Fire de timp la Albena

TIPĂREȘTE

Fire de timp

                              ... soției mele...

               Anul acesta, Timpul ne-a hărăzit Albena. A început prin iarnă, așa cum ne este obiceiul. De căutări s-a ocupat capul tenace al familiei, adică soția mea. A găsit ceea ce ne trebuia, pentru 3 adulți și un copil, aproape cât un adult. Au urmat formalitățile, cu întrebări și răspunsuri din partea agenției, astfel că Albena a rămas destinația estivală 2024. După” săgețile” trase în Kavarna 2022 și Nisipurile de Aur 2016 și 2020, de data aceasta, arcașul a țintit între cele două limite mai sus amintite, adică în Albena. În 2022, am încercat o abordare a Albenei, ca excursie de o zi, dar n-a fost să fie, așa cum prea bine am descris la articolul dedicat Kavarnei.  

Vinieta pe o lună pentru Bulgaria, în valoare de 27 leva, am achiziționat-o, cu două zile înainte de plecare, on-line de pe BGtoll, decontată în lei, cu transformare la un curs de 1 leva=2,59 lei. Traseul rutier și ora de plecare aveau să ne fie marcate de restricțiile impuse de oficialitățile mereu parcă aflate în contra-timp, fie ele române sau bulgare. Am tăiat-o din fața casei la 4,30 dimineața, blindați cu bagaje și informații în timp real despre drumuri și timpii de așteptare din vămi. Aveam în vedere 4 astfel de variante: Giurgiu-Ruse, Călărași-Silistra, Negru-Vodă și Vama-Veche. Poarta Giurgiu-Ruse a fost exclusă ca intrare în Bulgaria, site-ul poliției de frontieră afișând-o cu roșu (peste 60 minute de așteptare).

Am trecut de București surprinzător de ușor, pe centura de sud, ieșind pe A2 până în ora 8. Eram decis să mă îndrept spre Negru Vodă. Soția, în postura co-pilotului de formula 3, mă ținea la curent (... mai des 220, mai rar 380) cu harta vămilor în timp real.” - La Negru Vodă e galben cu timp de așteptare 50 minute, iar la Călărași-Silistra e tot galben cu 30 de minute. Vezi că la Vama Veche e verde, cu 15 minute” . La Vama Veche o fi fost timpul scurt, dar până acolo trebuia să trec prin furcile caudine ale salbei de stațiuni, cu punctul culminant al răbdării de la Eforie Nord. Am zis pas la Vama Veche și am pus cap-compasul spre Călărași, ieșind de pe A2 și ținând traseul riglă. Nu era aglomerație pe șosea, de parcă dăduse o molimă de dispăruseră cu toții. Mă și miram, apăi dacă e tot așa și la Dunăre, ajung prea repede la viluță, iar check-in-ul e după ora 14. Dar, vorba strămoșească ce ține de socoteala de acasă s-a adeverit cu asupra de măsură.

Am intrat într-o pădurice de salcâmi, precum Sinan la Călugăreni și ne-am împotmolit așijderea. Șoseaua ce duce la bacul de la Călărași mi-a dezvăluit un codoi de zile mari, ca de sărbătoare, când toată suflarea e fugită de la muncile câmpului și e dusă să petreacă. Iaca unde era tot puhoiul de automobiliști dați lipsă mai înainte. Molima de care mă temeam, aci era, manifestându-se cu năbădăi și multă suferință. Ne-am așezat cuminți la codoi, pregățiți cu apă rece și senvișuri. Coada avansa alene, ritmul fiind îngreunat și de unii mai” descurcăreți” (că dacă le zic altfel, păcătuiesc) care treceau în trombă în față, BMW-urile și Merțanele respectivilor fiind însoțite de corul de imprecații al sclavilor ce eram considerați.” Frigidere” întregi de carne erau umplute instant ori de câte ori un” temerar” din ăsta trecea în față, sfidând orice normă a unei societăți civilizate. Urale și huiduieli am lansat atunci când două dintre mașinuțele de producție nemțească au fost întoarse de la bac și obligate să se așeze în urma noastră.” Revolta de pe Bounty” a culminat cu poziționare în diagonală a mașinilor, pe sensul nostru de deplasare, astfel încât să nu mai lăsăm liftele să ne ia fața. Atunci intervenea poliția și stabilea ordinea, dar abia atunci.

În fine, după 2 ore de chin, am ajuns pe bac, achitând în prealabil 55 de lei. E bine să vă luați tichetul de trecere în timp ce stați la coadă cu autovehiculul, evitați astfel să mai stați din nou la coada de la ghișeu. Am urcat pe” Maria” de față cu toată lumea, de fapt am urcat cam 30 de mașini.” Maria” era bacul, care ne-a purtat izbăvitor peste apele învolburatului Danubiu. Am adăstat la reveneală, în bătaia vântului, care ne-a zvântat bulendrele de pe noi. Eram cu țoalele fleașcă, erau 34-35 de grade, iar curentul ce ne bătea în față era ca un balsam peste răni.

Am luat coada din nou, de data asta la vama bulgară, prinzând al 29-lea loc din 30 de mașini. Norocos ca la 6 din 49, am așteptat cam 15-20 de minute, iar vameșul ne-a scanat vizual, chestionându-ne discret despre scop și loc. Aflându-ne tainele, ne-a urat zâmbind ” Concediu plăcut!” .

Am apucat pe binecunoscutul asfalt bulgăresc, mai cu petece, mai cu porțiuni întregi, șoseaua 71 ne-a purtat prin localități care mai de care mai sărace, mai frumoase, dar toate sub o mare suferință dată de seceta care a cuprins și pe cei aflați dincoace de Dunăre. Localități ca Bogorovo, Srediște, Kolarți, Hitovo, Karapelit nu ne spuneau absolut nimic. Citeam denumirile și le și uitam. Noroc cu hărțile on-line că altfel, cu mă-sa dacă le știam. La Dobrici s-a mai animat puțin mediu, apărând în peisaj și lumea, care parcă până aici se ascunse de vipia de afară. Apoi din nou pustiu de lume. Eram parcă pe o planetă arsă de oameni, numai clădirile și cele câteva culturi mai arătau că mai există viață. Deodată peisajul a început să ne pară cunoscut, au răsărit Nisipurile de Aur și eram din nou în cărți, simțind cum pulsează și vibrează viața.

Am lăsat” Nisipurile cu noroace” în urmă, iar după vreo 15-20 de minute am atins bariera de sud a Albenei. După scanare, am primit tichetul de acces, bariera permițându-ne să pătrundem în micuța dar celebra stațiune. După parcare și cazare, în decursul celor 7 zile pline, am descoperit stațiunea, încetul cu încetul.

Drumul către plajă de la locul de cazare era de 950 de m, asta pe direct. Noi am descoperit o primă rută prin pădurea desprinsă din Frații Grimm, lungind astfel drumul cu încă un kilometru. Astfel, am apucat pe lângă Autogara Albena, stadion, complexul de căsuțe de la VIK, Hotelul Gala, intrând într-o pădure nebună, fără Urume și fără iubiri fugare tătărăști. Drumul (Baltata Forest street) șerpuiește printr-o vegetație abundentă, din care stau parcă la pândă sute de ochi. Seara, dar mai ales noaptea nu cred că e plăcută o traversare prin aceste locuri.

Am ajuns în dreptul Hotelului Nona, iar imediat am dat de Hotelul Boriana. Am ieșit pe plaja de la Boriana, la prima întâlnire cu marea. Am privit-o de la distanță și ne-am căutat plaja noastră, mergând prin nisip spre nord. Am ajuns la RAI, Sfântul Petru lipsea, ușile erau vraiște.” Qvo vadis, Domine?” RAI, era de fapt restaurantul la care eram arondați noi cei cazați la Ralitsa, iar plaja noastră începea din RAI și se termina în talazurile mării. Aveam să descoperim că nu numai un anume drum e pavat cu bune intenții, ci și drumul nostru către RAI. Am să detaliez, poate atunci când voi aborda cazarea și degustările aferente.

Plaja e punctul forte al întregii Albene, plimbări kilometrice pe nisip între Kaliakra și Gergana, le-am făcut cu o mare plăcere. O altă rută către plajă pornește din Complex către Vita Park, apoi spre Poșta veche, cu ieșire în Holiday St. De aici e floare la ureche, pe lângă Dino Park și complexul de tenis pe zgură, ajungi chiar pe nisipul de la RAI. O a treia rută e oarecum mai dreaptă, pe aceasta am făcut-o cel mai des, plecând din complex pe lângă Aqua Park, direct în Holiday St, apoi drumul știut către Dino Park. Cea mai la îndemână și puțin solicitantă era ruta 5, adică Regulata 5, cu autobuzul electric, dotat cu aer condiționat, care pornea din stația de lângă piscina Complexului Ralitsa și se oprea la Boriana. Am uzitat de 3-4 ori și de acest mijloc modern de transport. O singură dată am avut senzația sardelei din conservă, atunci când m-am întors la ora 12 de la plajă cu Regulata 5. Când am coborât din mașină, toată lumea era ca și regulată, care mai transpirat, care mai îmbujorat, cert e că mâncare a intrat aproape nemestecată la restaurant. O foame animalică mai mare ca după înghesuiala din Regulata 5, nu am mai trăit.

 Vorbind despre plaja din Albena, pot să spun că firele de nisip pe care calci aici, dau impresia că ești deasupra timpului, orice grăunță e o secundă, iar noi cuprindeam sub tălpile desculțe, milenii, eliberând din clepsidrele lui Cronos, anotimpurile. Acestea, bucuroase ne mulțumeau că nu le-am mai lăsat pradă devorării paterne. Lăsând sub talpă mitologia, treceam în planul realității imediate și dădeam peste șezlongurile cu umbreluțe, dar și peste oamenii din Albena, veniți la plajă de pe cât mai multe meridiane. Am întâlnit nații diverse, majoritari fiind compatrioții noștri. Apoi bineînțeles, bulgari siguri pe ei, doar erau acasă, dar și nemți care afișau o superioritate de cuceritori, de oameni care plutesc peste restul. Poate mă înșel, dar nemții, atunci când sunt mulți adunați într-un loc, dau impresia de castă care nu se amestecă cu vulgul. Cehii, polonezii, slovacii, ucrainenii sunt pe plajă mai potoliți, mai așezați, dau impresia că valul care vine nu are să-i răstoarne. Toți sunt cu copii, sau majoritatea dintre ei. Un vacarm juvenil se iscă, când în castă, când în lumea dintre valuri. Copiii nu au reguli și dau astfel culoare furnicarului pogorât la malul mării.

Liniștea se așază peste aceste minunate locuri, undeva după ora 18. Atunci își face apariția o cu totul altă lume, a celor care aruncă priviri dincolo de zare, la îngemănarea apei cu cerul. E atâta liniște cât o permit valurile ce se sparg cuminți de țărm, pescărușii ce se ciondănesc pe un rest de franzelă uitată sau aruncată de un părinte grijuliu cu odrasla. Aceste sunete nu distonează, din contră asigură fondul sonor al spectacolului mării la Albena. Am adăstat de fiecare dată în ora asta de la 18 la 19, conștient că ceasul de la mână marchează inexorabil scurgerea secundelor, pe un șezlong retras, undeva în rândul 3 sau 4, și parcă timpul încremenea într-o suspensie inexplicabilă.

După ora 19, timpul își relua cursul, buimăcindu-mă complet. Plecam de la plajă pe jos, pe drumul lung, dar nu pe cel din pădure. Am făcut bășici la tălpi de atâta mers în toată această aventură la Albena, dar nu ne-am dat bătuți. Aveam la noi, în farmacia ambulantă de la locul de cazare, plasturi Urgo (watter proof și aqua-protect), iruri, balsamuri și alte drăcării care ne-au oblojit și vindecat rapid. Mersul pe jos face piciorul mumos, spune o zicală, iar noi am parcurs minim 10 km zilnic. Miercuri, când norii adumbratici ne-au stricat ziua de plajă, am făcut 15 km. Bineînțeles că mare parte din ei au fost în Varna, unde am hălăduit prin port, prin muzee, catedrale, dar și la șopingăreală. 

Revenind la Albena, i-am descoperit o față îmbătrânită parcă prea devreme, cu locuri ce trădează, ca și la noi pe litoral, abandonul, nepăsarea sau neînțelegerea la” loz” între potentați ai vremurilor sub care, din păcate trăim. Așa am găsit, bunăoară, zonele de gri ale Albenei, undeva sus, pe colină. Am imortalizat câteva dintre fostele glorii, care acum erau într-o mizerie a scăpătării, (vezi Hotelurile Panorama și Kompas), dar și prăbușite așa cum erau Hotelurile Kom și Althea, închise temporar spre definitiv. Apoi am remarcat lumea ce viețuia în hotelurile de pe colină din apropierea scărilor ce coborau spre Maritim și Amelia – cele 2 de 5 stele, culmea luxului din Albena. Sus pe colină, era un melanj de omenire, aduși parcă la o Olimpiadă a celor cu resurse limitate, dar care de cele mai multe ori, reușesc recorduri mondiale, atunci când în joc sunt mize care nu au banii ca fundament. Bunăoară, aveam impresia că favela din Rio e la concurență cu bidonville-ul marseiez. Cumva, parcă se intersectau aici, pulsând de viață brută, la întâlnire și cu” mexicani” de-ai noștri, dar și cu bulgari, ucraineni și alte nații. Limba vorbită era preponderent slavă.

Am șerpuit printre construcțiile de 2 etaje, genul celor de la Venus – Hotelurile Irina, Anca, în anii lor de apunere. Șerpuiala s-a terminat prin coborârea unor scări de piatră, curate, măturate și fără” parfumurile” de la Eforie Nord din 2013, patentate sub dominația latrinelor cazone. Pentru cei cu dare de mână, dar poate și cu afecțiuni locomotorii, o scară rulantă cobora și urca, cu acces prin cartelă, bani lichizi sau aplicație pe telefon. Această scară rulantă de inox făcea legătura între lumea de sus și cea de jos, între cele două contraste care definesc atât de bine Albena. Dar decadența imobiliară nu se manifesta doar pe colină, ci chiar în inima stațiunii. Monumentul de clădire Dobruja, cea mai impozantă construcție hotelieră a stațiunii, un adevărat turn Eiffel, era bolnav de pecinginea nepăsării, fiind închis. Orice carte poștală cu Albena, surprinde ca plan general, Hotelul Dobruja. Rugina a început să-i coloreze fațadele, de la distanță ai impresia că e viu, dar dacă te apropii, parcă îi auzi gemetele și suferința.  

În centrul am descoperit luxul în forma pură, cu strălucirea diamantelor din magazinele de bijuterii aflate la parterul Hotelului Maritim, înfrățit cu Hotelul Amelia. Cele două de 5 stele gem de nemți. Când seara transformă promenada în activitate principală, un roi de personaje ies din cele două stupuri de 5 stele. Mașini de lux așteaptă la peron, în care urcă lumea” bună” și pornește spre luminile unui” Las Vegas” aflat la Nisipuri sau la Varna. Cei mai” pământeni” , lasă mașinile și apucă calea promenadei, perpedes. Oamenii din favele și din bidonviluri, se cațără în trăsurile urât mirositoare (culmea luxului pentru aceștia), trase de mârțoage puturoase, care impregnează pielea pasagerilor. Doar marea de a doua zi reușește să curețe și să niveleze, pe oameni și caracterele acestora. Oare?

Vegetația din belșug din Albena asigură umbra atât de necesară în atare condiții de expunere solară prelungită. Platanii și coniferele cu niște conuri de forma grenadelor sunt arborii preponderenți. Promenada din Albena începe de la Dino Park și se termină la Nomad Beach Club Albena. Dacă vrei, poți continua până la Bistro Cartel de pe plajă, dar trebuie grijă sporită. La plimbarea de seară pe promenadă, ai cumva impresia că ești în Neptunul anilor 90-2000, dar și la Eforie Sud din urmă cu 10-15 ani. Există 2 magazine Aldo și un Carrefour express care se desprind sub aspect calitativ în puzderia locurilor comerciale. Bazarele sunt și ele 2, unul jos pe promenada principală și unul sus la Panorama (și dacă-i scriam Panarama parcă eram mai aproape de realitate). Eu din fiecare am cumpărat câte ceva. De asemenea am descoperit un loc denumit Souvenir, de unde am luat pentru cei de acasă unele lucruri la prețuri decente. 

Apoi am descoperit zona de distracții sau așa zise distracții, cu eliberare de endorfine și adrenalină. Undeva în zona de Souvenir, un simulator de montagne russe, tip capsulă închisă etanș, oferă privitorilor de pe margine, spectacole gratuite. Curajoși ce-și țin temeritatea la bretele, se rostogolesc haotic în țipete de groază, fiind filmați cu cameră de interior și expuși pe un ecran din stradă, în văzul amatorilor de hăhăieli grotești. Am asistat fără să vreau, atras de țipetele terifiate ale unei persoane în vârstă care s-a dat alături de nepoțel. Capsula a fost oprită imediat, iar bunicuța debarcată. Un alt domn, a pățit-o mai rău într-o altă seară,” decartând” meniuri întregi în capsulă. A” decartat” , fără posibilitatea de a mai primi ceva la schimb, fiind trecut ca[AB1] ” mână aproape moartă” pe margine, într-un joc de poker al absurdului. Pentru mine nu e modru să înțeleg un astfel de joc, o astfel de distracție. Când ai balamalele stricate, nu ai ce căuta după telescoape.

Tot din categoria distracțiilor urlate, am remarcat cu ironie cinematograful 6D, o speluncă întunecată, cu 6 rânduri de scaune, în care erau țintuiți contra-cost, niște cinefili de pripas. Afară pe un ecran destul de mic, alți privitori urmăreau reacțiile celor de la interior după vizionare unor scurt-metraje horror. Mai pe direct, se practica o formă incipientă de voyeurism, că behaviorism nu-i pot spune. Cei de afară nu vedeau la ce privesc cei de dinlăuntru, iar cei de dinlăuntru știau că sunt priviți de cei de din afară, încercând să se abțină de la manifestații zgomotoase. Când nu reușeau, se scăpau pe ei. Chiar nu puteau regizorii și scenariștii de la intrarea în 6D-ul ăsta să proiecteze ceva despre arta culinară sau mai știu eu, ceva emisiuni gen ” Reflector” cu infractori surprinși în fapt. De producțiile alea cu x la cub nu zic, că atunci chiar ar fi fost voyeurism la pătrat (și pentru ăia dinlăuntru și pentru ăia de afară). O tempora, o mores!

Avansând pe promenadă, te poticneai în diversitatea dughenelor, la vânat, ciupit și tapat. De cumva nimereai în vreo dugheană de împletit cozi, podoaba capilară suferea transformări, cu extensii de meșe, ce frizau coafurile vikinge, din epoca descoperirii Americilor. Tatuatori la minut, portretiști și caricaturiști imortalizau în epiderme sau pe hârtie, motive și chipuri. Amatori erau destui. Două bancuri bune, de peștișori-salahori, erau tocmiți pentru ceva lovele, mai precis leve, să curețe călcâiele în două acvarii expuse la stradă. Totul la vedere, exhibiționismul era ridicat la normă de comerț. Azi cu peștișorii-salahori, poate că mâine două bancuri de piranha, sub dresură de specialitate ar putea opera diverse afecțiuni, tot la vedere desigur. Ar detrona astfel rechinii ce operează de mult. Terapie, nebunie, modă? ... Naiba mai știe... Copilașii puteau fi distrați în diverse carusele, duși la vizite la Dino-park, la iepurașii din cuștile de vis-a vis. Figurine reprezentând dinozauri în miniatură, puteau fi călărite de micuți contra unor sume modice. Aceste figurine erau pe acumulatori și pe patru roți, astfel că părintele galopa serios în spatele micuțului pentru evitarea unor accidente.

Și oferta de concasat era bine reprezentată cu haleală și muzică ca adjuvant al digerării. Am remarcat vad bun la Pocco Loco Steak House. Destul de anemic se prezenta situația la Steak House Shamrock (aci cânta unul bine la chitară, dar tot nu reușea să adune consumatori de steakuri). Mi-a plăcut atmosfera de la Nomade Beach Club, ceva mai select decât restul, cu oferte din zona fructelor de mare și pește în toate formele, cu muzică în surdină în ton cu valurile mării).

Ambianța Albenei nu ne-a displăcut, dar având în vedere cazarea, prin Albena mi-ar mai plăcea să revin, mai mult în trecere, poate doar să vin la marea din Albena după ora 18 și să mă zgâiesc la orizont preț de un ceas...

---

VIZUALIZĂRI: 728 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI