Cannes si Insula omului cu Masca de fier

TIPĂREȘTE

Cum dupa indelungi parlamentari am recunoscut ca drumul de la Nisa la Marsillia ar fi mult prea lung si prea obositor si ca nici Corsica nu e o destinatie prea realista... am acceptat compromisul vizitei la Cannes... Spun compromisul pentru ca in capul meu orasul rezona mult prea tare cu Festivalul de Film si cu idea de vacanta la preturi exorbitante... Dar cum grupul nostru tocmai se invatase cu strabaterea marilor distante la preturi modice, s-a votat... si majoritatea a decis... Cannes.

Distanta dintre Nisa si Cannes este una relativ modesta... vreo 50 de km, dar autobuzul nostru a parcurs-o in mod exasperant in peste o ora pentru ca a oprit in absolut toate statiile... si nu au fost deloc putine. Drumul nu a mai fost la fel de pitoresc precum cel catre Monaco, mai intai ca relieful este unul mult mai “cuminte’ si apoi ruta autobuzului nu se afla in imediata vecinatate a marii. Una peste alta, autobuzul a fost mult mai aglomerat, drumul mult mai lung, peisajul mult mai putin atragator...comparativ bine-nteles cu drumul catre Monaco... asa ca am coborat cu maxima nerabdare in statia terminus. Ne-am indreptat catre faleza al carei capat era marcat de cladirea-emblema a festivalului. Cladirea arata mult... mult mai bine in poze decat in realitate... trebuie sa fiu de acord cu asta. Un covor rosu pe trepte, un manunchi de flori multicolore si un banner imens pe frontispiciu... mirajul e gata. Sala nu are insa nimic din stralucirea pe care o vedem in momentul inceperii Festivalului…poate pentru ca lipsesc vedetele, blitzurile... freamatul multimii, nu mai e la fel de interesanta cum o vedem prezentata la televizor...

Interesante insa s-au dovedit dalele de pe aleea din fata cladirii. Aveau imprimate in betonul cenusiu palmele vedetelor cinematografiei. Am fotografiat doar doua... Sharon Stone si Richard Gere Amprentele personale ale lui Sharon Stone i-au starnit sotului meu o oarecare emotie... de aceea il banuiesc ca mi-a cerut sa le fotografiez... alta explicatie nu poate sa existe... Sunt absolut banale, din punctul meu de vedere, cel putin. Nu prea seamanau deloc cu rafinata actrita ce a starnit atatea emotii in "Basic instinct"...

Acum, ca sa fiu dreapta nici amprentele lui Richard Gere nu semanau cu el insusi... erau la fel de cenusii si imobile ca cele a lui Sharon. Dar le-am fotografiat si pe ele, in primul rand de dragul echilibrului si in al doile rand pentru ca altceva nu prea era de fotografiat... Sala nu se putea vizita... asa ca ne-am propus o plimbare pe faleza de la Cannes, care port.

Faleza de la Cannes este diferita de cea de la Nisa... nu e la fel de spectaculoasa... parerea mea. Plaja, in schimb, era mult mai accesibila aici... nu numai ca era o plaja de nisip, dar era si aproape la acelasi nivel cu faleza... nu erai nevoit sa cobori un munte de trepte pentru a te scalda in mare.

In drumul nostru pe faleza ne-a venit ideea de a servi o bere la unul dintre snak-barurile din imediata sa apropiere. Sa va spun ca ne-au adus niste pahare soioase pentru a bea din ele berea... nu stiu daca o sa vi se para real... si totusi, asa a fost... La solicitarea de a ne schimba paharele ne-au explicat ca sunt chiar foarte curate... Cum nu ii banuiam de tulburari de vedere ci mai degraba de nesimtire, am preferat sa bem berea din sticla, cu noduri... Despre mancatul acolo... nici nu se punea problema, asa ca am prefera sa mergem sa vizitam portul. Adica portul de iahturi, caci banuiesc faptul ca au si un alt port, pentru vase de mare tonaj, dar noi am foat strict in zona iahturilor.

Am putut sa admiram de aproape zecile de iahturi ce erau "parcate" in golful de la Cannes... Privelistea era intr-adevar remarcabila: toate erau o combinatie intre locuinta si vas. Cele mai mari aveau vreo trei etaje... cele mai mici doar unul... siluetele lor insa aveau un numitor comun... erau teribil de elegante.

Pentru cei interesati de o astfel de achizitie…se poarta bleumarin-ul la yahturi... asta a fost concluzia noastra comuna. O alta concluzie a fost ca cel mai multe iahturi aveau pavilion englezesc sau monegasc, nu am zarit niciunul cu tricolor romanesc.

Privind retrospectiv, imi imaginez cum aratam cascand gura la expozitia "ad-hoc" de vase... din fericire nu eram singurii, o multime de turisti gasisera extrem de interesanta perindarea pe chei...

Cele mai impresionate erau, dupa mine, iahturile cu terase largi, adapostite de soare, cu canapele de un alb imaculat, dispuse in jurul unor masute de ratan si sticla... adevarate cladiri plutitoare cu terse pline de verdeata. Am remarcat si faptul ca pe yaht nu te poti sui incaltat... pe chei, in dreptul fiecarui vas erau cosuri cu papuci de toate felurile si marimile.

De altfel, lemnul puntilor era absolut impecabil, practic un covor de lemn de felurite nuante, imbinate atat de mestesugit incat pareau facute dintr-o singura bucata... Straluceau de curatenie... ici si colo stewarzi imbracati in alb trebaluiau pe punte, stergand balustradele de inox sau mobilierul" de terasa". Problema era ca iahturile pareau in general pustii... cu exceptia rarelor aparitii ale stewarzilor de care va vorbeam. Era deja aproape ora pranzului si nu se aratau cu nici un chip proprietarii. Despre unii eram convinsi ca sunt acasa... dovada Rolls-Royce-urile si Chrysler-urile parcate in fata iahtului, pe chei. Dar curiozitatea ne-a fost satisfacuta abia intr-un final cand pierdusem orice speranta... de pe unul din iahturi... absolut superb, cel mai impunator dintre toate, o vila plutitoare, practic, coboara doi tineri... isi iau la revedere zgomotos intr-o limba ciudata de la cineva de pe vas... ne nimerim chiar acolo, la timp ca sa vedem cuplul care ramasese pe vas, cu siguranta... "detinatorii" comorii plutitoare. Imbracati in halate albe de baie, cu ochii carpiti de somn, cam ciufuliti, isi luau la revedere de prieteni. El putin grizonat, ea superba, bruneta cu ochi albastri. Un prieten din grup ne-a explicat ca misterioasa limba pe care o vorbeau era limba rusa... si pavilionul vasului era tot rusesc.

Vorba aceluiasi prieten, un moldovean mucalit si din cale-fara de simpatic: Dracu m-a pus sa invat... de-aia asta are iaht si eu nu... el nu si-a pierdut timpul invatand...

Dar Cannes-ul nu a reprezentat pentru noi doar o expozitie de iahturi si orasul Filmului... a constituit portul de unde ne-am imbarcat pentru o escapada pe una dintre insulele cele mai misteroase ale Mediteranei…Insula Omului cu Masca de Fier... insula Sainte-Marguerite.

Am cautat cu frenezie locul de unde trebuia sa luam feribotul catre insula, intr-un tarziu l-am gasit... a trebuit sa mergem in partea opusa celei in care am ratacirit printre iahturi... ne-am intors catre Sala Festivalului. , am ocolit-o prin spate si am facut stanga tot pe un chei urias. Feriboturile aveau un orar destul de convenabil... aproape din ora in ora am avut noroc, unul dintre feriboturi era chiar in port…Am platit 10 euro biletul dus-intors si ne-am asezat cuminti pe scaunele de pe punte, alaturi de multi alti turisti... Feribotul s-a incarcat repede pana la refuz si cand a venit momentul s-a desprins de chei, lasand in urma-i un rand de turisti dezamagiti ce sperau sa mai gaseasca locuri. Noi, cei norocosi, am avut prilejul de a calatori pe mare pret de vreo jumatate de ora... poate mai putin, cu manevrele de acostare cu tot. Insula este una de mici dimensiuni... are vreo trei kilometri lungime si doar u kilometru latime. E celebra prin Fort Royal, un fort cu functie de inchisoare in cre a fost tinut prizonier unul dintre cele mai misterioase personaje ale Frantei... Omul cu Masca de Fier. El este cel mai cunoscut dintre prizonieri, de-a lungul timpului intre zidurile inchisorii si-au dus traiul multi altii... singurul care ar fi evadat de acolo, ever, fiind un ostas stralucit al Frantei, Maresalul Bazaine. Dar sa lasam povestea Fortului deocamdata si sa aruncam o privire asupara insulei. Cand vii cu fribotul dinspre Cannes, o poti cuprinde cu privirea de la un capat la altul... este o insula stancoasa, cu o vegetatie neaasteptat de bogata, . Atat de bogata incat rezervatia de pini si eucalipti de pe insula e declarata rezervatie naturala si protejata de lege.

Cele cateva casute ale localnicilor ar trece destul de neobservate daca nu s-ar afla in imediata vecinatate a micutului port... In stanga, se profileaza deasupara stancilor Fortul. Are vreo patru sute de ani si se tine inca bine, desi a fost martor si obiect de disputa al catorva batalii intre francezi si spanioli. Ca sa ajungi la el trebuie sa mergi cateva sute de metri pe un drum pietruit, in stanga, plecand din port. O sa treci pe langa casutele modeste si la un moment dat, aproape e neasteptate, o sa se iveasca de dupa o curba…imensele porti de lemn ale fortaretei. Fortul e imprejmuit pe trei laturi de un gard inalt, pe o singura latura se invecineaza cu marea... dar ce vecinatate... Cam 300 de metri de stancarie abrupta separa fortul de mare... prapastia imensa ce se zareste de la fereastra celulelor e extrem de descurajanta pentru oricine ar avea ganduri de evadare. Dar pana sa ajungem in corpul destinat inchisorii propriu zise am avut de strabatut o curte imensa, …cateva cladiri-anexe cu aspect de garnizoana... lungi, lungi de tot... intr-una dintre ele s-a amenajat un snack-bar... util as zice, caci arsita miezului zilei in acea curte fara farama de umbra, atinge cote inebunitoare. Toate cladirile sunt scunde, au un singur nivel (exceptie face inchisoarea cu trei niveluri), si o arhitectura mai degraba primitiva... iarba din curte e parjolita de soare si pomii lipsesc cu desavarsire... pana recent a lipsit si apa potabila, motiv pentru care inca de pe vremea romanilor au fost construite cistern care sa depoziteze apa de ploaie...

Le-am vazut si noi, absolute uluitoare ca ingeniozite, o lectie de istorie pe viu... Dar absolut impresionante sunt celulele... cel putin celula Omului cu Masca de Fier... E o incapere inalta, de vreo patru metri, cu o suprafata destul de generoasa... peste tot e piatra... pe podea, pe pereti... tavanul... Piatra si atat. Pana si toaleta improvizata e tot de piatra... Zidurile au o grosime de aproape un metru. Faptul devine evident cand te apropii de fereastra... intre cele doua randuri de gratii peretele are o grosime impresionanta... Gratiile sunt groase si dese, cu urme vagi de rugina…dincolo de ele rasare marea. Absolut magnifica... albastra si clara ca cerul... asta mi se pare cea mai mare cruzime... ca detinutul sa vada aceasta frumusete intangibila zi de zi, rasarit dupa rasarit. E ca si cum i-ai arata celui infometat harana si celui insetat apa... fara sa il lasi sa ajunga la ele.

Legenda Omului cuMasca de Fier a ramas pana in zilel noastre o legenda... un mister pe care istoria nu a putut sau nu a vrut sa il dezlege. Nici astazi nu este cunoscuta identitatea sa, speculatiile find care mai de care mai spectaculoase. Cea ai cunoscuta ipoteza este aceea care il identifica drept fratele vitreg (unii spun geaman) al lui Ludovic al XIV-lea... Un frate cu pretentii la tron ce trebuia inlaturat cu orice mijloace... chiar si cu pretul unei detentii pe viata... Dar aceasta este doar una dintre supozitii, cea mai spectaculoasa si credibila, ce-i drept…dovada filmele care au avut acest subiect…unul cu Richard Chamberlain si altul mai recent cu Leonardo di Caprio...

Am parasit Insula Marguerite dupa o plimbare prin rezervatia cu eucalipti si o masa la malul marii... intr-un local rustic, dar fermecator... ce am mancat? Ce altceva decat peste si fructe de mare…eram doar pe o insula de pescari, iar produsele au fost extreme de proaspete si de bine gatite... si la preturi foarte bune... un “ceaun” mare de midii-vreo 12 Euro...

Intoarcerea a Cannes pe valurile inspumatei mari ne-a parut mult prea scurta... o multime de ambarcatiuni cu panze si fara panze se intrec cu noi, salutandu-ne cu veselie... soarele se duce catre apus si din cand in cand un val nabadaios ajunge pana sus, pe punte, racorindu-ne din cap pana in picioare…In zare, insula isi ia ramas bun de la noi…fortul ei enigmatic se contopeste in lumina aurie a amiezii cu linia orizontului, incet-incet, pana cand din insula mai ramane doar o pata cenusie, pierduta in infinitul azuriu al marii.

---

VIZUALIZĂRI: 8316 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI