțe multicolore. Am ajuns la intrare, am achitat biletele 1,5€/persoană și ne-am bucurat și noi de peisajele ce ni se întindeau în fața ochilor. De pe terasa castelului se poate admira și turnul Belforte, considerat simbolul așezării Vernazza și care este ușor de găsit în majoritatea imaginilor orășelului. Acum totul era cam îmbibat de apă, dar nimeni nu părea împiedicat de băltoacele de peste tot.

De la castel, ne hotărâm să mai urcăm puțin urmărind semnele pentru Sentiero Azzurro despre care știam că este închisă în afara localităților, în încercarea de a surprinde imagini de sus, magnifice, mai ales că vremea ținea cu noi, fiind încă neașteptat de frumoasă. Ajungem, într-adevăr, într-un punct lângă Ristorante Bar La Torre, de unde priveliștea este de vis, lucru confirmat de o echipă de tineri fotografi profesioniști veniți cu profesorul lor și cu tot arsenalul: aparate foto, trepiede, etc., pe lângă care păream niște diletanți ieftini. Totuși, ne oprim și fotografiem și noi cum știm și putem, apoi, ne pornim în coborâre spre port și faleză cu destinația biserica Santa Margherita de Antiohia. Edificiul a fost înălțat în anul 1318 de către meșterii vestiți Antelami în stilul gotic liguric. Biserica a fost restaurată și extinsă cu anexe în repetate rânduri, așa încât astăzi are dimensiuni considerabile. Acum vreo două sute de ani, stilul acesteia a fost înlocuit cu cel baroc, iar către sfârșitul secolului trecut, după o restaurare capitală a tuturor părților bisericii, aceasta și-a recăpătat stilul și aspectul inițial. Biserica este impunătoare, iar interiorul mi s-a părut destul de auster, poate chiar întunecat.

Pe când ne îndreptam spre gară, ne-am oprit la o tonetă street-food la câte un cornet apetisant de fructe de mare și câte o berică, eram rupți de foame, desigur.

Corniglia este cel mai mic sat al Parcului Cinque Terre și nu e de mirare că adesea este omis în timpul unei vizite de doar o zi în Cinque Terre. Nu are mai mult de 150 locuitori și se află la înălțimea stâncilor suspendate la o sută de metri deasupra nivelului mării. Citisem că se poate ajunge în centru fie pe jos, urcând cele 382 de trepte, fie cu un microbus care face curse legate de cele ale trenurilor și este acoperit de cardul Cinque Terre. Nu eram prea hotărâți ce să alegem, dar de cum am plecat din gară, microbuzul își aștepta cuminte eventualii clienți. Am profitat și ne-am urcat și noi, sosind în câteva minute în centru, șoferul stând destul de mult să ia turiştii doritori şi spunându-ne că ne putem întoarce venind cu un sfert de oră în staţie înainte de plecarea trenului.

Microbuzul a oprit în staţie, practic în vârful scărilor Lardarina şi lângă oficiul poştal. De acolo ne-am lansat pe Via Fieschi, principala străduţă a satului ce-l străpunge de la un capăt la altul. În partea aceasta, cel mai important lăcaş de cult din Corniglia este biserica gotică Chiesa di San Pietro, construită în secolul al XI-lea. Fațada anostă din piatră gri a bisericii este decorată cu un geam-rozetă de marmură albă, iar deasupra intrării se află statuia modestă a Sfântului Petru. Interiorul bisericii este realizat în stil baroc, iar biserica însăși este împodobită cu tablouri și vitralii executate de meșteri locali.

Ne continuăm plimbarea spre centrul istoric, pe Via Fieschi dând de gelaterii, mici restaurante, cofetării, dar şi de prăvălii de tot soiul. Am ajuns în piața centrală, Largo Taragio, unde există baruri și băncuțe pentru repaos, monumentul eroilor Căzuți în anul 1926 și casa de rugăciune Santa Ecaterina care nu prea impresionează la prima vedere. În spatele acesteia însă,  există o terasă care oferă o priveliște excelentă asupra împrejurimilor. Inclusiv, satul Volastra se vede minunat, căţărat pe înălţimi.

Via Fieschi trece prin piața principală din Corniglia și se oprește în terasa de observație Santa Maria, de unde se vede toată Riviera în splendoarea sa, cel puţin Manarola se observa superb ca o mică îngrămădire de case pe o stâncă, în buza mării.

Apoi, am vrut să ne îndreptăm spre scările Lardarina dar luând-o pe alte ulicioare foarte înguste, până am ieşit lângă un monument în formă de cruce, ridicat în 2016, iar vizavi se afla casa pictorului Trento Longaretti. Până la urmă, am nimerit iarăşi în cimitirul satului, la fel cu mormintele ca nişte sertare de dulap, cu scara montată gata, dacă vrei cumva să depui flori la vreunul dintre ele.

Am ajuns în capul scărilor Lardarina şi ne-am decis ad-hoc să coborâm pe acestea, după ce am admirat un pic peisajul de sus, către gară. De fapt, pe măsură ce coboram, (treptele fiind largi, cu balustradă şi în zig-zag, nimic complicat sau istovitor), ne mai opream la pozat sau la admirat. Sosiţi în gară la Corniglia, am avut parte de primul control al biletelor/cardurilor Cinque Terre.

Dacă pentru satele vizitate anterior am avut la dispoziţie câte două ore, pentru Manarola nu se mai lega acest interval, nu pentru că nu am fi avut legături bune de tren, ci fiindcă într-o oră se aşternea întunericul. Aşadar, cu timpul de vizită scurtat, conştienţi că oboseala îşi cam spunea cuvântul, am pornit prin Manarola dornici totuşi să vedem şi noi acele case iconice cocoţate pe stânci, imaginea de copertă a multor ghiduri despre Cinque Terre.

De la gară spre centrul satului Manarola, se merge printr-un tunel cu pereţii plini de panouri cu fotografii, informaţii despre îndeletnicirile oamenilor, apoi se iese la suprafaţă pe Via Rollandi de unde se ia fie spre stânga, către port și un punct de belvedere, fie spre dreapta, către Chiesa San Lorenzo, lăcaşul de cult al satului. Prima dată ne-am înscris către port, am poposit un pic într-o piațetă de unde am făcut câteva fotografii cu marea, apoi am pornit în urcare către biserica San Lorenzo, cu al său turn înalt, în preajma căreia Via Rollandi dă în Via Antonio Discovolo. Acolo se află și piața centrală a orășelului, dar și Torre Campanaria, alături de Biserica San Lorenzo – o împletire reușită a stilului gotic și a celui baroc. De pe piatra de temelie a bisericii San Lorenzo se poate vedea că Manarola ar fi fost primul dintre cele cinci sate apărute în această zonă. Lăcașul de cult a fost ridicat în cinstea mucenicului Sfântul Lorenzo, iar amplasarea bisericii, pe un platou panoramic de unde se deschide o vedere cuprinzătoare asupra Manarolei, mi-a dat de înțeles că urcând un pic pe potecile de la înălțime, voi putea să găsesc acele imagini de vis pe care le privisem în cataloage.

Așa că ne-am desprins de pe Via Antonio Discovolo luând-o suiș preț de 100-200 de metri pe o cărare de unde identificaserăm noi că am putea surprinde cele mai bune priveliști spre Manarola, port, de sus. Aveam o singură temere și anume aceea că poteca ar putea fi închisă la un moment din cauza solului moale rezultat în urma recentelor ploi, dar am înaintat destul de mult și am găsit-o deschisă, dar ce folos, căci amurgul se lăsa ca o perdea peste Manarola. Totuși am făcut o sumedenie de fotografii seduși de frumusețea peisajelor ce ni se deschiseseră în fața ochilor, că nu ne mai venea să plecăm. Se vedea frumos un promontoriu de stâncă pe care se află un punct de belvedere la care erau mulți turiști, iar în apropiere, cimitirul cu „sertare”. Într-un final ne-am desprins și am luat-o ușurel spre gară, cu convingerea că Manarola, este, realmente, cel mai pitoresc dintre cele cinci sate, cu casele sale cocoțate pe înălțimile stâncilor suspendate deasupra mării.

Deși am avut o zi superconcentrată, în mișcare contină, pot spune că am reuşit ceva mai mult decât să frunzărim satele, desigur conştienţi că era posibil să nu fi văzut nimic dacă vremea s-ar fi supărat tare şi ar fi întors foaia. Întotdeauna trebuie să fim recunoscători pentru tot ceea ni se întâmplă pozitiv, şi pot afirma că această primă experienţă în Cinque Terre a fost o mână divină întinsă peste o prognoză total pesimistă, semn că acolo, sus, cineva ne iubeşte. Dacă în marea majoritate a locurilor vizitate, mi-ar plăcea să revin într-o zi, aici pe „tărâmul celor cinci pamânturi”, țin neapărat să revedem zona în anotimpuri mai prietenoase, parcurgând niște trasee montane, nu numai plimbându-ne cu trenul, fiindcă rămân la părerea că, de sus, totul arată mai frumos. Și de ce nu și de pe mare făcând o croazieră?! Să sperăm că într-o zi ne va ieși!

Vă rog, atașați următorul videoclip:youtube

---

VIZUALIZĂRI: 10659 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI