Zaanse Schans sau cum se păstrează tradițiile

TIPĂREȘTE

Olandezii nu se pot plânge de lipsa obiectivelor turistice. Iar atunci când n-au existat, le-au inventat. Ca exemplificare: "castelul" din Leiden. Cu spiritul lor antreprenorial dezvoltat ei găsesc noi şi noi resurse de exploatat în scopuri turistice. Tot mai multe castele sunt deschise pentru vizitare, orice moară de vânt devine un potențial muzeu, iar vechile datini şi obiceiuri sunt continuate doar pentru deliciul turiştilor. Şi fenomenul turistic se menține la cote ridicate căci olandezii sunt vizitatori fervenți în țara lor. Fie vară ori iarnă, în weekend cel puțin, muzeele sunt pline, orice sat tradițional, orice moară de vânt îşi deschide porțile pentru cei ce vor să viziteze. Nu-mi aduc aminte să fi fost singur într-un muzeu olandez cum mi s-a întâmplat la Muzeul de artă din Ploieşti, unde o domnişoara foarte amabilă mi-a servit drept ghid personal, în lipsă de alți oaspeți.

Aflându-mă în Amsterdam mi-am propus să vizitez şi Zaanse Schans. Ca tot user-ul am căutat întâi pe AFA şi am rămas cam uimit aflând că sunt 80 de kilometri şi călătoria cu autobuzul durează două ore. Căutând şi pe Google Maps am văzut că sunt 15 kilometri cu bicicleta, adică o oră de pedalat pentru o persoană cu vârsta de peste jumătate de secol. M-am gândit că undeva este o greşeală şi ştiind că Zaandam este totuşi destul de aproape de Amsterdam mi-am luat Camila şi am purces la drum.

Drumul de-a lungul diferitelor porturi ale capitalei olandeze nu este cu nimic spectaculos, atenția fiind numai la trafic. După vreo zece kilometri am ajuns şi la o trecere cu bacul sau ca să folosesc un limbaj mai cosmopolit, cu ferry-boat-ul, peste râul IJ. Dacă urcarea pe bac s-a desfăşurat în ordine şi disciplină, coborârea pe mal a reprezentat un fel de start în concursurile de motocros. Toată lumea era cu piciorul pe pedală şi când s-a ridicat bariera am năvălit cu toții pe micuța pistă de biciclete. Am simtit un fior patriotic când am văzut cum trec în fața unor olandezi dotați cu biciclete mult mai performante. Am renunțat în plină glorie, după 50 de metri de pedalat, căci dovedisem ce înseamnă să porneşti ca din puşcă. Zaandam mi s-a înfățisat în toată splendoarea, strălucind în lumina orbitoare a unui soare primăvăratic, mai mult luminos decât călduros. Terasele din centru, care înconjoară statuia țarului Petru erau pline, cu toții trudind din greu la câte o cafea sau bere, aşa cum şi țarul a făcut pe perioada studiilor sale în Olanda. Ca inginer navalist am simțit o oarecare simpatie pentru originalul monarh, dar nu de lungă durată, din varii motive. Am continuat pedalatul după ce am cules câteva informații despre traseu, informații care m-au transformat într-o minge de ping-pong, adică am fost trimis când la stânga, când la dreapta, până ce m-am saturat şi am scos busola. Străbătând Zaandam-ul vei găsi multe indicatoare, dar mai puțin spre Zaanse Schans, acestea fiind "precum stâlpii de telegraf, uneori chiar mai rare", ca sa citez dintr-un banc vechi, da' bun.

Pe când îmi plângeam soarta crudă şi nemiloasă s-a ivit un ditai pilonul cu multe plăcuțe arătând diferite obiective turistice. Curiozitatea m-a îndemnat să urmăresc drumul şi am descoperit Muzeul morilor de vânt, care era într-o casă foarte banală şi Moara roz de pe strada Roz. Sincer nu ştiu cine a fost prima roz, moara sau strada, ambele având acelaşi nume, dar nici una aceasta delicată culoare. M-am întors puțin dezamăgit, dezamăgit de credulitatea mea. În scurt timp ajung şi la un pod peste râul Zaan, un pod foarte calatravian, la care proiectantul a dovedit profundul său respect pentru biciclişti. L-am traversat mai greu, fotografiatul cerându-şi obolul. Şi astfel, după o luptă surdă cu topografia zonei Zaanstad am ajuns şi la Zaanse Schans.

Prima impresie a fost undeva spre excelent. Nu chiar Giethoorn, dar foarte olandez. Adică nişte canale pe malul cărora se înălțau case tradiționale perfect vopsite, ca în reclamele de la televizor, podețe care nici la inaugurare n-au fost atât de arătoase, arbori, iarbă, flori, verdeață. Adiacent drumului pentru turişti, căci doar turişti sunt pe acolo, magazine şi o cârciumă olandeză, de-ți venea să crezi că eşti pe timpul lui Van Gogh şi-i vremea de-un absint.

Am intrat la magazinul doamnei Catharina Hoeve, un veritabil paradis al roților de brânză. Apoi am dat ocol casei să văd şi patrupedele care sunt provider-ii acelor bunătăți prezentate. Din păcate n-am găsit decât vreo câteva găini, mari, totuşi donatoare doar de ouă, carne, pene, găinaț. Cred că iaraşi este ceva ce nu înțeleg. Mai multe domnişoare asiatice fotografiau însă totul. Dacă nu mă feream cred că mă fotografiau şi pe mine, deşi nu arăt a olandez, cu atât mai puțin a "boer" olandez.

Plec mai departe de-a lungul unui canal pe care se odihnea macheta unei mori de vănt, fotografiată însă de toată suflarea, că unde mai găseşti mori de vânt. La capăt de drum, lângă o parcare cum nici la Arena Națională nu vezi, un mare edificiu adăpostea Zaans Museum. Nu-mi dau seama de ce trebuia să fie atât de mare, probabil au băgat morile cu totul înauntru. Mă zgârcesc şi nu intru. Facând cale întoarsă mă îndrept spre un amplu complex de case. Numai locuri de cheltuit banii pe produse olandeze, adică brânză, lalele, umbrele, vederi, magneți, machete, ceasuri Tissot. Cum? Astea-s sigur elvețiene? Trebuie să fie o eroare.

Intru şi la magazinul-fabrică de saboți, căci intrarea este liberă. Începutul este chiar interesant, cu o istorie a sabotului. Cum şi eu port aproape zilnic tipul acesta de încălțăminte, privesc şi fotografiez cu interes. Dacă piesele istorice îmi dau fiori, gândindu-mă cum mergeau bieții oameni, saboții de ceremonie (nuntă, botez, luat din moț) sunt ceea ce ar fi fost de găsit la magazinele de "artizanat" de la noi, de acum treizeci de ani. Forma aparent grosolană a sabotului de lemn este prelucrată cu maiestrie, fiind acoperită cu o delicată dantelarie sculptată. Ceva ce îți cere să-ți scoți pălăria în fața meşterului. Sunt chiar şi modele destinate țărilor asiatice, mici, apropiate de dimensiunile unei gheişe, incomparabil mai firavă față de o robustă olandeză. Ajung şi la locul de muncă propriu-zis, acoperit cu rumeguş, semn că producția continuă. Pe un perete lung cât o zi de şedințe sunt expuşi la vânzare saboți de diferite mărimi şi culori, toți strălucitori în lumina orbitoare a blitz-urilor. Mă abțin de la cumpărat căci mi-a fost greu să merg cu unii din cauciuc, iar din lemn nici nu îndrăznesc să mă gândesc. Şefei i-am cumpărat din pluş, că dacă-i luam din lemn ar fi devenit ceasul deşteptător al blocului.

Întorcându-mă spre adevăratul subiect de la Zaanse Schans, morile de vânt, apelez din nou la serviciile Camilei, pornind să le vedem mai de aproape. Morile sunt în mare parte de prin sec. XVII-XVIII, reconstruite sau renovate. Mă apropii de Pisica (De Kat), care încă mai macină diverse materiale pentru pigmenți folosiți în industria vopselurilor. Probabil ar fi mult mai ieftin să cumpere pigmenții din China, dar astfel se păstrează o tradiție şi poate banii nu reprezintă chiar totul. Asta cu banii am auzit-o de mai multe ori de la olandezi şi nici unul dintre ei nu era bogat, dar nici nu-şi facea probleme că nu se poate trăi decent din pensie. Să fie chiar un crez sau e valabilă fabula cu vulpea şi strugurii? În fața morii, într-o curte mică aşteapta un sac uriaş, probabil legat de procesul de producție.

Mă mut la De Zoeker (Căutătorul), o moară adusă de la Zaandijk, satul de vizavi, în 1968 şi care încă mai presează semințe pentru ulei. Alături de ea, pe acelaşi amplasament hidrotehnic văd şi o versiune la scară redusă a morii, probabil vreun generator electric sau pompă de apa, că tot este vântul gratis. Următoarea oprire o fac pentru câteva fotografii la Het Jonge Schaap (Oaia cea tânără), o replică ridicată de vreo zece ani, care deserveşte o tâmplărie. Şi cu siguranță face treabă serioasă, căci am asistat şi la încărcarea într-un autoturism a mai multor scânduri, cu dimensiuni net superioare bietei maşini. Cred că am văzut şi pe la noi această modalitate de transport. De Os (Boul) este moara decapitată, imposibil de confundat. A fost funcțională până în anii primului război mondial, apoi a fost dezafectată şi folosită ca depozit. Mă întorc spre intrarea în Zaanse Schans. În apropierea debacaderului mai sunt alte două mori de vânt De Huisman şi De Gekroonde Poelenburg, care au fost aduse în sat din Zaandam în anii '50-'60. O vizită în interior este bineînțeles posibilă şi binevenită, că doar este contra cost.

Luată în ansamblu Zaanse Schans este o combinație de tradiție, istorie şi marketing agresiv făcut de nişte oameni pricepuți. În definitiv este treaba noastră, a turiştilor, sa deosebim veridicul de substitut. Desigur, Kinderdijk-ul are mult mai multe mori de vânt, Giethoorn-ul mai multe canale şi case originale, dar Zaanse Schans are avantajul de a fi mult mai accesibil din Amsterdam şi aceasta atârnă greu în balanță.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 5179 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI