Capadochia Magică. Episodul 1 - Înzăpeziți în Antalya

TIPĂREȘTE

Nu stiu daca e cineva sa nu fi auzit de Antalya. Da, Antalya, orasul ala din sudul Turciei, la Mediterana, unde se duc romanii vara la olinclusiv, la 5 stele… Dar ce-ar avea romanii de cautat toamna tarziu in Antalya?! Pai nu prea multe: soare cu dinti, plaja ioc, marea buna doar de racit berea, dar mai buna decat berea ar fi, mai degraba, un ceiut fiebinte, de-ala, de ti-l servesc turcii in paharutele alea de jucarie, in forma de lalea… Locul insa ar putea sa fie un minunat punct de pornire pentru a vizita diverse obiective turistice, de care Turcia abunda, cum ar fi zona Lichia-Efes-Pamukkale-Hierapolis sau fabuloasa zona din centrul podisului anatolian, cunoscuta drept Capadochia. Noi am ales a doua varianta; sau, mai bine zis, ea ne-a ales pe noi, dupa cum o sa explicitez degraba. Noi in varianta restransa, adica Mami (moi) si Tati, copiilor le-am permis de data asta sa-si vada de scolile lor :).

Prin primavara, simtind intr-o zi nevoia disperata de ceva shopping on-line terapeutic (nu aruncati cu pietre! m-am facut bine intre timp), mi-am achizitionat 2 (!!) perechi de pantofi la super-oferta (pe care, evident, nu am avut ocazia sa-i port deocamdata). Ca urmare, peste cateva luni, pe la sfarsitul verii, am primit prin posta o oferta prin care beneficiam de extra-mega reduceri de pret la un circuit turistic organizat de o agentie care, pasa-mi-te, avea un soi de parteneriat cu saitul de pe care cumparasem pantofii. Desi nu-mi suradea prea tare idea de a-mi petrece o saptamana din viata intr-un context atat de rigid impus de o excursie organizata, preturile incredibile si, mai ales, destinatia mi-au bantuit visele urmatoarelor 2-3 nopti… Capadochia… Acu’ vreo cativa ani, cand am vazut prima data poze cu peisajul nepamantesc al acestui loc, suspinasem resemnata ca putin probabil VoiFiAcolo si eu vreodata… Cert e ca intr-o luni (normal, orice treaba serioasa se incepe de luni) am sunat la agentie, doar asa, sa pun o intrebare-doua, ca asta nu costa nimic… Si mai cert e ca dupa 10 minute rezarvasem 2 locuri pt ultima serie, respectiv ultima saptamana din noiembrie.

Seriile incepeau de pe la jumatea lui septembrie pana la finele toamnei, iar preturile descresteau in acelasi sens, asa ca am avut de platit minimum posibil. Sa nu ma credeti zgarcita ca am ales varianta cea mai ieftina, ca nu prea sunt, desi cunosc foarte bine valoarea banului. Munca mea e insa pe cont propriu, nu are cine sa-mi tina locul, iar perioadele ceva mai soft sunt, de obicei, sfarsiturile de luna. Deci nu aveam decat 3 variante: finele lui septembrie (nu, ca incepe fata facultatea), octombrie (nu, ca avem de taiat ciufu’ finutei mici), ramane doar sfarsitul lui noiembrie. Uitat pe net: cald, 20 de grade in termometre, numai bine de haladuit. Facut socotelile domnisoara draguta de la agentie: zbor Bucuresti-Antalya, cazare 7 nopti la hoteluri de 4 si 5 stele, mic-dejun, autocar, ghid, intrare la muzee, plus toate neamurile de taxe si asigurari, in total cam 250 de euroi de caciula. Da, auzirati bine! Cum naiba sa zici nu?! Si nici nu i-am dat pe toti gramada, doar un avans simbolic la inceput, iar restul cam cu 2-3 saptamani inainte de plecare… Exista si varianta ca, pt inca 129 de euro de persoana, sa “iei” si cina pt toate cele 7 seri, dar am zis pas, las’ ca ne descurcam noi la fata locului.

Am avut ceva emotii, normal, la banii astia! Dar am plecat totusi increzatoare ca voi supravietui oricaror conditii, ca merita incercat, ca n-am cum sa fiu dezamagita de Maria-Sa Capadochia, ca, daca nu-mi place, altadata n-am decat sa nu ma mai duc!

Anticipez si va zic doar atat: MAI VREAU!!! De la cap la coada, totul a fost facut cu seriozitate si profesionalism, atat de agentia de la care am cumparat pachetul, cat si de partenerii turci!

Zborul nu a implicat nimic spectaculos. Companie low-cost OK. Escala de aproape o ora in Istanbul, unde grupul a fost asteptat de o operatoare a aeroportului care ne-a impartit biletele pt etapa urmatoare a zborului, Istanbul-Antalya. Plecat din Bucuresti luni (normal ca luni!) la pranz, aterizat in Antalya pe la 4 jumate. Acolo am fost imbarcati in 2 autocare, unul cuprinzand grupul pt Efes-Pamukkale, iar celalalt pt Capadochia. Cu grupul Efes-Pamukkale urma sa ne mai intersectam in ultima zi a sejurului, cand am vizitat Antalya si, desigur, in avioanele de intoarcere in tara. In 50 de minute am ajuns la Hotel Crystal Paraiso Verde, in zona Belek, iar dupa inca 15 minute tot grupul de 30 de persoane era deja cazat (ghidul strans pasapoartele, inmanat cartelele de la camere, facut minimum de instructaj, stabilit program pt a doua zi).

Cateva cuvinte despre ghid, inainte de a merge mai departe. Citisem inainte de a pleca in aceasta excursie (si sunt intru totul de acord) ca 80% din reusita sejurului depinde de calitatea ghidului pe care il are grupul. Ei, bine, al nostru a fost, pur si simplu, ex-tra-or-di-nar!!! Turc vorbitor de limba romana, Ozgur pe numele dat de mama lui (americanizat Ozy), baiatul a dovedit un bun-simt si o inteligenta deosebite, facandu-ne pe toti, fara exceptie, sa-l indragim si sa-l respectam. In plus, un accentuat simt al umorului, calitate pe care o consider esentiala la un om in vederea unei eficiente comunicari. De fapt, am avut 2 ghizi, in afara de Ozy ne-a insotit si Sezay, tot turc, care rupea binisor pe englezeste, lucru prea putin folositor unei parti a grupului. Asa ca Sezay a fost mai mult cu logistica, Ozy a comunicat cel mai mult cu noi, depasind cu succes bariera lingvistica, precum am mentionat deja.

Cea mai importanta recomandare pe care ne-a facut-o Ozy inca din primele minute a fost sa achizitionam si “cina pt 7 seri”, la pretul de 95 de euro de caciula, deci cu 30 de euro mai putin decat oferta agentiei romanesti! Multi au fost sceptici initial, dar argumentul principal a fost faptul ca locatiile de cazare erau destul de izolate; pe de alta parte, m-am imaginat ajunsa seara la hotel, la mama naibii, in 4 labe dupa o zi de haladuiala si mobilizandu-ma sa gasesc in zona vreo carciuma decenta sa-mi ostoiasca foamea si setea… Marturisesc ca pt mine aceasta imagine a fost de ajuns pt a ma face sa ma decid. Nu stiu exact ce i-a manat pe ceilalti membri ai grupului, cert e ca toata lumea a cumparat “cina”, devenind cu totii mandri posesori de bratari mov pe care scria numele agentiei partenere turcesti. Bine, sa ne intelegem, de banii astia am cumparat doar haleala, beuturicile urmand a le achita separat, fiecare dupa dorinta si dupa putinta; ideea e ca nu m-am simtit ca si cum mi-ar fi bagat cineva mana in buzunar, eu insami decideam daca urma sa mananc sau sa beau seara…

O alta problema importanta, apa de baut, a fost genial rezolvata de nenea soferu’, prin gurita de aur a lui Ozy. Pt doar 5 euro de persoana, ne-am servit cu apa plata la pet-uri de juma’ de litru, din frigiderul autocarului, ori de cate ori a vrut muschii nostri, pe toata perioada calatoriei! In plus, nenea soferu’ ne-a putut, la o adica, oferi chiar si delicatetzuri, cum ar fi sucuri la 1 euro doza sau bere nationala la 3 euro. Ozy ne-a explicat ca asta era mica afacere a soferulu, care isi strangea si el, saracu’, ceva parai la pusculita, avand in vedere ca pe perioada iernii, cat nu munceste, nu primeste niciun sfant de la angajator. Am contribuit cu drag, placandu-mi din prima clipa acest om taciturn si serios, care urma sa ne dovedeasca din plin si profesionalismul sau.

…Deci, ne imprastiaram care mai de care prin camerele corpului 1 al Hotelului Crystal Paraiso Verde (va urma review separat, normal), ne bagaram la dus, ne logaram la internet sa vedem ce mai e nou pe AFA :), apoi ne indreptaram “cu viteza maxima” (cine are baietel generatia Y isi aduce aminte de eroul Sonic, ha-ha) spre restaurantul hotelului, unde…, nu stiu ce-au facut ceilalti (pot sa banuiesc), dar eu si cu Tati stiu ca am balotat, nu gluma, ca doar nu degeaba am dat banu’! Despre sticla de vin roze… ssst! nu va zic nimica! …Cine, noi?!

Dupa aia, somn de frumusete, nene, ca ne asteapta o zi lunga! (Nici n-aveam idee cat de lunga :))

Marti, 25 noiembrie, ora 8:30. Ne cocotam in autocar, inundati de adrenalina. Incepe marea aventura, pornim catre Capadochia! Ne studiem pe furis, din coltul privirilor. Pestrit grup! Tineri/ mai putin tineri; guralivi/ taciturni; genul sportiv/genul “pe tocuri”. Avem printre noi si un preot ortodox, imbracat in roba neagra, incins cu brau lat rosu, la gat purtand o bogata cruce aurie. Dupa ce ne mai zice Ozy una-alta, parintele se duce la microfon si ne citeste slujba de Sfanta Ecaterina. Imi amintesc de amica mea, Caty, si ii trimit un sms de “la multi ani”. Apoi ascult cu atentie slujba. Nu sunt bisericoasa, intru in biserica doar daca e musai (nunti/botezuri/parastase) sau daca e monument istoric de vizitat. Sunt de accord cu Capca1 ca in loc de o enormitate de biserica, mai bine s-ar construi una mai mica plus o gradinita sau o scoala. Cu Dumnezeu imi place sa cred ca am o relatie speciala, bazata pe consideratie si respect reciproc. “Lumea e o oglinda, iti intoarce propria reflectie”, citez aproximativ dintr-un scriitor modern si la moda. Bine, nu mai bat campii, ce vreau sa va spun e ca, desi nu provoc niciodata “cantarea bisericeasca”, imi place s-o ascult, cand se iveste ocazia, simtind efectiv linistea! (Am vazut candva un documentar interesant despre apa, s-ar putea sa-l stiti, cum ca moleculele de apa, inclusiv cele din tesuturile umane, se organizeaza in structuri armonioase sub influenta rugaciunilor, indiferent de confesiune, ca si in prezenta altor forme de frumos). Asa ca m-am pierdut in visare si mi-am lasat apa corpului sa ia forme frumoase, bucurandu-ma de aceasta vacanta din plin meritata!... Ozy nu ne-a lasat sa visam prea mult, a inceput sa ne prezinte excursiile optionale. Cam aveam idee, ca doar nu plec niciodata cu temele nefacute. 3 excursii si 5 mese de pranz egal 140 de euro; puteau fi achizitionate si separat, dar pt pachetul intreg se facea o mica reducere. In plus, plimbarea cu balonul pe deasupra Capadochiei, 150 euro. M-am hotarat sa “iau”tot. Deci, pana la urma, olinclusiv :); doar ca platit pas cu pas.

Ploua marunt cand am plecat din Antalya. Drumul urmase vreo 40-50km linia tarmului, spre est, printre plantatii de citrice, cu zona Belek-Side in dreapta (zona turistica, peste 1100 hoteluri, jumatate din ele de 4 si 5 stele) si Manavgat in stanga (zona agricola importanta a Turciei). Dupa ce depasim orasul Manavgat, cotim frumusel spre stanga. Ramas-bun, mare albastra! (ce-i drept, doar o stim in spatele nostru, ca de vazut, n-am vazut-o decat ieri, din avion); Salutare, munti maiestuosi! In fata noastra, culmile Muntilor Taurus, pe care trebuie sa-i strabatem ca sa ajungem la Konya, putin dupa pranz, speram; La Konya avem de vizitat Manastirea Mevlana, leaganul curentului filozofic initiat de Rumi, parintele Ordinului Dervisilor Rotitori.

Drumul e frumos, ca orice drum de munte si nu prea serpentinos. Dar totul este gri, din cauza norilor josi si a ploii. La un moment dat, picaturile de ploaie devin fulgi de zapada, intai firavi, apoi din ce in ce mai desi si mai mari. Toti ne entuziasmam ca niste copii! Culoarea peisajului se schimba si ea rapid, o patura alba acopera in curand sosea, munte, brazi. E ca in povesti! Ozy ne anunta ca mai avem circa 30 minute pana la primul popas. Dupa doar 5 minute insa, suntem obligati sa ne oprim, in spatele catorva autoturisme; in fata, departe, se vede o ambuscada provocata de un autocar care s-a pus de-a curmezisul soselei. Nenea soferu’ nostru, ca si alti soferi, profita de pauza fortata si isi monteaza lanturi la roti. Dupa vreo trei sferturi de ora, autocarul buclucas e repus pe traiectorie si, catinel, reusim sa inaintam inca vreo 5-6 km pana la Popasul Omer Duruk, in vecinatatea localitatii Akseki. “20 de minute pauza”, ne anunta ghidul nostru. E ora 12.

Popasul e o chestie integrata, cu benzinarie, restaurant gen autoservire, supermarket destul de bine aprovizionat. Peste tot se poate plati cu cardul, sau cu lire turcesti, sau cu euro (in aceasta ultima situatie, evident ca paritatea nu e in favoarea cumparatorului). Ninsoarea e din ce in ce mai consistenta, apar masinile de politie care anunta ca drumul e blocat si in fata, spre Konya, si in spate, spre Antalya. Na-ti-o buna! Suntem inca in regiunea Antalya, la 50-60 km de malul Mediteranei, la o altitudine de 900m si iata-ne inzapeziti! Ozy ne spune ca in aceasta zona nu a mai nins de mai bine de 15 ani! Si nici macar nu e iarna calendaristic!

Dar statisticile sunt statistici, iar realitatea e stratul de zapada de 30-40 cm, care acopera tot. Restaurantul popasului e plin ochi, toate neamurile de turisti, multi japonezi si nemti; dar si localnici. Personalul e depasit de situatie. Toata lumea asteapta, rabdatoare. Autoritatile turce, chiar daca au fost luate prin surprindere, se dezmeticesc rapid; apar plugurile si cutii cu lanturi sunt impartite masinilor mici care au nevoie. Tati filmeaza diverse secvente. Ghizii nostri dispar periodic, dau telefoane, discuta cu autoritatile. Pe la 2 jumate, ne imbarcam toti in autocar si, profitand de faptul ca drumul spre Konya se anunta a fi deblocat, pornim. In spate, drumul inca nu e practicabil. Putin inaintea noastra, mai plecase un autocar cu japonezi. Ceilalti par sa nu-si asume riscuri si raman. Mergem cu grija, dar peste vreo ora ne impotmolim din nou. Un alt autocar a derapat undeva, in fata, si a blocat drumul. Stam si iarasi stam. In curand se va innopta. Se face haz de necaz. Vedem partea plina a paharului: in autocar e cald, Ozy ne-a anuntat ca motorina avem destula; apa si alte beuturici este; cate ceva de-ale gurii se mai gaseste; daca vine ursu’, in fond noi suntem 33, el doar 1, asa ca-l batem, normal!

Drumul devine iarasi practicabil. Aflam ca am parcurs de-abia vreo 120 km si mai avem aproape 200 km pana la Konya! Ne dezumflam putin, dar nu prea mult, ne rugam sa ajungem cand om ajunge, dar intregi si sanatosi. Nu plecam bine, si derapam si noi. Suntem rugati sa trecem toti in spatele autocarului si sa ne legam centurile de siguranta. Ne dam seama ca e destul de groasa: “Parinte, acuma roaga-te pentru noi! ” Rugaciunile ne-au fost ascultate si bravul nostru sofer reuseste sa puna autocarul pe directie din cateva incercari. Primim in autocarul nostru o parte din grupul japonez, deoarece al lor s-a defectat. Mergem prin noapte, ascultand linistitoarea muzica instrumentala anatoliana, pe care urma s-o indragim. Pe la 6 jumate seara ajungem la alt popas, Tinaztepe, aproape de cota 1825m. Mananc cu Tati cea mai buna mancare din viata mea, un bol de ghiveci cu vinete, cartofi, rosii si carne de vita. Japonezii nu mai vin cu noi, isi vor reintregi grupul si asteapta un autocar din Konya sa vina sa-i ia.

Pornim mai departe, cu inima ceva mai usoara. Ninge in continuare, dar drumul coboara de-acum si are cate 2 benzi pe sens. Din loc in loc, masini abandonate in zapada sau chiar rasturnate; aceste imagini nu ne sunt pe plac. Speram doar ca ocupantii lor sa fie bine-mersi. Ajungem in Konya, la Hotel Rixos, aproape de 10 seara, dupa mai bine de 13 ore de drum! Obositi, dar intregi si sanatosi. Ne sunt impartite cartelele de la camera in 5 minute, lasam bagajele in hol si ne indreptam spre restaurantul hotelului, unde ne asteapta tot felul de bunatati. Ei, imaginati-va, la acest moment, sa nu fi cumparat masa de seara!

Ozy ne spune ca grupurile care au ramas in urma noastra la Popasul Omer Duruk inca nu au putut pleca de acolo, intrucat drumul spre Konya a fost inchis din nou de autoritati imediat dupa plecarea noastra; drumul spre Antalya tot nu era practicabil; a doua zi scolile urmau sa fie inchise in Konya. Realizam cat de inspirati au fost ghizii nostri si cat de mult ne iubeste Doamne-Doamne!

Cadem cu totii rupti de oboseala si se intampla ceea ce ma asteptam: dupa un somnic adanc de cateva ore, a doua zi suntem ca si noi, gata de adevarata Aventura, care de-abia de-acum incepe! Keep in touch!

---

VIZUALIZĂRI: 3745 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI