Balcic – fostul mic paradis al României Mari

TIPĂREȘTE

Am optat pentru un sejur de 3 zile în Balcic în continuarea celui de pe litoralul românesc, unde nu mai fusesem de ceva ani – exceptând un week-end prelungit petrecut în anul 2016 la Gura Portiţei care, oricum, este o altfel de staţiune.

Am revenit la Complexul Flamingo din Eforie Sud unde ne simţisem foarte bine în anul 2001 când totul era nou şi îşi merita din plin cele 3 stele. Aveam să constatăm însă cu amărăciune că aici nu se schimbase nimic – nici mobilierul, nici aparatele de aer condiţionat, nici mochetele din camere şi de pe holuri care miroseau a vechi de cum intrai în clădire.

Leagănele de la piscină aveau acoperişurile şi saltelele distruse, suprafaţa parcării a fost redusă iar masa se putea lua tot în două serii, în cadrul unui program orar inflexibil. Unde mai pui că la plecare era musai să chemi camerista ca să inspecteze camera, ca nu cumva să lipsească ceva din inventar.

Nici toate schimbările din Eforie Sud nu pot fi considerate pozitive deşi, din cele câteva panouri din staţiune, deduci că s-au cheltuit mulţi bani din fonduri europene. Aleea de pe faleză are, în mod inexplicabil, mai multe diferenţe de nivel uneori ca o treaptă, de care te poţi împiedica dacă nu eşti atent, alteori formând un plan înclinat când spre mare, când spre uscat, iar balustrada a ruginit serios, deşi nu au trecut decât doi ani de la darea în folosinţă.

Sejurul la Balcic ne-a dat posibilitatea să facem comparaţii – ne-am cazat la HPM Black Sea Princess Apartments (vezi impresii) iar la prima vedere Balcicul pare a fi o staţiune românească pentru că, după o apreciere proprie, cel puţin 80% din turiştii străini erau români.

Din curiozitate am urmărit plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor din parcări şi am constatat că sunt reprezentate toate judeţele ţării iar în staţiune se aude vorbindu-se româneşte la tot pasul. De altfel, până şi chelnerii de la terase ştiu ceva româneşte, meniurile sunt traduse şi în limba română iar leul este valută forte, putându-se plăti în lei la orice butic la paritatea de 2,5 lei/leva.

Din punct de vedere istoric Balcicul împreună cu Cadrilaterul a aparţinut României între 1913-1940 iar în perioada interbelică a constituit „micul paradis al României Mari”. El reprezenta cel mai sudic oraş al ţării din hotarele de atunci, spre fosta graniţă cu Bulgaria mai era un mic sat de pescari pe locul căruia s-a dezvoltat ulterior staţiunea Albena.

Datorită versanţilor din calcar al platoului din zona Caliacra-Ecrene, care se prăbuşeşte brusc în preajma mării, întreaga zonă a fost denumită „Coasta de Argint”.

Apartenenţa Cadrilaterului la România a avut o istorie zbuciumată – după războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878 Rusia a propus ca, în schimbul celor 3 judeţe din Sudul Basarabiei, atribuite Principatului Moldovei în anul 1856, România să primească întreaga Dobroge, respectiv şi Cadrilaterul. Rusia nu avea neapărat nevoie de Sudul Basarabiei însă dorea să desfiinţeze toate clauzele Tratatului de pace de la Paris din anul 1856, pe care le considera umilitoare.

La formularea propunerii de schimb ţarul Alexandru al II-lea a avut în vedere atât contribuţia armatei române la luarea Plevnei cât şi stima pe care a ajuns să i-o poarte Prinţului Carol I în timpul războiului. Din cauza reacţiei vehemente a clasei politice româneşti împotriva acestui schimb, ruşii şi-au micşorat oferta şi prin Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878 am primit în schimbul celor 3 judeţe din Sudul Basarabiei doar teritoriul Dobrogei de astăzi.

În urma celui de-al doilea război balcanic din anul 1913 România a cerut o compensaţie pentru teritoriile pe care bulgarii urmau să le dobândească după lichidarea stăpânii otomane în Balcani. Se considera că Bulgaria este un satelit al Rusiei şi că prin mărirea acesteia se creează un dezechilibru de putere în peninsulă. Am dobândit astfel Cadrilaterul, o provincie prea puţin importantă din punct de vedere economic şi cvasinecunoscută nouă.

Asupra ei au atras atenţia doi artişti care nici măcar nu erau etnici români – pictorul Francisc Iser (evreu, care o străbătuse ca soldat în armata română în cel de-al doilea război balcanic) şi Alexandru Satmary (fiul făcut la bătrâneţe de ungurul Carol Pop de Szathmary cu cea de-a patra lui soţie, o nemţoaică din Dresda). Acesta din urmă a fost cel care a iniţiat constituirea boemei române din Balcic prin atragerea a numeroşi pictori, sculptori şi scriitori – soţii Frederic şi Cecilia Cuţescu Storck, Rodica Maniu, Samuel Mutzner, Ion Theodorescu-Sion, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Ştefan Dimitrescu, Victor Brauner, Francisc Şirato, Lucian Grigorescu, Nicolae Tonitza, Ion Pillat, Camil Petrescu, Mihail Sebastian etc., etc. Tot el este cel care o determină în anul 1924 pe Regina Maria să reviziteze oraşul (îl mai vizitase o dată în anul 1915, când a stat însă numai o oră). Balcicul a cucerit definitiv inima reginei care a decis să îşi construiască aici o vilă – Tenha Juvah (Cuibul liniştit) – construcţia fiind impropriu denumită castel.

Oraşul dobândeşte statutul de staţiune balneoclimaterică şi, potrivit legii, primarii erau numiţi, nu aleşi, dintre aceştia remarcându-se Octav Moşescu şi George Fotino. Are şi un arhitect cvasioficial în persoana Henrietei Delavrancea-Gibory (cea mai mică dintre fiicele lui Barbu Ştefănescu Delavrancea), care este autoarea proiectelor majorităţii vilelor construite în perioada interbelică la Balcic şi autoarea stilului arhitectonic specific localităţii.

Pierderea Cadrilaterului a fost rezultatul altei conjuncturi, de această dată nefericite. În perioada interbelică Bulgaria şi Ungaria au susţinut Germania în politica ei revizionistă şi, după capitularea Franţei în luna mai a anului 1940, Hitler a considerat că a venit vremea pentru a fi recompensate pe seama României.

La 3 august 1940 reprezentantul Germaniei la Bucureşti, Fabricius, a cerut guvernului român să cedeze Bulgarei Cadrilaterul, aşa cum se hotărâse la 15 iunie 1940 în cadrul întâlnirii de la Berchtesgaden dintre Hitler şi primul ministrul bulgar Bogdan Filov.

În consecinţă, după ce la 28 iunie am pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord, la 19 august încep tratativele româno-bulgare de la Craiova.

În speranţa că prin cedarea Cadrilaterului vom putea salva Ardealul delegaţia română, condusă de ambasadorul Alexandru Cretzianu, primeşte mandat să cedeze provincia, negocierile concentrându-se pe aspecte de detaliu.

La 30 august intervine însă Dictatul de la Viena prin care Germania şi Italia ne-au impus să îi cedam Ungariei Nord-Estul Transilvaniei, însă în noua tragedie exista şi o rază de speranţă – puterile Axei ne garantau noile graniţe, astfel că cedarea Cadrilaterului nu mai era necesară. De aceea Alexandru Cretzianu se deplasează la Bucureşti pentru a discuta cu Ion Antonescu – care la 5 septembrie fusese investit de regele Carol al II-lea cu puteri dictatoriale – şi pledează pentru ruperea tratativelor, având în vedere că raţiunile care au impus iniţierea lor încetaseră. Desigur că Ion Antonescu ar fi putut să îl lege pe Hitler de cuvântul pe care şi-l dăduse însă nu a dorit să îşi irite protectorul înainte de a-şi consolida puterea.

După abdicarea forţată a regelui Carol al II-lea la 6 septembrie 1940, în aceeaşi zi noul rege Mihai I îi reconfirmă generalului Antonescu puterile dictatoriale iar acesta îi cere ambasadorului Alexandru Cretzianu să semneze tratatul de la Craiova. Ambasadorul încearcă să prezinte argumentele pentru care noua cedare teritorială era inutilă şi, văzând că nu este ascultat, declară că refuză să semneze. În această situaţie generalul Antonescu uzează de prerogativa sa de a putea încheia tratate internaţionale şi îi ordonă telefonic lui Henri Meitani, unul din membrii delegaţiei române de la Craiova, să semneze tratatul prin care Cadrilaterul era cedat Bulgariei, pe care îl va ratifica 3 zile mai târziu.

Acesta a fost primul act prin care generalul Antonescu angaja viitorul ţării fără să se consulte şi cu alţi factori responsabili şi, din păcate, nu avea să fie ultimul – în noiembrie 1940 i-a urmat decizia de aderare a României la Pactul Tripartit iar în iunie 1941 cea de a angaja ţara în războiul antisovietic.

În prezent ne putem consola cu gândul că la Balcic sunt mult mai mulţi turişti români decât în perioada interbelică.

Totuşi există un paradox – deşi sunt atât de mulţi turişti români, Balcicul nu aduce nici pe departe a staţiune românească. Nu tu forfotă specifică plajelor româneşti, nu tu sute de oameni aflaţi simultan în mare, nu tu vânzători ambulanţi de porumb fiert şi de nămol. Nici nu ar avea unde să-şi facă reclamă pentru că Balcicul are doar două plaje minuscule – una la intrarea în staţiune, chiar lângă ţărm, iar cealaltă în apropierea vilei Reginei Maria, care cu siguranţă că ar fi fost împotriva implementării acestui proiect.

Se mai poate face plajă pe digurile de beton care înaintează în mare şi pe balustrada lată de pe marginea aleii de lângă ţărm ce străbate întreaga staţiune – însă, aşa cum arătam, turiştii par a fi prea puţin interesaţi să facă baie în mare deşi Capul Kaliacra apără golful de curenţii din Nord iar apa mării este aproape întotdeauna liniştită, limpede şi de culoarea turcuazului. Nu sunt valuri ca pe litoralul nostru, nu se arborează steagul roşu aşa că se poate face baie oricând, deşi mi s-a părut că apa este un pic mai rece decât la Eforie Sud, unde am prins câteva zile cu vânturi puternice şi valuri mari.

Dar pentru ce vin turiştii la Balcic, dacă plaja şi marea par a fi obiective secundare? În primul rând trebuie spus că marea majoritate a hotelurilor au piscine şi mulţi preferă să facă plajă din şezlong iar principala atracţie este vila Reginei Maria şi grădina botanică – respectiv fosta grădină a reginei, uşor îmbogăţită şi modernizată. Deşi se pot lua bilete separate pentru cele două obiective ele sunt, de fapt, într-o strânsă legătură şi pierzi viziunea de ansamblu dacă-ţi propui să vizitezi doar unul dintre ele.

În concepţia Reginei Maria vila Tenha Juvah era construcţia în care ea îşi avea reşedinţa, de aceea în apropiere era un complex de clădiri care deserveau personalul ori pentru cazarea oaspeţilor.

Se ajunge de la o clădire la alta străbătând aleile grădinii botanice; de aceea, alegând să vizitezi doar vila Reginei Maria nu le poţi vizita pe celelalte, chiar dacă multe au acum alte destinaţii cum ar fi galerii de artă sau magazine de suveniruri ori de vinuri provenite din podgoria fostului domeniu regal.

Apoi, poate că turiştii doresc nu neapărat să se îmbăieze în mare, ci să admire peisajul ei, asemeni boemei literare şi artistice din anii 30 ai secolului trecut. Ei preţuiau şi microclimatul acestui loc – din cele câteva numere răzleţe ale ziarului „Dimineaţa” din anii 1936-1937, pe care le am în colecţie, am putut constata că la Balcic se înregistrau cele mai mari temperaturi din ţară la primele ore ale zilei, iar în luna octombrie se înregistrau şi cele mai mari temperaturi la prânz, mai mari decât la Constanţa sau la Bucureşti. Nu întâmplător, poate, Regina Maria ţinea să îşi sărbătorească aici ziua de naştere (29 octombrie).

Mai trebuie spus că din arhitectura vilei Tenha Juvah pare să se fi inspirat şi arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory în proiectele sale – vreo 25 – ea fiind creatoarea stilului arhitectonic specific staţiunii, respectat cu stricteţe de primari, indiferent cine ar fi fost persoana care ar fi fost tentată să îl încalce cât de cât. Celebru este cazul lui Gh. D. Mugur care, deşi era preşedintele Fundaţiei Culturale patronate de Carol al II-lea şi, implicit, un apropiat al regelui, i se refuză eliberarea autorizaţiei de construire pentru un proiect ce ieşea din tiparul arhitectural. Unde se mai întâmplă aşa ceva în zilele noastre?

Am încercat, străbătând străzile din partea veche a Balcicului, să identific măcar unele din vilele construite în perioada interbelică, însă mi-a fost aproape imposibil pentru că autorităţile bulgare nu le-au considerat clădiri de patrimoniu. Este drept, unele au ajuns în ruină la scurt timp după cedarea Cadrilaterului (pentru că bulgarii au instituit, mai ales după război, un program foarte strict pentru vizitarea lor de către proprietari) iar altele par să fi fost demolate doar pentru a reduce moştenirea arhitecturală din perioada interbelică.

Din aceste motive am putut identifica doar 4-5 astfel de vile, la care se poate adăuga clădirea fostei Primării, opera aceleiaşi arhitecte, care în prezent adăposteşte muzeul oraşului. Am ţinut să îl vizitez mânat în principal de dorinţa de a fi în aceleaşi încăperi în care, cândva, şi-au desfăşurat activitatea primarii şi funcţionari români.

Muzeul mi-a reamintit că originile Balcicului se pierd în negura istoriei, că a fost şi el întemeiat de greci, undeva prin sec. VI î. e. n., că iniţial se numea Krunoi şi că ulterior şi-a schimbat denumirea în Dionysopolis, în cinstea zeului Dionysos, a cărui statuie a fost adusă în mod miraculos de valuri pe plaja din apropierea coloniei.

Un cetăţean celebru al coloniei a fost Akornion, care a ajuns la curtea regelui Burebista şi a fost trimis de acesta ca sol la Pompeius pentru a încheia o alianţă împotriva lui Iulius Cezar.

Din păcate colonia Dionysopolis a fost aproape distrusă în sec. VI de populaţiile migratoare şi de un tsunami devastator, astfel că a decăzut la statutul de aşezare rurală. A fost refăcută treptat de slavi şi la începutul sec. XIV a devenit parte a „Ţării Cavarnei”. Se crede că denumirea de Balcic derivă de la numele unui conducător al acesteia – Balic – un personaj celebru revendicat atât de istoriografia bulgară cât şi de cea românească (unde apare sub forma Balica).

Ce ar mai fi de spus despre Balcicul contemporan? Că este evident că în staţiune au venit foarte mulţi investitori străini care au construit hoteluri, restaurante şi complexe rezidenţiale cu toate dotările, cu mult bun gust şi foarte aproape de mare. Tot evident este că nivelul serviciilor din turism este aici mult peste cel de la noi, deşi aceasta nu mai este o noutate. Ne-am obişnuit să îi privim pe bulgari de sus, ca pe unii care nu ar fi incapabili de realizări importante, uitând – sau mai bine zis ignorând – faptul că în timpul celui de-al doilea ţarat bulgar stăpânirea lor s-a extins şi asupra teritoriului românesc şi că de la ei ne-a rămas limba slavonă (adică bulgara veche) ca limbă de oficiere a liturghiei şi de cancelarie. Cheia succesului lor pare a fi punerea interesului public înaintea celui de grup şi înlăturarea acelor oprelişti care, la noi, sunt făcute să îi descurajeze pe cei bine intenţionaţi.

Aşa fiind, să mai deplângem soarta Balcicului şi a Cadrilaterului înstrăinat? După cum se prezintă astăzi, nu avem niciun motiv. Poate ne este îngăduit doar să ne plângem că bulgarii au creat din amintirea Reginei Maria un brand la care noi nici măcar nu ne-am gândit, deşi ea a fost regina noastră, nu a lor.

---

VIZUALIZĂRI: 5733 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI