GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Întortocheate sunt și căile istoriei. Dacă Franța nu exista, trebuia inventată. De fapt, chiar așa a și fost, dacă ne gândim că, după dezmembrarea moștenirii carolingiene, feudalii, regișorii și, mai apoi, regii au alipit, rând pe rând, teritorii vaste, unele mai rebele, altele mai supuse, până când au făurit ceea ce azi pare a fi cea mai completă țară europeană. Poate chiar și cea mai frumoasă.
Iar rivalitatea ce a cuprins popoarele care sălășluiau de-o parte și de alta a Canalului are rădăcini mult mai adânci, dincolo de cucerirea normandă și de revendicările ulterioare. Pentru că, iată, celții din Cornuaille – supranumiți britoni – împinși de invaziile barbarilor anglo-saxoni, au traversat marea, pentru a se stabili, parte în Galicia iberică, parte în ceea ce se va numi Mica Britanie sau, mai recent, Bretania… Adică acea peninsulă, pe care rudele lor continentale, galii, au botezat-o Tărâmul de la Mare, Aremorica.
Bretania Armoricană...
Una dintre perlele pe care Coroana franceză a râvnit-o, în veacurile de reverie spre ceea ce avea să devină, dincolo de Țara Frâncilor, Franța. Pentru că, dacă Franța nu exista, trebuia inventată...
Gânduri, gânduri, în valuri care mă podideau în drum spre Saint Brieuc, micul oraș de pe coasta bretonă, unde planificasem prima etapă a aventurii. Acolo, la hotelul Ker Izel (sau Locul de Jos), pe care l-am găsit cu dificultate, deși ne învârteam în jurul lui, prin micul centru medieval, până când, supărat, am oprit lângă un bar și l-am întrebat pe unul dintre meseni, ușor cherchelit. Acela, mândru că poate fi de ajutor – să nu mă înțelegeți greșit, nu era un homeless, dimpotrivă, în altă epocă și cu altă garderobă, putea trece drept un vajnic feudal, alături de prietenii de la masă – m-a îndrumat chiar către hotel, la doi pași, pe strada cu sens unic, drept care a trebuit să ies încă o dată în orașul nou, să dau o roată, doar ca să intru iar în centrul vechi și să o cotesc la dreapta, în jos (doar așa se numea și hotelul, nu?), în loc să o fac la stânga, în sus, spre catedrală.
Și uite așa s-a încheiat prima zi, începută dimineața, pe maluri dâmbovițene, ca să adoarmă aici, la malul Canalului Mânecii... Deoarece, studiind prognoza meteo (detaliu extrem de important într-o zonă atât de instabilă climatic), am ales, pentru a doua zi, o vizită spre est, prin orașe...
Pentru că, iată, dimineața se anunța ploioasă, ceea ce ne-a răcorit drumul până la Dinan, primul obiectiv al expediției bretone. Oraș medieval, situat la vărsarea râului Rance, era mândrul posesor al ultimului pod peste râu, până la deschiderea centralei electrice, câțiva kilometri mai jos. Chiar și așa, centrul vechi, restaurat până la ultima piatră de temelie, oferă o plimbare prin istorie, de la Biserica Saint Malo, în clasic stil gotic – și pe care am găsit-o închisă la sosire, din cauza unui botez, dar pe care am vizitat-o la înapoierea către parcare – la frumoasa și rotunda (în stil romanic) Bazilici a Sfântului Mântuitor, în curtea căreia se ridica un liceu. Poate, însă, dincolo de amintirea asediului Bastardului, care asediu apare în cronica țesută de la Bayeux, dincolo chiar și de fabuloasele case cu coloane de lemn, apare un nume, un nume care te urmărește pe toată coasta bretonă: Duchesse Anne... Cea care, grație providenței și a derogării de la absurda lege salică, a devenit, în urma stingerii liniei masculine, conducătoarea ducatului Bretaniei în momentul de cotitură al istoriei sale, atunci când, hulpavi, regii francezi stăteau de veghe la frontieră. Iar istoria aceea, care a făcut să cadă civilizația estică, a împiedicat mariajul copilei cu unul dintre primii Habsburgi – oare cum ar fi arătat azi harta lumii? – și a ridicat-o la rangul de regină a Franței, prin căsătoria succesivă cu cei doi regi, Carol al VIII-lea și Ludovic al XII-lea.
Iar acolo, la Dinan, în curtea Bazilicii Sfântului Mântuitor, norii au părăsit cerul și soarele ne-a întâmpinat, vesel, la timp pentru noul popas, în stațiunea de fițe, Cannes-ul Coastei de Smarald, Dinard... De altfel, cu mult înainte de a afla că, la finele veacului al XIX-lea, aristocrația britanică descoperea aceste coaste, pe care a ridicat sumedenie de vile, am decis – de fapt, jumătatea-mi, mai ancorată în realitate, a decis – că ăsta este locul de retragere, la o pensie utopică. De altfel, la Dinard se ajunge după ce traversezi râul Rance, chiar peste centrala mareo-motrică, așa, cam cum traversezi barajul de la Vidraru, ca să urci peste Transfăgărășan... Cu deosebirea că, aici, nimic nu atrage atenția asupra importanței covârșitoare a șoselei pe care o străbați, peste râu. Doar la întoarcere, către Saint Malo, atunci când fluxul revine cu tărie, observi vâltoarea de sub pod și înțelegi miracolul: în timp ce, la Vidraru, presiunea dinamică a apei se obține prin căderea de la o înălțime amețitoare, aici, la Rance, curgerea are loc pe orizontală, sub măreția mareelor, printre cele mai ample din lume. Și, văzând fluviul acela care venea dinspre mare – prins într-un bouchon chiar pe pod – îmi aminteam de pagina cărții de geografie din clasele gimnaziale în care, înghesuită pe jumătate de rând, se deschidea imaginației povestea centralei mareo-motrice din estuarul Rance... Și întrebarea copilului de atunci, la limita imposibilului, într-o epocă absurdă: „Ajunge-voi eu vreodată să văd așa ceva? ”
Iar Dinard – Dealul Ursului, în bretonă – este stațiunea, prin excelență, situată la adăpostul cetății din Saint Malo, pe care o zărești, în preumblarea pe promontoriul înalt, la reflux, care străjuiește principala plajă, din fața lui Grand Hotel... De unde se ajunge pe plajă fie pe străzile care, toate, coboară într-acolo, fie prin tunelul săpat special pentru cei care nu se pot coborî la nivelul citadin...
Părăsești Dinard-ul cu regret, după ce pașii te poartă pe plaja dezvelită de apele refluxului, printre colonii de scoici bine fixate în stâncă, printre boemi care stau în soarele amiezii, cu cartea în față – căci nu știu care alt popor își ocupă fiecare secundă liberă cu cititul – promițându-ți, ca de câte alte ori așijderea – că o să revii, deșartă promisiune!
Și ajungi la Saint Malo, în faptul amiezii, când a găsi un loc de parcare este sinonim cu câșigarea trofeului de la Wimbledon. De aceea, după o tură pe la poalele cetății, cu bouchonul de rigoare, ne-am trezit într-o parcare gratuită, e drept, departe de zidurile cetății, la care am sperat să ajungem peste ceea ce părea a fi un pod. Deșartă speranță, deoarece acela era doar un dig frumos amenajat către portul turistic, în care am avut plăcerea să vedem amararea unuia dintre catamaranele care fac legătura cu Insula de la nord. Așa că am urcat poteca, deasupra mării, ca să luăm aminte la unul dintre sumbrele monumente care umplu coastele și plajele aici, reminiscență a Zidului Atlanticului și loc de pelerinaj acum, la 70 de ani de la Marea Debarcare... Cât de înspăimântătoare este construcția, opusă cetății și portului vesel, plin de iahturi colorate, cu turnurile ei de control al golfului, cu turelele din oțel gros, mușcate adânc de urmele gloanțelor... De aceea trebuie să fie acolo, să le vedem, să ne cutremurăm, ca să nu uităm. Și, mai ales, să nu repetăm!
Profitând de ora deja înaintată, ne-am întors în oraș și am găsit, cu greu, e adevărat și numai după ce am urmărit – aidoma altor șoferi, de la care am învățat strategia – o familie care tocmai plătea parcarea, un loc pentru odihna mașinii, la picioarele zidului cetății. În care am pășit cu mândrie, amintindu-ne cum, cu trei ani înainte, am ratat-o, tot într-o duminică de august și tot din cauza aglomerației exagerate.
Așa că am zigzagat (sic!) stradelele înguste, mărginite de clădiri înalte, am urcat și am coborât zidurile, am privit la bazarul uman din cetate (intra muros), am admirat eleganța asta franțuzească, ce poate părea, ruptă din context, ipocrizie, dar, în fapt, dacă stai și înțelegi istoria acestui popor, ea, eleganța, este un dat genetic, am savurat savoarea oamenilor care adăstau, fără frustrări, la mesele restaurantelor (doar cel care preluase numele Ducesei Anne era închis, dar acela avea un program special), pentru că așa e aici, în Franța, mai rar cu picnicurile englezești; lumea obișnuiește să zăbovească la masă, în fața unui pahar cu vin (berea este o blasfemie aici!) și să privească (de aceea cafenelele stradale pariziene și de aiurea, din Hexagon, au scaunele îndreptate spre stradă, tocmai pentru ca cei care le ocupă să poată admira – și critica – în tihnă).
Iar cetatea însăși, ca toate construcțiile de pe această coastă, este refăcută cu minuțiozitate, fără a uita nici unul dintre detaliile spulberate de bombardamentele ultimei conflagrații mondiale. Ceea ce pare ciudat, în pofida hoardelor de turiști, nu se simte vreo urmă de kitsch. Ba chiar, acolo, pe ziduri, simți suflarea acelor oameni ai mării, corsarii care au dat renumele cetății, dintre care unul, Jacques Cartier a descoperit Canada. Sau alții, mai departe, spre țărmurile Argentinei, au botezat un întreg arhipelag cu numele lor, Malouine, de unde Malvinele și ciudatul război pentru insulele Falkland... Căci, iată, Saint Malo însuși a fost o abație irlandeză a Sfântului Brendan, cel care a călătorit peste Atlantic, atât de aventuros încât 15 veacuri mai târziu, Tim Severin i-a recreat aventura. Iar Malo a fost unul dintre discipolii Sfântului.
Cetatea este solidă, cu ziduri groase, ce permit coborârea spre plajele libere la reflux, dar gata să își înghită oaspeții neatenți la anunțurile salvamarilor, atunci când puternicele valuri ale fluxului le acoperă cu repeziciune. Să nu uităm că ne aflăm în țara celor mai înalte maree! Cu toate acestea, oamenii se retrag cu greu din apă, tânărul care și-a legat sfoara între doi piloni de lemn continuă să facă echilibristică, în admirația fetelor de pe plajă, iar copiii care și-au construit ziduri din nisip se adăpostesc în centrul lor, chiuind de plăcere atunci când apa nu reușește să îi ude, deși i-a împrejmuit amenințător, că te și gândești ce fac părinții ăia și de ce vreo ipotetică autoritate nu le ridică drepturile parentale. Îți amintești, însă, că există un timp pentru joacă și că lumea nu este atât de histrionică precum ne-am obișnuit pe malurile dâmbovițene...
Ne-am retras și noi, cu regret, atunci când marea a început să mângâie zidul cetății, am părăsit cetatea, nu înainte de a o mai zigzaga (sic!) o dată, atât pe străzi, cât și prin magazinele care începeau să se umple cu turiștii curioși și am recuperat mașina din parcare, la timp pentru a evita puhoaiele motorizate care, de acum, se scurgeau în sens invers, ca într-o maree umană ce urma, simetric valurile de dincolo de ziduri.
Drumul înapoi, spre hotel, l-am făcut pe coastă, acea Coastă de Smarald – de la culoarea apei între Cancale și Saint Brieuc. Un drum încântător, cu multe meandre, care ascundeau vederii plaje romantice, adăpostite de stâncile înalte.
Trimis de makuy* in 01.09.14 21:46:49
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în FRANȚA.
11 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (makuy*); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
11 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Dacă se poate, http://www.youtube.com/watch?v=iDJ0McwKCwQ
Mulțumesc
@makuy: Ilustrația muzicală sau video-muzicală indicată a fost atașată articolului (vezi sus, imediat sub titlu)
Va fi o pierdere daca aceste pagini nu se vor uni intr-o carte. O poerdere pt cei care nu pot vedea cu ochii lor locurile descrise, dar pot visa. O pierdere pt cei care le revad cu alti ochi... Admiratie si respect domnule!
@makuy: Felicitari pentru lectia de istorie. Ca unul care sunt pasionat de domeniul cu pricina, admir bogatia de detalii care intretes, in mod firesc, firul epic al povestii sub care ne prezinti acest periplu turistic, nu foarte comun. Multumesc si pentru jurnalul foto oferit cu generozitate noua, celor care nu am ajuns (inca pe pamant breton.
@bessondm: Mulțumesc!
Deși încerc să nu derapez prea mult de la firul principal.
Împreună cu continuarea (continuările?) sale, Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
@webmaster: Multumesc. Da, vor fi mai multe continuari.
Si apropos... sunt mare fan Manau! Chiar sunt prietena cu Martial... doar virtual... hihihi
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Jun.2024 Bretania - „must see” macar o data in viata — scris în 24.07.24 de toni.andrei din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Oct.2022 Față în față cu oceanul - 5 zile la Quiberon în Bretania — scris în 13.11.22 de BristenaBrad din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2021 Perros-Guirec — orașul de pe coasta roz — scris în 21.02.22 de Mika din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2021 La Vie en Rose pe Cap Frehel și Coasta de Granit Roz — scris în 19.02.22 de Mika din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2021 Bretania - acolo unde se termină pământul și incepe oceanul — scris în 06.10.21 de Mika din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2014 Finistère sau disputa bretonă — scris în 09.11.14 de makuy* din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2014 „Aremorica” sau Paradisul terestru (III) — scris în 09.09.14 de makuy* din BUCURESTI - RECOMANDĂ